Ioana Calen sau divorțul chirurgical al bin-oamenilor

Încă o ziaristă de mare simţire şi cultură în paginile ziarelor de mare tiraj din România, onor Ioana Calen, cea care mă face să înţeleg cât de rău e să practici o meserie. Cât se poate de clar, ceea ce face "ziarista" mai sus citată la un moment dat în paginile Cotidianul nu mai este de mult plăcere sau hobby, ci o corvoadă, scriind despre lucruri care o lasă rece, fără măcar să îi mai stimuleze măcar elementara curiozitate de a verifica informaţiile traduse. Concret, iată despre ce este vorba: Ioana Calen scrie despre muzică, de fapt traduce din tabloide şi traduce prost. Aşa se face că celebra trupă scoţiană The Jesus and Mary Chain, grup care nu numai că a făcut istorie, fiind la un moment dat chiar supranumit Sex Pistols anilor 80, în prezent anunţându-şi revenirea după ani buni de destrămare, este prezentată de Ioana Calen:
"Printre colaborările ei muzicale se mai numără una cu Justin Timberlake şi performanţele scenice episodice alături de The Jesus sau Mary Chain, demonstrând că poate cânta live."

Ground Control to Ioana Calen! Stimată doamnă silită să scrie un articol despre Scarlett Johansson, era atât de simplu să daţi un click pe google şi să vedeţi cu ce se papă The Jesus and Mary Chain, aşa, de curiozitate, căci nu vă obliga nimeni să ştiţi pe dinafară piesele de pe Psychocandy, deşi e posibil ca "Just Like Honey" să vă sune oarecum cunoscut, probabil dintr-un film sau din vreo maşină... Oricum tot e bine că măcar nu aţi tradus în română această unică trupă din care dvs. aţi făcut două, gen: Iisus sau Maria Lanţ.

Atât despre The Jesus and Mary Chain, e drept, unul dintre grupurile din anii 80 cu multă, multă personalitate, revin la articolul Ioanei Calen care se referă la un viitor album Scarlett Johansson, conţinând numai coveruri după piesele lui Tom Waits, marele, imensul, eclecticul, pe vremuri actorul fetiş al lui Jarmusch ("fii căpitanul nostru!"), inepuizabilul, ontologicul, depresivul, profundul Tom Waits, despre care ziarista mai sus citată nu spune nimic publicului larg. În mod cert, Tom Waits este încă un nume care nu îi trezeşte acesteia nici o amintire.

Întrebare de cultură generală pop pentru Ioana Calen: dacă spun "Downtown Train" sau "Waltzing Matilda", "Hang on St. Christopher", uite, nu face parte din quiz, tu ce răspunzi? Răspunsul este Rod Stewart - Poseidon rispondi! Toate coveruri mult, mult mai vechi de la Tom Waits.

În concluzie, Ioana Calen, încă o făptură ce ar trebui salvată.

”Afară” între propriu și figurat

La un etaj, de bloc o doamnă se plimbă de mai bine de o jumătate de oră de la un capăt la altul al holului, lung, cam ca de aici şi până la gardul acela verde. Mă priveşte insistent, ceea ce, vădit, mă deranjează. Nu pot spune că arată prea încurajator, ochi mari, dioptrii, ceea ce rezultă în ochi cu mult mai mari, început de mustaţă, capod de casă. La un moment dat se opreşte în faţa mea şi îmi spune:

"Nu te speria, nu îţi fac nimic, mă mişc puţin pentru că nu pot să ies afară." După cum arăta doamna în cauză am ales sensul figurat al spuselor sale, deplasându-se de altfel ca o gazelă. Cât despre fobii, le elimin şi pe acestea cu desăvârşire.

Lene Lovich, proiecția balcanică a Ninei Hagen

Am revenit la postpunk. Lene Lovich și ”Bird Song”, de pe Flex, în toată splendoarea vocii și a imaginii. Nu comentez acum prea mult, dar promit să încerc mai mult...

Alte maniere de fumat... pasiv

Control medical - medicina muncii. Întrebări de rutină, dictate de informaţiile lapidare pe care le-am dat la înregistrare, cum că sunt bolnav, am avut ceva febra şi nu cred că analizele de sânge vor ieşi bine. Dacă aş fi zis că sunt nervos că Rapidul nu a reuşit nimic anul ăsta poate că ar fi fost ceva, aşa, nimic mai simplu "dar cum aţi răcit?"

"Fumaţi?" Nici nu ştiu ce să răspund, cum sună "m-am lăsat de 10 luni, dacă mă gândesc bine chiar de 11... Când veţi împlini un an atunci să vă lăudaţi." Hell's ditch... "Haideţi să vă ascult un pic, să văd ce vă mai fac plămânii după dureroasa pierdere". Mici raluri, de la viroză, mai mult ca sigur?

"Ziceţi că nu fumaţi? Suspect. Păreţi fumător pasiv. Aşa se aude, cel puţin.”

”Nu mai fumaţi, nici nu trăiţi alături de un fumător, nu umblaţi cu ţeava de eşapament la dumneavoastră... Atunci locuiţi cumva lângă un crematoriu uman?”

Goodnight Romania, wherever you are.

Eu înconjurat de White Shadows - o leapșă

Leapșa de la DesculțăPrinTimișoara.
Mă grăbesc să răspund, dat fiind că doar mâine mai pot să fac bilanțuri:

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?
Peste trei dar până în 8.
2. Ce e mai rău, să eşuezi sau să nu încerci?
Categoric să nu încerc. Să eșuezi e doar un exercițiu, să nu încerci culmea ignoranței. Nu sunt o legumă!
3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem atât de multe lucruri care nu ne plac şi nu facem atât de multe lucruri care ne plac?
Dacă Rapidul joacă prost de un an încoace, de ce continui să țin cu Rapidul și nu cu Timișoara sau CFR Cluj? Cel puțin din conservatorism. În orice lucru care nu îmi place există cel puțin un element ademenitor.
4. Când ţi se pare ca s-a vorbit şi s-a făcut tot ce era de vorbit şi de făcut, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut?
Întotdeauna.
5. Dacă moneda naţională ar fi “fericirea”, cât de bogat ai fi?
Magnat și filantrop. Mă ”fericesc” o groază de lucruri insignifiante.
6. Care este lucrul pe care ai vrea cel mai mult să îl vezi schimbat la oameni?
Civismul. De exemplu îmi doresc să prind momentul când cursa până în satul său a acelui bătrân externat zilele trecute dintr-un spital județean, pentru a petrecere sărbătorile de iarnă alături de familie să fie disputată de cetățeni dornici să fie bine. Nici acum nu pot să înțeleg cu poți externa un bolnav pentru câteva zile în plină iarnă, lăsându-l să se descurce de capul lui până în satul de unde provine...
7. Faci ceea ce ai visat să faci, sau faci ceea ce faci doar pentru că împrejurările te-au adus aici?
Îmi trăiesc o parte din vis.
8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?
Nu neapărat.
9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie, sau lucrurile care trebuie?
Cum trebuie. Cam tot ce fac TREBUIE.
10. Dacă ar trebui să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi ăla?
Copilărește. Mereu.
11. Ce-ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?
Cântăreț de rock. E câte puțin din fiecare.
12. Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să îţi mai faci amintiri de acum înainte?
Cea de-a doua alternativă. Cred că aș știi să-mi drămuiesc proviziile până la adânci bătrâneți.
13. Îţi mai aduci aminte de momentul ăla de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit?
Absolut. În funcție de amintirile ăstea știu cum e să fii relaxat și fericit.
14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilarie?
Libertatea de a pierde o întreagă zi de vacanță, pe stradă, cu gașca.
15. Dacă ai câştiga 1 milion de dolari, ai renunţa la ce faci acum?
Nu.
16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?
Întotdeauna. Din fericire, cei care mă sfătuiau să nu încerc (aceiași de câțiva ani încoace) au fost lângă mine și când le-am povestit ce boacănă am făcut.
17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?
În dimineața asta.
18. Care e lucrul pe care l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai facut? Ce te opreşte?
Să pun bazele Ridichilor Ridicole. Simțul ridicolului mă oprește.
19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?
Sunt mai visător decât toți la un loc.

Cuvinte care ne doare!

Din ciclul "unde-i căcatu', domnu', unde-i căcatu'", îmi aduc, nostalgic, aminte de Sibiu, Capitală Culturală Europeană 2007.

Un superb oraş, cu cetăţeni din toate colţurile ţării, moştenind un vechi şi tradiţional burg. Hotel C., pregătirea unui eveniment de amploare şi impact la nivel internaţional, vizită de prospecţie... De la bun început, lifturile, deşi cu pretenţii par că siluiesc comodul peizanism mioritic. După cum reiese şi din imagine, cineva şi-a probat calităţile de traforist, în vederea inserării afişajului electronic. Schimbăm două vorbe cu managerul hotelului, reproşându-i că are în custodie un hotel "de căcat". Ni se răspunde, cu o bruscă săritură de pe scaun: "unde-i căcatu', domnu', unde-i căcatu'?"

Interesantă optică ad-literam, chiar mai interesantă decât viziunea ad manum. În acelaşi burg, o chelneriţă, interesant tatuată, nu te voi uita niciodată, mimi, cu plasă şi arah(n)idă pe umăr şi cu alţi demoni pe gât şi antebraţ, şi piersată cât cuprinde mă întreabă, evident pentru a-şi verifica cunoştinţele: "bere neagră adică brună, nu?" Adică DA.

Neagră adică brună, politicălii din ce în ce mai corect.

Două coincidențe și două amintiri cu bunicul

Am început să citesc Miruna, o poveste, cartea lui Bogdan Suceavă. Aseară , după Prime suspect - 1 (serialul britanic cu Hellen Mirren de care m-am apucat acum, deși văzusem destule minute cu mai bine de 10 ani în urmă la TV, urmare a descoperirii unui alt filmuleț similar, Wallander, cu Kenneth Branagh) simțeam nevoia să citesc ceva special. Dintr-o dată mi-a venit în cap numele lui Bogdan Suceavă, de la care știam că am în bibliotecă 2 cărți pe care de câteva luni tot îmi propun să le citesc. Așa că am ales Miruna...

