Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

joi, iunie 09, 2011

Elisabeth Lili Ochsenfeld, remodelarea văzului şi lentilele de contact

Vorbeam mai demult despre ceea ce cu totală lipsă de respect la "legea Socaciu" îmi place să o numesc "guilty pleasure", şi anume colecţia mea de autografe. Unul dintre ultimele îi aparţine lui Elisabeth Lili Ochsenfeld, şi este dat pe imaginea copertei de la probabil cel mai bun disc românesc, "Cantafabule". Nu vă gândiţi că a înnebunit Vasile şi că noua lui marotă este să ia autograf pe ce îi pică în mână: bilete de autobuz, platouaşe de prăjituri, tricouri albe sau tabla maşinilor. Nu. Am fentat cu mult timp în urmă acest teribilism postmodernist. Dacă nu v-aţi prins este vorba chiar de autoarea graficii, care, alături de Valeriu Sepi s-au făcut responsabili de imagistica acestui univers aparent de fabulă, de heraldic, în realitate o replăsmuire a increatului. De atunci însă Elisabeth Lili Ochsenfeld a mers mai departe cu minuţiozitatea sa, apelând la tehnici noi şi la noi metode de abordare.

La tehnici noi pentru ce? Eu i-aş spune "remodelarea văzului". Desigur, este o părere personală şi mi-o asum. Mestecenii artistei de pildă, tripticurile şi înşiruirile modulare care mă trimit cu gândul la cadratura benzilor desenate sunt mesteceni în măsura în care ochiul ajustabil îi numeşte, atribuindu-le un termen de dicţionar. Evident că memoria profană lucrează, evident că anamneza minimă îşi spune cuvântul şi faptul că te trezeşti definind spaţiile drept "mesteceni" nu generează o impietate prea mare. De fapt, în instanţa artei lui Lili Ochsenfeld ochiul funcţionează ca element reconstitutiv al patinei. Mestecenii de care vorbeam sunt memorii ale mestecenilor, reconstituite, de parcă o pădure de mesteceni s-ar fi suprapus peste întregul tău trup în repaos. Pe urmă tu te-ai ridicat, ai plecat, mestecenii pleacă cu tine, ca imprimeuri pe un tricou. Pe stradă te miri că lumea te identifică drept iubitor al pădurii. Ţi-ai schimbat tricoul dar mestecenii s-au imprimat peste întreaga ta făptură. Şi mai e ceva cu mestecenii lui Lili Ochsenfeld. Constituie un cerc închis. Tu te vei afla întotdeauna în centrul lui, ţie ţi se cuvin toate onorurile, toată profunzimea şi povestea desişului. Pentru restul lumii este doar un gard natural. Un ochi aruncat şi ai fost primit în mestecănişul tău propriu. Cam aşa arată interiorul trupului tău, colorat, purificat de roşul absolut.


Caligrafiile verzi ale Frankfurtului păstrează acelaşi ochi artizanal, updatat cât să aducă impresionismul în actualitate. De parcă Turner, sau Degas ar fi oferit suport fizic noilor întrupări. Îmi place să consider seria aceasta drept un "Frankfurt sub ocupaţie", un oraş în străfundurile unei păduri. Gândit astfel, din avion Frankfurt pare o imensă pădure, în comparaţie cu salcâmii, care, din înaltul cerului sunt pâlcuri de vegetaţie pitică. Părerea mea.


Mai este loc şi de fauvism în arta lui Lili Ochsenfeld, dar este un fauvism de paradă, inform şi mai aproape de grafitti decât un penel controlat cu o lejeră rigurozitate. De această dată ochiul nu mai procesează, nu mai clasează ci redă pur şi simplu amprenta, urma aceea invizibilă. Tocmai de aceea avem de-a face cu un ochi peste care au fost suprapuse de această dată lentile de contact. Suporţi culoarea, aprigă, arzătoare, pentru că doar cu ajutorul ei poţi reconstitui forma amintirii. Lentila aceea, ca o substanţă de contrast.


Arta lui Lili Ochsenfeld este sinapsă, singura capabilă de ligaturi. Către ce? Încearcă acum să-ţi aminteşti!

Niciun comentariu:

Pleased to meet you, hope you guess my name...