Johnny Răducanu şi Ion Caramitru, un regal de poezie şi muzică la Budapesta

Să vă mai fac legenda fotografiei? Hai, treacă de la mine: Johnny Răducanu şi Ion Caramitru în spectacolul "Dialoguri şi fantezii în jazz", susţinut la Teatrul Radnoti din Budapesta, în 29 noiembrie 2010, la invitaţia ICR Budapesta. Şi să vă mai zic ce e şi cu florile. Maestrul Răducanu le-a primit ca semn al respectului, cu ocazia apropiatei sale zile de naştere: 79 de ani pe 1 decembrie. Da, aţi citit bine, Johnny Răducanu este sinonim cu Ziua Naţională a României.

Am pornit cu inima îndoită, de la premiza că un spectacol de poezie nu mai poate capacita pe nimeni în instanţa anului de graţie 2010. E drept, fusesem martor în anii 80 la un minunat recital Alexandru Repan pe scena Notarra-ului cu "Craii de Curtea Veche", dar să ne înţelegem, eu nu am nici o legătură cu tânăra generaţie de azi. Nu e vorba de ignorantism, nu am făcut nici o clipă abstracţie de valoarea celor doi mari artişti, am pus însă sub semnul îndoielii actualitatea unui astfel de proiect.

Şi m-am înşelat. Ion Caramitru a făcut mai mult decât poezie, amintindu-mi că de la francezi (ca să nu zic că de la Stanislavski) am învăţat ceva: un mare actor face orice. Vă mai amintiţi de Gabin cântând, de Delon cântând despre caramele... ("Parole", fireşte), de Adjani cu a sa "Beau oui comme Bowie", de Bourvil cu "Salade des fruits" şi de mulţi alţii? Ei bine, Ion Caramitru cântă special, reuşind să transmită stări. Evident că lipsesc başii şi laserele aferente. Stimaţi tineri, nu este muzică de club, acum aruncaţi de pomană banii pe speed şi LSD dacă nu aveţi predispoziţie pentru o astfel de muzică şi de atmosferă! Şi totuşi, când Caramitru cânta "Tinerii", pe versurile lui Nichita eu unul nu mi-am putut stăpâni revolta pe vizionarismul lui Nichita.

"Se sărută, se sărută printre maşinile-n goană,

în staţiile de metrou, în cinematografe,

în autobuze, se sărută cu disperare,

cu violenţă, ca şi cum la capătul sărutului,

la sfârşitul sărutului, după sărut

n-ar urma decât bătrâneţea şi moartea."

De ce nu mai trăieşti tu, Nichita, să te pot înjura pentru nenorocitele ăstea de profeţii...

Ion Caramitru face muzică din enunţuri aparent amuzicale. Şi mai cântă Caramitru "Podul din Avignon", altă bijuterie de zicere a lui Nichita. Aici recunosc, citesc versurile şi nu mă mai întreb chiar atât de tâmp "de unde a scos Caramitru muzica asta?" Textul lui Nichita este muzical prin excelenţă şi totuşi Caramitru îi revelează muzica interioară printr-o stranie alintare a pauzelor şi a liniştii demarcată de cuvinte precise.

"În carnea silabei care

O-nţeleg şi n-o-nţeleg

Libere oase lunare

De cuvând vestit şi-ntreg."

Pe lângă corpul de bază al spectacolului, "NICHITA", nu lipsesc nici texte de şi despre Eminescu, poeme de Lucian Avramescu, Petre Stoica, Ana Blandiana, Miron Radu Paraschivescu. Nici "comentarii ad-hoc" despre un anumit poem de Tudor Arghezi. Misterul are valoare, nu veţi afla mai multe de la mine, dar dacă veţi vedea spectacolul îmi veţi mulţumi. Doar nu vreţi să aflaţi mură-n gură dacă la sfârşit Mitzura face sau nu pipilică pe domnia sa?

Meritul spectacolului "Dialoguri şi fantezii în jazz" la Budapesta este şi că a "externalizat" lirica românească şi către un public vorbitor de limbă maghiară, prin intermediul traducerii şi proiectării în limba maghiară a textelor pe o plasmă din decor.

Şi Johnny Răducanu fără de care graiul, atunci când nu începe să valseze pe vocea lui Caramitru ar rezona descentrat... Aici este echilibrul spectacolului, aici este geamandura actorului, siguranţa că dacă îndrăzneşte mai mult decât acceptabilul estetic, maestrul intervine şi comută atenţia, convingându-te că honi soit qui mal y pense. Johnny Răducanu care "îşi face numărul" cu rigoarea şi profesionismul unui pianist de salon, imposibil de ignorat şi de întunecat cu toate perdelele negre şi reflectoarele sparte din lume, pe care continui să îl vezi şi să îl auzi chiar şi atunci când se îmbarcase de mult în avionul spre Bucureşti, încercând să se debaraseze cu aer de copil sâcâit de florile pe care tocmai le primise la concert. De florile care însă l-au surprins atunci când le-a primit pe scenă. Pentru că pianiştii nu primesc flori, nu primesc daruri. Pentru că un "hello pops" surclasează toate florăriile din lume. Johnny Răducanu, cel care după al doilea bis şi transa indusă iese în culise umil, cu capul plecat şi se vaită că nu i se încălziseră cum trebuie mâinile. Johnny Răducanu, pentru care o zi fără pian este mai rea decât un exil în Siberia.

"Dialoguri şi fantezii în jazz" este pentru mine un spectacol pe care nu ai voie să îl ratezi. Un spectacol care ar trebui înregistrat video şi dat pe posturile naţionale de fiecare 1 decembrie!