Surpriza surprizelor, dimineață deschid din inerție mailul și, paradoxal primisem o felicitare de sărbători chiar de la Bogdan Suceavă. Fără comentarii de prisos. Revin la Miruna... Există la începutul cărți o evocare a bunicului, și, cum coincidențele trebuiau să se țină lanț, mi-am recunoscut în respectiva descriere bunicul. Tăcut dar cinic și hâtru atunci când e cazul, bolnav, dar purtându-și boala precum decorația pe care nu și-a dorit-o niciodată, de fapt mai degrabă precum așchiile obuzului care nu și-au găsit un loc mai potrivit decât piciorul său stâng. Bunicul meu, un uriaș. Și mi-am amintit de cinismul și glumele lui ușor deplasate și m-am trezit zâmbind. Sa vă spun două dintre ele, una mai caustică decât cealaltă:

1. Acum vreo 30 de ani, în fața porții noastre de la Broșteni (Vrancea) se oprește un nene care îl întreabă pe bunicul cât mai are de mers până undeva... Bunicul, marțial, drept ca un brad până la limita rigidității îi spune sec, fără a îi da prea mare importanță ca persoană și cu ochii în zare: Mergi. Omul, iritat îl mai întreabă o dată. Bunicul din nou: Mergi. În cele din urmă cetățeanul iritat îl ia pe bunicul la bani mărunți acuzându-l de proastă educație. Îmi amintesc că replica lui s-a prăvălit atunci lăsându-l pe interlocutor nelămurit: Ți-am zis să mergi ca să îți pot spune în cât timp ajungi.

2. Bunicul nu a fost niciodată prădat. Niciodată. Se spărgeau case, se furau oi, capre, găini mai ales, dar lui niciodată nu i-a luat nimeni nimic din bătătură. La bătrânețe însă s-a produs și acest lucru, care tare mult l-a amărât. Cu toate acestea umorul i-a rămas. Se știa cine era hoțul numai că nu avea nici un rost să depui plângere. Întâmplarea a făcut ca la jumătate de an după, suspectul de serviciu să întindă bocancii. Și la noi, în Broșteni s-a păstrat tradiția cu ultimul drum pe care este dus mortul înainte de a fi băgat în groapă, drumul pe care l-a bătut cel mai mult la viața lui. Și uite-așa, cum trecea caravana și prin fața porții noastre, bunicul a ieșit la drum și le-a strigat ceva. Eu eram mic, și mai mic în spatele lui. Și vorbele acelea erau o invitație, chintesența ospitalității: Aduceți-l și la mine, la cotineață! Era felul lui de a-i spune: Ai scăpat de toate ăstea, pezevenchiule!

Revin la Miruna...

Bradul 2009

Acesta e bradul de anul ăsta și mă grăbesc să vă prezint imagini cu el, ca și anul trecut. De altfel, dacă apreciez după numărul de brazi de pe blog conștientizez mai ușor că blogul ăsta a depășit un anișor de viață, mergând pe doi și sper ca în timp aici să se strângă o adevărată pepinieră. Nu ne-a luat mult pentru a-l împodobi, cam 3 ore și, în comparație cu anul trecut acum, din lene, ne-am apucat de această muncă tovărășească de-abia pe la 4 după-amiază. Am luminat prin urmare noaptea cu bradul nostru, atât de înalt că în ciuda vârfului tăiat a trebuit să alegem totuși un alt vârf (Bebe a fost inspirat când am cumpărat două astfel de podoabe), pornind de la considerentul mărimii: micimea a contat. În comparație cu anul trecut însă, de această dată am rămas cu vreo trei cutii de globuri nedesfăcute, semn că la anul probabil ne vom limita să facem cam jumătate din ce am făcut anul acesta, asta înseamnă doar vreo 15 globuri noi, evident, de sticlă și cât mai arhaice posibil. Nu ne-au ajuns beculețele, de fapt cele sclipicioase, din celelalte având două, ceea ce pot spune acum că nu e tocmai rău, efectul fiind mult mai interesant așa. În schimb, sper să constatați o risipă de becuri la poale. Este vorba despre două perdele de care uitaserăm și pe care, neavând unde să le punem am hotărât să împodobim poalele.

Cam atât despre bradul de anul acesta. Am renunțat, în favoarea benzilor strălucitoare subțiri la sprayul pe care anul trecut nu conteneam să îl pun peste tot, de pe crengi până pe haine. Nu s-a schimbat, ca și anul trecut de altfel, ținuta mea din cursul împodobirii, mai precis căciula roșie de Moș Crăciun cu codițe albe împletite. Și pentru că nimic nu este întâmplător, spre seară am revăzut Asterix și Obelix versus Cleopatra. Până acum, deși ploios, Crăciunul acesta a excelat în liniște și implicit prin monotonie. Cred că există o inadvertență în versurile de la Silent night. Mă rog, o silent night merge, dar prea multe la rând nu mai cadrează. Ca să nu vă spun că inactivitatea mă omoară. Mai am câteva zile libere și cred ca de astăzi voi încerca să mi le supun.

Sper că și la voi Crăciunul a fost fericit. Dat fiind că numai mâine mai e 2009, vă urez prematur dar eficient LA MULȚI ANI pe 2010!

Urări sincere de la VasileSensual cu prilejul sărbătorilor

Dragilor, dragelor, iată că a venit și vremea să vă doresc să vi se împlinească de Crăciun tot ceea ce v-ați dorit până acum și nu a fost să fie.

2. Și cum la modă sunt urările stupide (încă mai păstrez mesajul-mostră de anul trecut, pe care ni l-a trimis Domnu ca să ilustreze mai bine momentul), numai bune de trimis dușmanilor prin sms, mă conformez și eu și compun ad-hoc una de care sunt convins că are toate atuurile de a nu fi furată și trimisă în mass-uri.

Silicoane peste tot,

botox bun de pus în bot,

mingi în plasă dup-un henț

și penis enlargements,

baftă-n viață bucurii.

Fără febră, fără muci,

producție mare la nuci,

fără zile neplătite,

multă carne în clătite

mai multă igienă orală

să zâmbești mereu pe stradă.

Case pline, bebelași,

brânză dulce-n papanași,

creditori în faliment,

să renunți la virament

și-o mașină cât mai nouă

iar de-i matchbox, fie două.

Numai asta-ți pot dori

cât mai slabe calorii,

să ai noroc, puține kile,

să ai parte de iubire,

să faci tot ce îți dorești

eventual să nu chelești.

Și dacă n-o fi să fie,

nu da vina pe Vasile!

”The Tournament” - să conjugăm împreună verbul ”a măcăi”

”The Tournament” este unul dintre acele filme pe care le vezi în primul rând convins fiind de distribuția extraordinară cu care se laudă. Kelly Hu, Ving Rhames, Ian Sommerhalder (pe val după plecarea din Lost, odată cu succesul din Vampire Diaries) și Robert Carlisle, pe care îl uitasem din distribuție și cu atât mai mare mi-a fost surpriza când a apărut - cei care au văzut filmul știu ce vreau să spun - și Liam Cunningham. Treptat am realizat că alături de Wanted și Gamer reprezintă noul model de action, care încearcă să își revendice locul ocupat în anii 80 de Die Hard și Lethal Weapon. În comparație cu acestea însă, noului action îi lipsește substanța și jocul actoricesc. Este trist să îl ai în distribuție pe Carlisle și pe Rhames cărora nu le exploatezi dimensiunea dramatică. Aici se face diferența între actionurile moderne și cele clasice, care te fac și astăzi să le vezi cu imensă plăcere. În anii 80 mare parte din garanția succesului era asigurată de actor, astăzi scenariile sunt cu mult mai îndrăznețe, dar valoarea actorilor se reduce la CV. Îl pui pe Carlisle pe afiș, însă nu îl joci, sau îl ai pe Sommerhalder, clar filmul se vinde mai bine, dar nu îl lași să își dea măsura actoriei, făcându-i și pe alții să înțeleagă ce mișcare specială a făcut atunci când a părăsit Lost-ul.

”The Tournament” are viteză, adrenalină cât cuprinde și o cameră decentă. Aparent previzibil, constați cu surprindere că la un moment dat un element aparent insignifiant sparge monotonia, după care previzibilitatea cu care se desfășoară acțiunea până la sfârșit chiar nu te mai poate deranja. Nu are însă umor, aș putea spune că nu are DELOC umor, ceea ce iarăși este o marcă a action-ului actual, căci, îmi permit să spun că la cantitatea de bulion deversată pe ecran, dacă ar fi avut și umor probabil multora le-ar fi amintit de Tarantino. Acesta e motivul pentru care uiți poate una dintre cele mai savuroase glumițe vizuale ale anului, cu Hu și Carlisle despărțiți de peretele despărțitor din WC, simulând confesionalul. Iar Kelly Hu nu se dezbracă deloc, ca să nu zic că în final Scott Mann vrea să ne asigure că aceasta redevine fată cuminte, motiv pentru care o îmbracă la patru ace și le închide gura tuturor celor care încă mai sperau să o admire în costumul Evei.

Primul film notabil al lui Mann, ”The Tournament” este una dintre cele mai atrăgătoare alternative cinematografice ale anului 2009 pentru cei care doresc să vadă 2 ore de alergătură continuă, mult sânge și ceva efecte speciale, în comparație cu alte filme de acest gen, acestea din urmă ușor verosimile. În orice caz, nerecomandabil celor care preferă filmele grele, cu procese de conștiință sau personalități tenebroase. Condiția care te poate ajuta să ieși cu viață din ”The Tournament” este una al naibii de simplă și de când lumea: să vrei să te căiești. Altfel, acolo unde îți stau picioarele îți va sta și capul. În lipsa unui preot de proximitate, acest lucru se rezolvă ușor prin câteva incantații: eu măcăiesc, tu măcăiești, el măcăiește...

Cât de goală-i pielea goală

Citesc dimineaţă în CANCAN: "Mircea Badea, în pielea goală, în Piaţa Victoriei ." Uimit de îndrăzneala lui Badea, pe care îl ştiam doar cu gura mare şi atât accesez linkul pentru a vedea filmuleţul cu pricina în care omul de televiziune ar fi urmat să apară în toată nuditatea sa în Piaţa Victoriei, doar cu câteva pene în fund. Când colo, surpriză: Badea doar în boxeri. Realizez că titlul ar fi meritat o corecţie de genul: "Mircea Badea doar în chiloţi..." Sau: "Mircea Badea în pielea goală pe mâini şi picioare..." Mi-e brusc milă de autorul anonim al articolului, mai ales când mă trece gândul că persoana cu pricina habar n-are ce e aceea "piele goală". Îmi vine să îi explic, de aceea pun poză. Prin urmare Cancan minte. Asta nu e o noutate. De fapt nu pot spune că minte neapărat, ci mai degrabă că proferează inexactităţi, mai cu seamă că în corpul articolului se spune ulterior că Mircea Badea a ieşit în piaţă "la bustul gol". Pe lângă bustul gol şi cracii lui Badea sunt tot goi. Trist, copiii noştri vor creşte cu impresia că părinţii lor, îmbrăcaţi, sunt de fapt la pielea goală, ceea ce le va ridica multe probleme viitoare.

În ceea ce-l priveşte pe Mircea Badea, înţeleg că acest individ nu e capabil să îşi ţină o promisiune. A promis gol puşcă şi cu pene în fund, a ieşit în boxeri. Aşa ceva nu se face. Cuvântul dat e cuvânt dat, dar numai în cazul boierilor. Cu figuranţii treaba stă puţin mai altfel. Una zici şi alta faci, dar te declari mare anarhist. De fapt numai gura e mare la Mircea Badea. În orice caz, poate că nici această ieşire nu l-ar fi caracterizat dacă nu ar fi considerat că face bine imaginii sale publice. Îi creşte ratingul în raport invers cu descreşterea altor accesorii, din motive de frig. Prin urmare, Mircea Badea face tot ce poate pentru a-şi căli o imagine de militant. Cu toate acestea, lucrurile pe care nu le poate face Badea mă îndeamnă să îl consider mai departe un simplu onemanshow. Nimic mai mult. Un clovn facultativ.

Râdem, glumim, dar în cazul meu, întotdeauna părăsim incinta.

Omul şi Personajul, dedublări schizoide

Olga Tudorache a primit Premiul de excelenţă la 10 pentru România. Era de dorit, ne-am bucurat mult, se poate spune că am făcut chiar lobby pentru distinsa doamnă. ca de obicei însă la noi, românul când se trezeşte cu un microfon în mână constată brusc că este de o inteligenţă rară, că toată lumea este a lui şi că discursul, care până atunci îl speria de această dată îi dă aripi mai ceva ca redbull-ul. Nu e vorba despre discursul premiantei, care a spus scurt: Vă mulţumesc, eu am să tac ca mine. E vorba de discursul unui nene, nu îi voi spune numele acum pentru că efectiv nu are sens. În locul lui probabil foarte mulţi s-ar fi comportat la fel.

Nu trebuie să fii filolog ca să ştii că de foarte multe ori autorii îşi denumesc cărţile, scenariile sau operele dramaturgice prin titluri metaforice. De exemplu, asta îmi vine acum în minte, să-mi fie scuzat partizantul, Circul nostru vă prezintă nu este neapărat o carte despre circ. Ei bine, personajul nostru de la premiera de aseară a comis-o, dând dovadă de superficialitate şi producând după mine o nenorocire semantică. Prin urmare, o prezintă pe marea doamnă a teatrului românesc, vorbeşte despre rolul memorabil al acesteia din Regina mamă şi ... tensiune maximă... o laudă apoi spunând că Olga Tudorache este "regina mamă a teatrului românesc". Pentru cei care nu au văzut piesa, să spunem că această figură de stil ar trece neobservată. Mai trist este că personajul în cauză se lăudase mai devreme că văzuse această piesă. Ce ne facem însă dacă ştim despre ce e vorba. Ce ne facem dacă Regina Mamă este o psihopată, un tiran, o femeie care îşi supune fiul de mic până la maturitate, inhibându-l şi împingându-l la gesturi necugetate. Păi nu ne mai rămâne decât să tragem concluzia că Regina Mamă este un personaj negativ. Coroborând acestea cu afirmaţia că "Olga Tudorache este o Regină Mamă a teatrului românesc" este firesc să concluzionăm că avem de-a face cu o babă nebună, cu un tiran dement, cu un despot, ceea ce nu este cazul.

Trăiască deformatorul român de opinie, căci a lui este veşnicia!

Bucureşti - două decenii de amintire

Măi, ce Făt Frumos blestemat am fost eu!
N-am răpus nici un zmeu,
n-am tăiat nici un cap de balaur...
În faţa mea s-au închis toţi codrii de aur.
Palate de mărgăritare
s-au ferecat cu drugi şi zăvoare.
Fântânile, cu adâncul zăcut,
mi-au dat mormoloci de băut.
Stelele mi-au întins aguridă,
Grădinile, viermi şi omidă...
Măi, ce Făt Frumos blestemat am fost eu!
N-am văzut umbra Sânzienii,
mi-au ţopăit dinainte stârpituri şi sluţenii.
La fiece pas, în tot locul,
În cârcă-mi sărea - Barbă-Cot - nenorocul.
La toate cotiturile,
mi-a smuls Strâmbă-Lemne pădurile.
Mi-a strâmbat inimă, rămurişuri , copaci,
Sub luna ruptă de vârcolaci.
Pe toate cărările,
Sfarmă-Piatră mi-a surpat depărtările.
Mi-a spart stâncile, munţii,
şi stemele frunţii...
În urma mea, din gol, din ruine,
doar vidma năprasnică vine,
vine, gonind, despletită în vânt,
mirosind a mormânt.
Zadarnic arunc piepteni şi perii
pe-ntinsul durerii.
Nimic nu răsare
nimic nu pune hotare
între mine şi vidma cu gheare...
Măi, şi-am să adorm, am să dorm, am să dorm,
să nu ştie nimeni că dorm,
nici Uşurelul-Vîntului,
nici Greul- Pământului,
nici Păsări-lăţi-lungilă.
N-aude, Na-vede, somn fără milă,
fără urmă, fără prăsilă...
Măi, ce Făt Frumos blestemat am fost eu!
(Radu Gyr - Basm)

Nu, nu am uitat că astăzi se împlinesc două decenii de când o mână de bucureşteni au făcut mămăliga să explodeze. În lipsa lor poate că astăzi citeam blogurile nomenclaturii, cu poezii tematice şi planuri cincinale. Bloguri cu osanale...

Patetic cu P de la Puric

Nu mi-a plăcut niciodată discursul naţionalist sau fundamentalist românesc cu accente vădit vizionar-ortodoxe. Nu pentru că nu aş fi fost de acord cu multe dintre ele, ci fiindcă la vârsta când s-a întâmplat acest lucru, să fii fan Vulcănescu sau Ţuţea echivala în "gaşcă" cu termenul englezesc de lame, ori, la vârsta aceea nimeni nu este atât de inconştient ca să refuze avantajul, absurd astăzi, de a fi cool. Patetismul textelor acestora nu cadra cu cinismul şi sarcasmul adolescenţei. Cu cât pari mai nemilos şi mai nepăsător cu atât îţi consolidezi mai bine statutul de "alpha-male". Cum roata se întoarce într-un mod pervers, iată-mă acum, în preajma sărbătorilor de Crăciun citind "Dan Puric despre omul frumos", o culegere de texte estetico-ortodoxe ale cunoscutului om de teatru. Cartea lui Puric, deşi un îndreptar de ortodoxism şi umanitate reuşeşte să se salveze de la siropul declamator care te fac să repudiezi o astfel de scriere, iar asta datorită bunului-simţ estetic al autorului. În cele din urmă rămâi cu sentimentul că tocmai ai parcurs o culegere de "snoave" despre omul frumos, despre românul ideal, anistoric şi obligatoriu predestinat dioramei. Pentru că astăzi aşa ceva nu mai există. Dar nu am de gând acum să decelez scriitura lui Puric, care se citeşte, credeţi-mă între două respiraţii. Am să mă opresc asupra unui punct ideal abordat de Puric, în instanţa a cărui absenţă contemporană am ajuns să mă întreb dacă nu cumva acum este momentul istoric în care patetismul ar trebui injectat programatic în vene, mai ceva ca vaccinul antiporcin, probabil chiar cu titlul de obligativitate.

Vorbeşte în cartea sa Puric despre "omul frumos", despre românul milos şi, subînţeles, cu frică de Dumnezeu. Frumos concept, mai cu seamă că anecdotele la care autorul trimite te fac să crezi că România sensibilă se află doar la începutul eternei sale spiritualităţi. Aiurea, fals! Zilele trecute a fost nevoie de înzăpezire, ca să realizăm că românul actual este un rezervor inepuizabil de nemilă. Prinşi în zăpadă zeci de ore şi întorşi la maşinile lor, şoferii au constatat cu surprindere că în lipsa lor li se spărseseră geamurile maşinilor, furându-li-se cu nemilă atât CD playerele cât şi motorul sau bateriile. Pur şi simplu pe hoţi nu i-a interesat că astfel pot marca hotărâtor destinul câtorva amărâţi, pur şi simplu au luat ce au putut lua şi au plecat. Îmi pare rău, dar în faţa unui astfel de comportament îmi vine să pun mâna pe făptaşi, să îi leg şi să îi plasez în respectivele maşini vandalizate câteva zile. Ca să înţeleagă mai bine ce au generat. Dar asta rămâne între noi. Public mă gândesc ce mesaj să abordez? Să spun că românul este barbar şi gata sau să cad în patima "puricului" şi să ilustrez prin câteva pilde exemple de români altruişti. Pentru că fără îndoială la o astfel de barbarie orice gest de umanitate ar trebui să reprezinte dovada că românul este un om milos. Dar nu, acum nu pot să gândesc aşa şi asta nu doar urmare a acestui caz, pe care unii s-ar putea să îl considere izolat. Mai sunt şi alte dovezi de nemilă românească, de exemplu din categoria "exploatarea animalelor". Despre asta însă altădată. Făptaşilor acelaşi tratament ca al animalului chinuit. Pentru că singura modalitate de a-i face să înţeleagă pe aceşti nesimţiţi este să îi faci să simtă, să îi pui în pielea păţitului.

Revin la patetismul lui Dan Puric. Probabil că dacă vrem să schimbăm ceva ar trebui să devenim în grup patetici. Să mediatizăm starea de jale a şoferilor prădaţi, doina cântată în disperare de aceştia pe marginea şanţului. Să prezentăm clinic degerăturile membrelor superioare şi inferioare, eventual pigmentând momentul cu o amputare, două, să vorbim puţin despre soţia unui dintre aceşti şoferi care era să piardă sarcina, sau chiar a pierdut-o, neştiind nimic de soţul ei, troienit. Înţeleg sentimentul eliberator pe care ţi-l dă haiducia, numai că aici avem de-a face cu o tâlhărie ordinară şi nemiloasă pe care nu o mai pricep. Şi cu toate acestea voi continua să cred în "omul frumos" al lui Puric. Nu de alta, dar dacă nu ar mai exista acest concept, atunci cu siguranţă m-aş apuca de vânătoare, însă nu de animale. Pentru că doar aşa m-aş asigura că am o şansă de a supravieţui. Şi cred că nu aş fi singurul în situaţia asta.

P.S.

De mult mă gândesc la un dispozitiv de securizare a bunurilor personale: explozibil puternic pe obiect şi detonator la mine în buzunar. Ai pus mâna pe ce nu-i al tău? Să-ţi fie de bine! Apăs butonul roşu şi am rezolvat problema. Dacă eu, care am muncit pentru respectivul obiect nu mai am parte de el, atunci nici hoţul să n-aibă. Şi totuşi, s-ar putea să existe o problemă...

Bolliac despre "monstruoasa coaliţiune"

"Coaliţiunea, oare, acum că şi-a sfârşit treaba, mai era vreun rezon a fi, sau se risipi ca să-şi vină fiecare acasă?"
Buciumul, 1863, Nr.15 (20II).

Asta scria Cezar Bolliac cu aproape un secol şi jumătate în urmă, într-un articol intitulat Monstruoasa coaliţiune. Era vorba pe atunci despre coaliţia stabilită între liberalii radicali şi conservatori, care puneau astfel bazele unei înţelegeri politice, cunoscută în istorie sub denumirea de "monstruoasa coaliţie". Se dorea astfel detronarea lui Cuza şi aducerea la conducerea României a unui prinţ dintr-o familie străină.

Cucu, tot o păsărică

Ceea ce tocmai aţi văzut este o reclamă la instalaţii termice. Dacă vă întrebaţi cum a reuşit o astfel de aberaţie să reprezinte o prestigioasă firmă de centrale termice eu zic să nu vă mai bateţi capul degeaba pentru că nu are sens. Cineva a venit de la francezi cu reclama în limba de origine, după care aceasta a fost tradusă în română, tot ce e posibil chiar cu un dicţionar electronic. Şi uite aşa a ieşit "căldurica de la păsărică".

Ce ne facem însă cu cucul, pentru că, fără îndoială, şi acesta este tot o păsărică. Pentru corecticutidenea sexuală a acestei reclame, propun lansarea în eter şi a uneia corespondente cu sloganul: "căldurică de la cucu".

De ce românul nu poate fi bun de Crăciun... 1

Încerc să caut răspunsuri la dilema pe care mi-am autoindus-o: de ce trebuie să fiu bun tocmai de Crăciun? Prin urmare voi apela la un instrument poate neobişnuit pentru mulţi, dar deosebit de profund şi analitic: Datinele şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, Elena Niculiţă-Voronca, Editura Polirom, Iaşi, 1998. Sper să iasă un foileton care să bată la fundul gol totul în materie de foiletoane în România. Adio State şi alte orăşele mai modeste. În cele ce urmează voi încerca hermeneutic să înţeleg de unde anatema pe profilul sufletesc al românului şi ce şanse reale avem de a ne reabilita din timpul sacru în care trăim, într-unul eminamente profan, pentru că, veţi vedea, poate şi datorită profilului eminamente ortodox, trăim în plin timp sacru.

"Dacă furi în ziua de Ajun sara şi nu te prinde nimene, poţi să furi tot anul şi tot nu vei fi prins", aşa sună una dintre "poruncile" obşteşti din satul Mihalcea, sat reşedinţă de comună din raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi, Ucraina.

Prin urmare, dacă aş fi bun în noaptea de ajun aş rămâne prostul satului, cel mai sărac şi aş putea spune că nici măcar cel mai cinstit, într-o comunitate amorală ca aceea din Mihalcea. Cheia de a prospera este însă să furi cu cap, pentru a nu te prinde nimeni şi pentru a excela în tunuri tot timpul anului. De asemenea, ne mirăm că trăim în cea mai coruptă ţară din Uniunea Europeană dar nimeni nu se gândeşte să meargă a rebours cu genealogia şi să facă un recensământ năstruşnic: câţi români au rude în Mihalcea? Antidotul la asemenea cutume româneşti, fără îndoială precreştine stă într-o pază bună în noaptea de Ajun a Crăciunului.

Vorba unei reclame la modă: îndreaptă forţele de ordine către averile oamenilor, nepoate! O noapte de pază bună poate ridica România de pe ultimul loc la corupţie, pe una dintre poziţiile fruntaşe.

Sărbătorile vin...

Sunt un sentimental și unul foarte împăcat cu sine de când am realizat că unele lucruri nu se vor schimba niciodată. Îmi doresc să mă plafonez în sentimentul ăsta care mă cuprinde cam prin ultima săptămână a lunii noiembrie și căruia unanim și contagios i se spune Crăciun și care mă cam ține până pe la începutul lui februarie. Să nu mă înțelegeți greșit: ador Crăciunul, așa cum îl simpatizez pe Batman sau mai nou pe Optimul Prime, dar asta nu înseamnă că aceste lucruri mai și există. Cu atât mai mult mă irit atunci când intru în incidență cu sloganul idiot care mă calcă pe sistem: ”de Crăciun fii mai bun.” Asta e culmea ipocriziei. De ce să fiu mai bun taman de Crăciun, ce naiba am prăsit tot restul anului? Să fie oare numai pentru simplul fapt că unor rude foaaaarte îndepărtate li s-a născut un fiu? Ăsta e motiv? Să fim serioși. De ce nu aș fi mai bun de 7 februarie, de 15 martie, de 23 august sau de 6 decembrie. De ce fix de Crăciun? Sau ar trebui să înțeleg că asta cu bunătatea ciclică (o dată pe an) e un fel de post, ajută la descărcarea sinapselor pentru ca după Crăciun să ne luăm de la capăt comportamentul malefic? De ce nu am renunța la această ipocrizie cu o singură zi pe an când omul e bun, înlocuind-o cu un Crăciun etern? Miros peren de brad, beculețe și ghirlande cât sunt nopțile de lungi și cadouri, cadouri cu nemiluita. Acum sunt eu însumi ipocrit pentru că evit conștient să vorbesc despre colinde. Asta e o problemă sensibilă, căci mă sperie dictatura Hrușcă și mă îngrozește pur și simplu spectrul Marinei Voica cântându-mi languros, precum cucuveaua ”O ce veste minunată...” în plină vară toridă sau în prag de restructurări. Dar să trec mai departe.

Ideea este că divinizez mai ales ideea de sfârșit al anului. Îmi place să miroasă a cetină, a cozonac, a tutun de pipă, a bomboane de salon, de care îmi amintesc cum în copilărie, după ce le ronțăiam, așa tari cum erau, le înlocuiam cu cocoloașe de hârtie pentru ca ai mei să nu miroasă nimic. Îmi place ideea că primim vizite la orice ore, că mereu ne găsim prietenii acasă, că a crescut probabilitatea să ningă și să fiu mințit câteva zile că orașe îmbăcsite de fum și de praf dintr-o dată se acoperă cu o husă albă. Îmi place să stau în capul patului și să mă uit la televizor. Este de fapt singura perioadă a anului când în mod normal ar trebui să îmi permit acest lux. Să văd pentru a nu știu câta oară ”Life is Beautiful” și ”A Christmas Carrol”, eventual chiar ”Home Alone” sau ”Die Hard”. Să revăd retrospectiva fotbalistică a anului. Să îmi readuc aminte de Toma Caragiu și să revăd ”Actorul și sălbaticii”. Și îmi place să împodobesc bradul (artă la care Bebe este nu numai patron spiritual dar și un copil mare).

Dincolo de aceste cutume însă, astăzi, valoarea transcendentă a Crăciunului rămâne discutabilă. Sentimentul colectiv al unității sărbătorești nu mai poate fi regăsit decât în filmele de sezon, e drept, multe la număr, dar acesta nu este viabil dincolo de rezervație. Câțiva sociologi făcuseră un sondaj acum câțiva ani și întrebaseră mai mulți subiecți din categorii sociale diferite dacă, în noaptea de 24 decembrie ar oferi găzduire unei tinere femei gravidă și răspunsul aproape unanim a fost: nu, ar trebui să se ducă la spital. De asemenea îmi amintesc că acum doar câteva luni, o minoră care a dat naștere unui copil a fost exmatriculată, generând de asemenea dezbateri încinse în societate. Ghinionul ei că nu a născut în ajunul Crăciunului, probabil cu ajutorul mediatizării, după mai multe serate OTV ar fi în cele din urmă primită în vreun liceu suburban.

Și nu în ultimul rând, să fii bun în noaptea de Crăciun uneori poate contraveni ideii de petrecere. Pentru că, la fel ca întotdeauna, în cele mai multe zile consecutiv libere din an nimeni nu și-ar dori să fie deranjat. Astăzi Crăciun înseamnă petrecere și atât. Și vânzări record la colinde. Vorba unui cunoscut alcoolic: dacă să fiu bun de Crăciun înseamnă să nu beau, nu mulțumesc!

P.S.

Acum câțiva ani, în prima zi de Crăciun, pe la prânz, am percutat la sugestia din senin a mamei de a da o fugă la biserică, să ascultăm slujba. A fost minunat, absolut senzațional.

Dar nu s-a mai repetat.

Ulterior am început să fim destul de obosiți la acea oră din zi.

Nae Caranfil - un regizor vintage

Ceea ce vedeţi mai sus datează din 2008 şi sincer, nu prea înţeleg cum mi-a scăpat atunci, dar nu trebuie să-mi fac prea multe griji, căci, dacă stau să mă gândesc bine, şi Gabriel Dorobanţu a scos mai multe discuri şi eu nu ştiu decât câteva piese, ultima obsesie fiind cea cu "să nu vii iar să mă cauţi...". Aşadar în 2008 TIFF făcea o reclamă la festival în care îi pomenea pe cei mai în vogă regizori români de film: Mungiu, Puiu, Muntean, Porumboiu şi Nae Caranfil. Toţi aceştia, vorba agentului de circulaţie: they go festival! Film Festival!

La prima vedere nu pot însă să nu observ o stranie antinomie vizuală. Primii patru din "coloana oficială" sosesc la Festival cu Mercedes-uri de ultimă generaţie iar ultimul, care nu pare a se grăbi, Nae Caranfil se târâie cu un Mercedes vintage. În 2008 trimiterea era logică: Mungiu, Puiu, Muntean şi Puiu realizaseră la ora aceea filme contemporane, în vreme ce Caranfil venea la cu "Restul e tăcere", un film de epocă, vintage. Acum însă, în 2009, şi chiar atunci, pentru un necunoscător al filmografiei celui din urmă treaba se vede altfel. Primii patru sunt greu de distins între ei în vreme ce Caranfil se distinge. O maşină de epocă nu este o rablă, de cele mai multe ori un "vintage" ajungând să coste poate cât toate cele patru Mercedes-urile moderne la un loc. Nu vreau să fiu tendenţios, însă nu mă pot abţine să nu constat că fără voia regizorului, subiectivismul subconştient a ieşit la iveală. Nae Caranfil este mai altfel. De unde trag concluzia că diacronismul uneori poate fi nociv...

”Circul nostru vă prezintă”, o carte despre îngeri clovni și acrobați

MARE ATRACȚIE!
CIRCUL NOSTRU VĂ PREZINTĂ UN CAZ UNIC:
OMUL-PASĂRE!
O ZI ZBOARĂ, O ZI NU ZBOARĂ!
AZI NU ZBOARĂ!

Există o carte pe care, în decurs de trei luni am citit-o de trei ori. ”Circul nostru vă prezintă” este cartea vinovată de fixația mea. Cu riscul de a părea neserios, sunt gata de o confesiune: romanul lui Lucian Dan Teodorovici mi-a amintit de un banc. Cu Ițic, Ștrul și Rașela. Ițic avea datorie mare la Ștrul, o datorie de care nu se putea achita. Rașela, simțind presiunea ce plana pe umerii soțului ei, care nu mai dormea cu nopțile, îl trage de limbă și află motivul neliniștii sale. Prin urmare, deschide geamul și îi strigă lui Ștrul, vecinul care locuia peste drum: ”Măi Ștrul, să știi că Ițic nu îți mai dă banii înapoi.” După ce închide geamul, Rașela se urcă în pat, lângă Ițic și îi spune: ”Ei bine, până acum n-ai dormit tu, de-acum n-o să mai doarmă el.” Eroii lui Lucian Dan Teodorovici apar în viața insomniacilor gata să le dea motiv ca, implicându-se social, extenuându-se fizic și sentimental, atunci când vor pune capul pe pernă să doarmă neîntorși.

”Circul nostru vă prezintă” este o carte care m-a făcut să râd. Sunt un om sănătos, care zâmbește pe stradă, care chiar dacă se îmbracă în negru are mereu grijă să poarte fie o cravată roșie, fie ciorapi colorați cu Snoopy sau Garfield, și care, sunt convins, nu trezește nimănui senzația că ar aștepta să fie salvat. Pentru că viața e frumoasă așa cum e, absurdă uneori până la limitele suportabilității. Așa că am râs. Pentru că am regăsit aici stereotipiile unei Lumi actuale, ale unei Lumi care nu mai crede în lacrimi, de teamă să nu fie vorba de o farsă sau de un reality show, o Lume care tinde să își piardă compasiunea, consumându-se în nimicuri sociale sau pecuniare, dar totodată o Lume diversă și colorată. Dacă ar fi să descriu în câteva cuvinte ”Circul nostru vă prezintă” aș alege: ”Spune-mi cum vrei să te sinucizi, ca să-ți spun cine ești!” În arenă, pentru a asista la spectacolul unic și ultim: curve, vecine romanțioase, ceferiști (români!!!) și sticle, multe sticle de whisky.

Cartea lui Lucian Dan Teodorovici este o carte despre îngeri postmoderni (care azi pur si simplu nu mai vor să zboare), cu multe chipuri, cu multe cutume și, inerent, cu multe stângăcii (uneori, apar victime colaterale). Dar îngeri. La rândul lor, fiecare dintre îngeri are îngerul său și uite-așa lanțul trofic al umanității ne dă speranțe de mai bine. Există însă și o latură fatalistă, probabil fațada publică a romanului: senzația că Lumea se abrutizează. Râdem, glumim, dar vorba unui alt banc, nu părăsim incinta. Pentru că dacă o facem, ne anulăm. Iar atunci când Lumea se va abrutiza definitiv rata sinuciderilor va crește dramatic, și prin urmare, ne-am abrutizat degeaba. Pentru că atunci când nu ne va mai păsa de aproapele nostru, când va conta mai mult back-ground-ul celui de lângă noi decât nevoia de a face bine ne vor muri îngerii.

Adam Lambert - not ”carefull with the outing”

Adam Lambert este probabil cel mai spectaculos ultim produs al celor de la American Idol. La început am ignorat orice produs însoţit de numele său, în primul rând datorită expresiei feţei, ce mi se părea o clonă de emo şi gay-teen într-o trupă de boys band: aşa ceva nu mi-a spus niciodată NIMIC. Odată cu "Mad World" însă, care suna altfel decât tot ce auzisem până acum mi-am reevaluat concepţia cu privire la Adam Lambert şi bine am făcut pentru că au urmat variante proprii la piese a căror formă o consideram bătută în cuie: "Ring of Fire”, ”Track of my Tears”, ”Feeling God”, ”Whole Lotta Love” sau ”One”. Și firesc, colaborările, de dragul spectacolului (contează enorm să apari la American Idol) cu KISS și Queen, despre care chiar s-a speculat că ar fi interesată de adoptarea lui Lambert ca membru plin, urmând să îi ia locul lui Freddie Mercury, loc practic neocupat de nimeni de la decesul solistului. Lambert pierde finala American Idol, clasându-se pe locul doi, însă își asigură un contract important cu casele de discuri iar recentul album de debut ”For Your Entertainment” se bucură de mare succes și datorită celebrităților care dau năvală să îi ofere piese: Pink, Lady Gaga sau Muse. Totul în ceea ce-l privește pe pe Lambert decurge firesc: prin concertele sale își cultivă mai departe teatralitatea, vocea, imaginația și nu în ultimul rând sexualitatea, care, încă din perioada American Idol nu mai era pentru nimeni un secret. Adam Lambert este gay, ba, pentru a fi mult mai exact poate că ar trebui să spun că este supergay, asumându-și cu demnitate statutul său social, chiar dacă acest lucru l-a costat probabil locul întâi la American Idol. În jurul acestei imagini Lambert își construiește prestația scenică, alăturându-se din această perspectivă lui Marilyn Manson sau mai recent lui Lady Gaga. Avem de-a face cu un produs. Dar nu putem să rezistăm dacă nu ne uităm prin gaura cheii.

Săptămâna trecută am asistat la încă unul dintre acele atacuri de panică din partea puritanilor americani, mult prea revoltați pe libertinismul solistului, mai precis pe sărutul pe gură dat colegului său de trupă și pe scena de sex oral cu un alt coleg. Pentru aceste motive prestația a fost cenzurată și dezavuată public. Suficienți formatori de opinie de peste ocean s-au grăbit să îl incrimineze pe Lambert, cum nu au făcut-o nici când Madonna s-a sărutat cu Britney și nici când Lady Gaga și-a recunoscut bisexualitatea. Nu trebuie să fii misogin ca să realizezi că femeilor li se iartă mult mai ușor ”abateri” sexuale decât bărbaților. E interesant cum merge treaba: bărbații le trimit pe femei la cratiță și femeile pe bărbați nu la origine, ci la femei. Femeile care refuză cratița sunt ”moderne” iar bărbații care refuză femeile ”homosexuali”. That's New Age, baby. Orice astfel de abatere te poate face VIP, în orice caz, în cazul lui Lambert probabilitatea este o certitudine, el fiind deja o celebritate iar incidentul de săptămâna trecută nu a făcut altceva decât să îl propulseze pe orbita liderilor de nișă.

Și încă ceva, referitor la ”outingul” lui Lambert. History repeating. Dincolo de extremismul lui Boy George sau Jimmy Sommerville (Pete Burns de la Dead or Alive nu intră în calcul, ”You Spin Me Around” rămânând doar ”one hit wonder”) de acum mai bine de două decenii, puțini au mai reușit în show-business în urma outingului. Elton John, de pildă a avut curajul să facă outing de-abia când era deja celebru, trecând chiar printr-o căsătorie de formă, la ora aceea una heterosexuală. În concluzie, cu mâna pe inimă felicitări lui Lambert. Felicitări lui Lambert pentru că oameni ca el, din când în când ne aduc aminte că nimic nu s-a schimbat. Trăim în aceeași autosuficiență ca acum 2 decenii, 4 decenii, 10 decenii, 2 veacuri, în același ignorantism. Suntem bigoți și nemiloși. Și sincer, ne merităm soarta. Uneori mă întreb, retoric, firește, la ce bun studiul istoriei? Poate nu ar fi rău dacă fiecare carte de istorie ar fi învelită în hârtie de ambalaj, conținând un disclaimer: Nu încercați aceste lucruri acasă!

Empaticul antipatic

Criză mare pe toate planurile şi după cum era firesc, nu a scăpat nici ortodoxia. De fapt, în ceea ce priveşte BOR chiar nu mă interesează toxiinfecţiile lor interne, de cele mai multe ori mă mulţumesc să zâmbesc atunci când fără voia mea sunt confruntat cu o nouă producţie xxx gay din interiorul edificiilor de cult. Dumnezeu a încetat de mult să se mai identifice în imaginarul meu cu cei care îl slujesc. Îmi amintesc că în generală aveam un obicei ca atunci când vedeam câte un preot în sutană să facem trei paşi înapoi. Am renunţat la acest obicei atunci când am realizat ce imprudenţă aş face dacă m-aş da înapoi trei paşi şi aş nimeri pe carosabil, derutat de un simplu cetăţean, lipsit de har şi de celelalte calităţi care te-ar îndreptăţi să te îmbraci în sutană (asta dacă nu eşti reîncarnarea lui Johnny Cash) şi doar incidental îmbrăcat în sutană. Din ce în ce mai des mă confrunt cu preoţi ortodocşi ignoranţi, încrâncenaţi, mai laici decât un non-prelat şi caracterizaţi prin cupiditate, preacurvie şi alte păcate omeneşti.

De curând am redescoperit un astfel de individ, al cărui comportament în mod normal m-ar fi distrat dacă nu ar fi fost legat direct de decesul survenit în familia unuia din prieteni. Omul ăsta, popa ăsta, după ce a părăsit casa în care era depus defunctul a iniţiat o discuţie auto de specialitate, povestind cât de bună e maşina străină cu care era transportat acasă şi cu toate acestea, ce îmbunătăţiri necesare a făcut fiul său, care a mai introdus în manej încă câţiva cai putere. Apoi, probabil conştientizând momentul, cum credeţi că a dres popa busuiocul? Spunându-i celei care îl conducea acasă cu maşina: "Nu vă faceţi griji doamnă că mâine nu va dura mult. În 10 minute terminăm." Iar apoi, la despărţire, în loc de bună seara popa în cauză se sinchiseşte în cele din urmă să salute, de plecare, cu "Dumnezeu să-l odihnească!"

Povestea însă nu se termină aici. Popa de mai sus nu este la zi doar cu tehnica, el excelând şi la nivelul "conspiraţii". În ziua înmormântării, unde altundeva decât tot în maşină acesta declamă că: "aţi auzit, se dărâmă crucile catolicilor." Care credeţi că este motivul? Cârtiţele, pârşii, ciorile supraponderale sau cimentul prost? Nici vorbă. Masonii domne! Cică masonii, care nu cred în Dumnezeu şi sunt unealta diavolului căruia i se închină în ritualurile lor au trecut la acţiune eradicând crucile catolice din cimitire şi mai cică după al doilea tur de scrutin din România se vor concentra şi asupra crucilor ortodoxe. A fost drăguţă reacţia unui tip de bun simţ din maşină care a întrebat: "dar de unde ştiţi asta, părinte, aţi foat la vreun ritual de-astă?" Nu, nu fusese. Auzise el de la cineva. De aici ni se trage tot răul, de la alţii.

Criză mare la popi. Am din ce în ce mai des senzaţia că mulţi dintre oamenii ăstia trăiesc în crampe şi, în comparaţie cu alţi prelaţi care se autoflagelează, aceştia îşi muşcă buzele de mai multe ori pe zi pentru a suporta greutatea de a fi preot. Poate ar fi creştineşte să îmi fie milă de astfel de oameni, dar nu îmi e. Astfel de reacţii mă revoltă pentru că mă obligă omeneşte să mă dezic de astfel de funcţionari care nu mai funcţionează. Mă revoltă pentru că mă obligă să îmi revizuiesc atitudinea cu privire la preotul ortodox, care mai mult decât alţi slujitori ai Domnului ar trebui să debordeze de empatie. Copilărind la ţară, am învăţat că ori de câte ori ai o problemă apelezi la preotul satului, care cu o neţărmurită toleranţă şi empatie şi cu o neaşteptată doză de umor sănătos te ascultă. Cel puţin, bunica când avea o tristeţe fugea la preot, sfidând apatia bunicului, care făcuse puşcărie în urma delaţiunii unuia dintre preoţii locali. Cu din ce în ce mai mulţi preoţi ortodocşi post-modernişti, scade şi încrederea enoriaşilor în aceste organisme. Deja foarte multe ceremoniale se desfăşoară din ce în ce mai des pentru că "aşa trebuie", nu pentru că omul ar mai simţi nevoia creştinească de punere în regulă cu divinitatea. A nu se înţelege că fac propagandă pentru un preot atemporal, care să umple în zdrenţe, desculţ, care să predice la megafoane de carton şi pentru care Sony şi Ford sunt termeni abstracţi care nu îi trezesc nici un interes. Îmi doresc însă un preot care să lase lumescul său personal la uşa bisericii şi la poarta enoriaşului. Pentru viaţa sa lumească comunitatea are grijă să organizeze evenimente unde prezenţa preotului şi a imaginarului său laic nu ar face decât să întregească tabloul unui organism viu şi echilibrat. Nu aş avea nici o repulsie pentru un preot cu care discut fotbal pe stadion, film la cinematograf sau politică în piaţă, duminica după slujbă.

A se folosi cu multă râznă ştergătoarele de toate felurile. În cazul nostru ştergătoarele de conştiinţă şi de civism. Să înveţe câte ceva de la maşina pe care o venerează şi updatează ori de câte ori plictiseala îşi spune cuvântul şi de la preşul care ar trebui să asigure curăţenia spaţiului interior.

Tarantino depigmentează globulele roşii în "Inglourious Basterds"

Venise vremea să văd bastarzii, mai ales că părerile erau mult prea împărţite, ceea ce îmi dubla curiozitatea cinefilă. În timp, am constatat mai întâi că sunt un fan Tarantino, după care, de curând că nu mai sunt un fan Tarantino, mai cu seamă că toate clişeele acestuia le regăsisem în cinematografia asiatică hard-core-gore a ultimelor două decenii. Lui "Inglourious Basterds" îi revine aşadar meritul de a mă reîmprieteni cu Quentin Tarantino şi cu arta sa, care cu adevărat există. Chiar dacă toate filmele sale de început aduc tribut regizorilor mari, dintr-un motiv sau altul respinşi de Hollywood (după ce vezi filmele cu pricina totul devine mult mai clar: sânge şi cruzime în exces, sex la limita hard-core-ului, într-un cuvânt gore în toată puterea cuvântului - Peckinpah, Miike...), filmul actual este dovada faptului că Tarantino nu mai este de mult doar un epigon, ci un autodidact.

Îmi place noul Tarantino. Este ceea ce englezul defineşte prin termenul "classy", stilat, o amintire a împătimitului după bulion şi carnagii. Văzând filmul lui Castellari, care, dincolo de titlu nu are nici un fel de legătură cu "noul Tarantino" mă aşteptam să dau peste un film în cheie Tarantino şi nimic mai mult. Un filmuleţ care să fie cu mult sub Pulp Fiction sau Reservoir Dogs, destul de apropiat de "Kill Bill" doar că în registru "Acolo unde se avântă vulturii". Surpriză mare, "Inglourious Basterds" transpiră de umor cult, făcând pentru prima dată în cazul lui Tarantino haz de moştenirile culturale şi nu de moştenitorii culturilor. Remarcabile rămân două secvenţe: cea în care colonelul Landa, după ce conversează cu fermierul francez într-o franceză impecabilă îi propune acestuia să discute totuşi în limba engleză şi cea mai savuroasă şi extinsă, probabil, în care cei trei "basterdzi", conduşi de personajul interpretat de Brad Pitt se dau drept italieni la o recepţie a naziştilor, în intenţia de a declanşa atentatul împotriva lui Hitler. Antonio Margheriti, pronunţat savuros de american [Mar-gă-re-tee] şi Dominique Decocco, silabilisit [Di-cău-cău] provoacă un râs hermeneutic urmare a insistenţelor sadico-cinice ale lui Landa, care, deşi îi deconspirase insistă pe repetiţia acestor nume cu accent pur american.

În ceea ce priveşte epilogul, "Inglourious Basterds", acesta mi-a amintit de finalul de la "Train de vie", filmul lui Radu Mihăileanu, care, iată, revine cu un nou film pe care de-abia aştept să îl văd. Mi-a mai plăcut ceva, dar acest lucru nu pot spune că ar fi o premieră în filmele lui Tarantino: actorii. Christoph Waltz, interpretul colonelului Hans Landa descoperit la Hollywood de Tarantino este impresionant, o combinaţie de bună calitate de eleganţă şi cabotinism, în stilul mult mai celebrului său conaţional, Klaus Maria Brandauer. Dintre singurele două vedete consacrate, Pitt fără să fie foarte exploatat este decent şi chiar pitoresc iar Diane Kruger radiază şi convinge dincolo de conexiunile de pictorial pe care le-ar face firesc, mulţi cinefili. Şi urmează un pomelnic de actori necunoscuţi încă, dar distribuiţi cu simţ estetic, care îi face să se remarce atât cât trebuie. Am fost atent la Eli Roth, care în mod cert nu este actor ci unul dintre cei mai importanţi regizori thriller-gore de la Hollywood ("Hostel", "Cabin Fever") şi epigon al "marelui" părinte gore, Takeshi Miike şi trebuie să recunosc că Tarantino nu m-a dezamăgit.

Tarantino a început să uite efectul sângelui asupra imaginilor color, ceea ce i-a făcut pe mulţi nehotărâţi să îşi reevalueze preferinţele în domeniu. În ceea ce priveşte scalpurile, să spunem doar că la atâtea chelii la modă, componenţa acestui petic intens vascularizat ţine până la urmă de o elementară informare...

Jurnalismul românesc interzis ”domnișoarelor”

Aseară am avut un moment de rătăcire. Am deschis televizorul pe Antena 1, amintindu-mi că ”doar la Carpatos eu mă distreeeez...”. Stupoare, în platou două individe care se consideră jurnaliste: Eveline Badea de la Click și Ioana Popescu de la OTV aflate într-un conflict care până la urmă a rămas înconjurat în mister. Mi-am spus: acum voi urmări un meci de box. Din păcate m-am înșelat, căci ceea ce ar fi trebuit să fie un schimb sportiv de pumni s-a transformat într-un schimb nesportiv de rufe murdare, aruncându-și una alteia cu chiloți jegoși, ciorapi puturoși și rupți în dreptul degetului mare, sutiene transpirate și în cele din urmă cu tampoane îmbibate. Mult mai coerentă și clar frustrată de faptul că ”a terminat filologia” pe vremea când se băteau douăzeci și ceva pe un loc, Eveline Badea a avansat în această seară un concept nou, acela de ”mult mai domnișoară”. Nici acum nu îmi vine să cred că aproape 40 de ani am ocolit acest instrument de măsurare al utilizării organului sexual de acuplare: mult mai domnișoara. Îi mulțumesc însă Evelinei Badea, pentru că dincolo de toată țigăneala lipsită de noimă din această seară mi-a adus în atenție existența unui blog ce îi aparține Ioanei Popescu și care, într-adevăr, este un tezaur de stupizenie. Zilele următoare îl voi răsfoi mai atent, promit.

Până atunci însă iată o monstră de acuratețe jurnalistică din partea otevistei: ”Restaurantul Fenicia din Braila – are mancarea cea ma buna de pe litoral, poate chiar mai buna decat la La scoica de la Constanta” zice Ioana Popescu pe blogul său propriu și personal.” Litoral, adică pe marginea apei, trag eu concluzia. Trebuie să o contrazic pe Ioana Popescu, cea mai bună mâncare de pe litoral e tot la Hanul lui Manuc, pe cheiul Dâmboviței.

"Bad Romance" de la Lady Gaga, un capriciu după Bill Conti

Tocmai am avut ocazia să văd ultimul produs Lady Gaga, pe care vi-l recomand. "Bad Romance" este un orient-express, dacă pot defini astfel genul acesta de hit. Aici intră tot ce poate fi lipit în studio în aşa fel încât, chiar dacă compus dintr-o diversitate de pasaje mai mult sau mai puţin clasine, produsul final să pară nou. Vorba unui clasic folk (Socaciu, pe numele său): mergem toţi cu-acelaşi tren... Întâlnim în noua piesă Gaga atât un refren gipsy, adaptat de la rroma cu trimitere la roma(nce) cât şi o celebră temă clasică, este vorba de Bill Conti şi al său The Final Bell, de pe coloana sonoră a blockbuster-ului Rocky. Cine nu îşi aminteşte finalul în care, bumbăcit bine Stallone strigă în disperare: Aaaadriiiiaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaan? Ei bine, iată că Lady Gaga, pe care o bănuiesc de mult ca fiind un epigon Annie Lennox (imagine, capacitate vocală, personalitate) şi pentru Lennox am tot respectul din lume, s-a urcat în orient-express şi a mai dat lumii un hit, pentru că, la drept vorbind, începuse să mi se aplece de atâţia paparazzi. A luat tema lui Bill Conti şi a început să o fredoneze. Mă aştept să treacă deja la lucruri mai serioase, un Beethoven, un Wagner şi de ce nu, poate în curând şi un Rahmaninov.

În ceea ce priveşte clipul, impecabil, de la imagine la scenariu şi nu în ultimul rând la vestimentaţie. Chiar dacă pop-ul a murit, prin Lady Gaga regizorii buni mai au încă o dată ocazia să îşi facă mâna în video-clipuri, solista reprezentând pentru mulţi dintre cei capabili o adevărată provocare. Mi-e foarte teamă de momentul în care Lady Gaga ar pica pe mâinile unui regizor japonez (Miike i s-ar potrivi mănuşă), produsul final având probabil şanse mari să devanseze în morbid Coma White, capodopera vizuală a piesei cu acelaşi nume de la Marilyn Manson.

Iată şi tema muzicală din "Rocky", Bill Conti şi The Final Bell. Ziceţi şi voi dacă muzica actuală nu mănâncă o pâine bună de pe urma clasicilor?

Blestem muzical de la Jamaicana Jones, Grace Jones

De ieri o nouă piesă nu-mai iese din cap şi credeţi-mă am încercat exorcizări de tot felul, semn că mi s-au făcut vrăji, voodoo în toată regula. De vină este Grace Jones, despre care se întâmplă să scriu iar piesa cu pricina este "Tomorrow", de pe "Portfolio", primul album Jones din 1977. Este vorba, evident, despre un cover, al piesei cu acelaşi nume, de pe soundtrackul de la "Annie". Ascultaţi-o, dat fiind că nimic din ce i se va mai întâmpla lui Grace Jones, după 1979 nu va mai semăna cu această nevinovată linie disco. Şi în continuare, iată fragmentul aferent albumului cu pricina:

"Portfolio”, primul album Grace Jones urcă până pe locul 52 în Black Album Charts din SUA şi pe 109 în topul albumelor, Billboard, în vreme ce în clasamentele muzicii de dans se numără printre primele 10 albume ale anului 1977. De mai bine de trei decenii primele single-uri de pe acest album (“I Need A Man”, “Sorry” şi “That’s the Trouble”) continuă să surprindă prin “europenismul” liniei melodice, foarte apropiată de şansonetă, iar răspunsul stă în faptul că iniţial acestea mai fuseseră lansate şi în Franţa, la casa de discuri Orfeus, în perioada de modelling din viaţa artistei. Grace Jones nu se fereşte să reia piese standard, pe care le duce mai departe cu o interpretare de excepţie: “Send in the Clowns” (A Little Night Music), “What I Did for Love” (A Chorus Line) şi “Tomorrow” (Annie), toate coborâte direct de pe Broadway şi conectate între ele de Tom Moulton într-un „medley”, premoniţie a medley-remix-urilor dance din anii ‘80. Nu în ultimul rând interpretarea personală a piesei lui Edith Piaf, “La Vie En Rose” va face ca EP-ul să ajungă disc de aur în Europa şi să ocupe primele locuri ale clasamentelor din Germania, Danemarca şi Norvegia. Privind diacronic, cu această piesă Jones pregăteşte noua sa patină vocală şi interpretativă, care o vor distinge de alte vocaliste. Fiorul voodoo din acest cover poate fi regăsit în splendoarea sa trei decenii şi ceva mai târziu, pe "Corporate Cannibal", o altă piesă aproape recitată şi ilustrată muzical prin sound-uri tulburătoare de nimeni altul decât Brian Eno, pe care v-o recomand.

Azi îţi cumperi un jacuzzi, mâine-aflăm că ţi-ai luat UZZI.

Citind ieri presa noastră mioritică am dat peste acest articol. Un cetăţean israelian vroia să îşi facă pe terasa comună a blocului, anexă apartamentului său un jacuzzi. Nu discut legalitatea acestui demers, este evident că ceva aici e putred. Din articolul celor din Libertatea reiese clar că dacă nu ar fi fost zgomotul, vecinii probabil că i-ar fi tolerat omului extinderea. Până la urmă cupiditatea l-a compromis, căci dacă se limita la a-şi face jacuzzi în propriul apartament probabil că în timp ar fi putut ajunge la o adevărată reţea acvatică. Şi aşa, cu jacuzzi pe terasa comună, până la urmă tot s-ar fi aplanat tensiunea, mai întîi trece şi face o baie mică vecinul de la 2, pe urmă vecinii de la 3 şi tot aşa, până la urmă pentru consumul de apă israelianul plăteşte şi toţi locatarii sunt spălaţi, masaţi şi în cele din urmă uscaţi. Dar nu a fost să fie. Dacă vă uitaţi cu atenţie în fotografia celor de la Libertatea veţi constata deja începuturile echivocului, atunci când se anticipa acromegalierea acestui jacuzzi într-o piscină.

Astăzi, aud la radio cu stupoare o ştire conform căreia rezultă că acesta "a început să construiască o piscină pe terasa blocului în care locuia, din zona Piaţa Unirii, Inspectoratul de Stat în Construcţii urmând să stabilească dacă lucrările au afectat structura de rezistenţă a imobilului, " transmite Mediafax.

De unde a început deformarea? Iniţial am fost tentat să cred că "gura lumii" e de vină, acum, după ce am văzut şi fotografia din Libertatea mi-am schimbat opinia. Această deformare a fost indusă. Prin urmare, românul nu e chiar atat de înapoiat, el ştie ce e acela "jacuzzi". Problema este încă o dată mărimea, care contează al naibii de mult. În concluzie, dacă acum, în plină criză tu îţi cumperi un lighean, aşteaptă-te să iasă vorbe cum că tocmai ai achiziţionat o frumuseţe de bazin...

Agassi îl bate pe Năstase?

Sunt un mare iubitor de tenis, însă, recunosc, admir acest sport în acceptul pe care îl avea în anii '80, un sport total în care tenismanul părea un actor, descoperindu-şi meci după meci calităţile. Cu ceva timp în urmă am intrat în posesia marii finale McEnroe - Borg şi cu ochiul de astăzi am trăit acut cu senzaţia că urmăresc Star Wars în interpretarea celor de la Muppets. Tenisul de astăzi, poate de la Sampras încoace promovează roboţi, genii ale motricităţii dar analfabeţi ai instinctelor, nişte indivizi reprimaţi sentimental. Tocmai acesta este motivul pentru care nu îl pot urmări pe Federer decât în măsura în care joacă un meci cu Nadal, pe care, dacă ar fi după mine l-aş reeduca cam aşa cum O'Toole şi Burton l-au educat pe Sir Anthony Hopkins de a ajuns astăzi probabil cel mai profund actor britanic. Dar să revin. Vorbeam de zeii tenisului "old style". Îmi plac McEnroe pentru tot ceea ce este Mac: un sportiv care şi-a impus să se autodepăşească şi atât cât a putut a şi făcut-o şi când nu a mai reuşit mi-a transmis mie, spectatorului toată zbaterea umană a celui care clachează. McEnroe este uman. Năstase a avut geniu, însă nu şi l-a exploatat, probabil din automulţumire, explorându-şi în schimb histrionismul până la limite nebănuite. Nu mi-a plăcut Năstase, însă mi-a trezit patriotismul naţional nu de puţine ori. Şi mi-a mai plăcut Borg. Dar pe el nu îl pot defini atât de uşor, ca pe primii doi, poate pentru ca Borg este un "replicant", el este prototipul.

Evident, habar nu aveam de dependenţa lui Agassi de crystal meth, dar, citind printre rânduri trebuie să recunosc că aveam anumite suspiciuni în ceea ce priveşte instabilitatea sa emoţională. Despre Agassi, McEnroe avea grijă în chiar minunata sa autobiografie "Serious" să fie cât mai expeditiv, limitându-se în a-l ignora, absolvindu-l oarecum de toate păcatele atunci când conchidea că până la urmă i-a iertat şi pe el şi pe Steffi Graf pentru că s-au căsătorit. (Steffi Graf, cea care i-a fost parteneră la dublu lui Mac l-a lăsat pe acesta cu faţa în soare fără nici o explicaţie, tenismanul aflând ulterior că motivul era proaspăta relaţie a acesteia cu Agassi.) Dacă în autobiografia sa Mac nu face nici un rabat de la a-l stigmatiza şi el cum poate pe Connors (aici este în consenc cu Agassi), în ceea ce-l priveşte pe Andre, interesul lui Mac este nul.

Presa noastră s-a aprins teribil la sfârşitul săptămânii, la aflarea veştii că în cartea sa Agassi îl face pe Năstase "un român mare şi prost" şi, răsfoind paginile ziarelor noastre trăiesc cu senzaţia că în curând vom pune de un referendum cu privire la Agassi. Năstase este mai departe admirabil şi declară aici că de fapt nu e nici o mare filozofie. Nu îţi trebuie prea multe cunoştinţe de limba engleză pentru a deduce că "stupid" nu se traduce neapărat cu nonotaţi de "prost" ci mai degrabă de prostovan, mare difernţă. În definitiv, aici subconştientul lui Agassi tocmai spusese lucrurilor pe nume: Năstase e un român mare şi cu atât mai caraghios când face circ, ceea ce eu, marele Andre Agassi nu voi putea face niciodată, fiindcă am simţul ridicolului. Nu ştiu ce simţ are Agassi, dar în cele din urmă acesta îl plasează de această dată într-o lumină "proastă". Agassi este un american mic şi prost, alt fel de prostie în comparaţie cu ludicul lui Ilie Năstase. O prostie care l-a făcut pe acesta să îşi dea foc la valiză când nici măcar nu mai era cazul. O prostie care s-ar putea să îl coste atât pierdea trofeelor, poate şi sancţiuni financiare din partea ATP dar şi eventuale sancţiuni din partea celor de la Longines, care îl numiseră ambasador. Motivul va fi, evident, faptul că nu poţi fi reprezentat de un junkie. Mai grav nu este că Agassi e un junkie, ci că Agassi este mincinos şi laş.

Berti Barbera cântă standarduri jazz la Budapesta

Săptămâna trecută, mai precis pe 30 octombrie 2009, la Budapesta, în cadrul Locomotivei Jazz, ediţia a 7-a, program avansat de către ICR Budapesta, a avut loc un concert inedit: Berti Barbera (RO) - vocal şi percuţie, Robin Hilary Ashe-Roy (UK) - flaut, Gyarfas Istvan (HU) - chitară şi Csuhaj-Barna Tibor (HU) - contrabas.

În faţa a circa 80 de spectatori, cei patru, cu doar 3 ore de repetiţie înainte, moment în care s-au şi cunoscut pentru prima dată, au pus pe picioare un gig de zile mari având la bază standarduri de jazz precum: "Straight No Chader", "Don't Get Around Much Anymore", "Four", "Windows", "My Funny Valentine", "Fly Me To the Moon", "Corcovado", "James", "Watermellon Man" sau "Spain". Responsabil cu percuţia, am avut norocul să îl prind pe Berti Barbera într-una din zilele mari, reuşind prin intervenţiile sale să dezlege îndrăznelile celorlalţi muzicieni care iniţial şi-au propus doar un concert corect din punct de vedere muzical. A ieşit mult mai mult de atât. Robin Hilary Ashe-Roy a fermecat şi asta nu neapărat prin ştiinţa flautului ci prin deschiderea şi îndrăzneala de a insera armonii inedite în liniile melodice ale unor piese standard iar Csuhaj-Barna Tibor şi-a asumat de asemenea rolul de solist, dându-i contrabasului partiturile pe care le merită. Istvan Gyarfas a fost ca de obicei în plinătatea ritmului şi a informaţiilor sale muzicale, pentru a broda linii melodice curate şi pe alocuri surprinzătoare. Închei prin a spune două vorbe despre Berti Barbera. Din trupă. Asta spune tot. Părea de o vecie în acest grup ad-hoc, curios, sigur de sine, inspirat.

Prin urmare, Locomotiva Jazz, iniţiată de ICR Budapesta a ajuns la ediţia a 7-a şi este pe cai mari, mai departe în căutare de colaborări inedite. În viitor se aşteaptă repetarea acestor concerte şi la Bucureşti.

"The wrong hole" for another right campaign

Prin anul 2000, când nu mai eram demult copil, îmi amintesc că lucram într-o formă de tristă amintire. Singurul lucru cu adevărat special era că beneficiam, lucru destul de rar pe atunci de un mare acces la informaţie. Prin urmare , fiind un tip curios de felul meu, nu am pregetat nici o secundă să mă familiarizez cu toate prostiile posibile, muzicale şi nu numai. Dar muzical vorbind, pentru că la asta vroiam să ajung atunci l-am descoperit pe Adam Sandler, cântăreţul şi ale lui aberaţii de fond. Iar acum pe DJ Lubel pe care vi-l împărtăşesc şi vouă dintr-un altruism care numai mie mi se întâmplă.

Toate ca toate, însă la finalul clipului, se ridică o întrebare firească: cum stă cu încrederea de sine Taryn Southern, domnişoara din imagini, care tocmai a descoperit "farmecul wrong hole" (în particular câştigătoare a unei competiţii American Idol)? Cât de repede se va obişnui aceasta cu statutul de "wrong hole", poreclă care bănuiesc că deja i se atribuie nu numai în cercurile intime? Se va obişnui până la urmă, sau sfârşitul acesteia va fi la fel de tragic precum cel al lui Vanilli, prietenul lui Milli din celebrul duo al anilor '80? Pronosticul meu este că da, aceasta va trece cu brio peste această sincopă, mai ales dacă ţinem seama de faptul că după "Hott 4 Hill", aceasta a avut totuşi puterea să clameze sus şi tare că nu este lesbiană. Faptul că s-a prefăcut pentru a milita astfel pentru Hillary Clinton o absolvă de sperjur, cum ar trebui să o absolve şi de porecla de "wrong hole".

Ambele campanii ale lui Taryn au avut loc pentru o cauza dreaptă!

K-20, un om deosebit mai ceva ca un spray paralizant

Îmi place să cred că cinematografia are acum, mai mult ca niciodată șansa de a ieși din platitudine și de a reînvia canoane pe care unii europeni le-au refuzat după ce le-au batjocorit inițial. Gura aceasta de oxigen vine din Asia, mai precis din țări precum Japonia, China sau Coreea de Sud și câștigă din ce în ce mai mult teren în fața principalului competitor, America, cu o cinematografie previzibilă și manieristă, în ciuda eforturilor disperate de a evita acest pericol. Să vă dau un exemplu simplu, pentru a fi mult mai clar. Mă uit la un serial. OK. Știu de la bun început care sunt personajele cu care trebuie să empatizez, nu știu însă cine sunt maleficii. Și dintr-o dată apare cu titlul de ”guest star” un actor pe care îl recunosc. Ei bine, din acel moment mi-e clar cine este ticălosul. Ca european însă, fără prea mulți idoli în rândul actorilor asiatici, orice film este o continuă mirare cel puțin la nivelul liniei narative. După care urmează încântarea maximă la nivelul imaginii, filtrele de culoare, lumina, animaţia şi muzica armonizându-se unitar pentru a manipula sentimental implicarea afectivă a spectatorului. De aici poezia totală a acestor producţii, fie că vorbim despre action-uri sau despre filme romantice sau drame. Cu acest reţetar asiatic se poate vorbi despre mutaţii evidente de la canonul consacrat de Hollywood.

"K-20: Kaijin niju menso den" sau "K-20: Legend of the Mask" este filmul japonez care mi-a readus aminte de prospeţimea din "cetatea filmului" în anii '70-'80. Nu discut acum de filme cu pretenţii de brainstorming sau cine ştie ce capodopere conceptuale, ci despre un banal film cu supereroi, doar că mai altfel decât ne-a dresat Hollywood-ul. Mai altfel în sensul că eroul creşte şi acest lucru este redat cu umor, cu un plus multaşteptat de ludic chiar din partea eroului, care în cinematografia americană este o chintesenţă a monolitului. Ei bine, Heikichi Endo (Takeshi Kaneshiro) este un acrobat, care, din raţiuni pur proletare este angrenat într-un scenariu terorist. Evident, pentru a se exonera Heikichi trebuie să devină mai bun decât cel cu care fusese confundatm chiar K-20, un soi de justiţiar, un luptător împotriva sistemului, iar ceea ce urmează poate fi considerată varianta niponă a pregătirii fizice la care apelează Rocky în toate cele 4 ecranizări, numai că de data aceasta predominant este umorul. În tot acest timp Kogoro Akechi, un poliţist de succes ce urmează să se însoare cu prinţesa Yoko Hashiba continuă să îşi clădească renumele pe falsa acuzaţie a lui Heikichi de a fi K-20 în persoană, numai că nu ia în calcul faptul că deşi prinţesă, aleasa inimii sale este mai presus de toate un cetăţean responsabil şi onest, dornic să ajute păturile inferioare, restabilind astfel echilibrul social. Ce mai urmează merită să vedeţi, deşi, credeţi-mă că prea multe surprize la acest nivel nu veţi surprinde. Veţi fi însă atât de cuceriţi de poveste încât puţin vă va mai păsa de previzibilitatea tramei, uzată moral de cel puţin 4 decenii.

De ce este special filmul lui Shimako Sato? Tocmai pentru că nu se vrea un film special, ci o poveste onestă, în limita plauzibilului. Pentru că, la o privire mai atentă vom înţelege care este diferenţa între personalitatea asiatică şi supermanul american, supereroul lui Sato fiind mult mai aproape de Zorro decât de V ("V For Vendetta") sau de Batman. Deşi ambele personalităţi prin definiţie fac trimitere la profilul comunistului, modelul asiatic este mult mai aproape de definiţia de dicţionar, în comparaţie cu varianta americană, în care liderul are un caracter mult mai dictatorial şi autosuficient. Una peste alta, efectele lui Sato, împrumutate din manga, poezia oraşului întunecat, naturaleţea şi imperfecţiunile fizice ale actorilor te fac, ca european, să te simţi mult mai aproape de "K-20..." decât de orice alt personaj fantastic rupt din Marvel. Iată că moştenirea lui Zorro a fost pasată nu la europeni, nu comisarului Moldovan, cum toţi românii ar fi sperat, din patriotism local, nu de alta, ci niponilor. C-aşa ne trebuie dacă uităm cui se adresează de fapt şi de drept poveştile...

"Femeile menajere" la putere

Nu mi-am făcut un obicei din a mă teme. Este vorba de energia pe care aş canaliza-o pentru a-mi reprima reacţiile ulterioare momentului în care am hotărât că ceva rău este pe cale să mi se întâmple. Cu toate acestea mă tem de un lucru. Mă tem că am să emit acum un raţionament imbecil pe care mă voi încrâncena să îl şi argumentez în legătură cu rolul dictaturii în sistem. Pornesc de la enunţul că: dictatura era şi ea bună la ceva. Era bună la a tăia din elanul celorlalţi pretendenţi la funcţia supremă. Unul singur omnipotent şi alţii care încercau şi ei să îşi păstreze stindardul sus, lucru imposibil de realizat fără un cerc "vicios". Mă gândesc că pretutindeni unde a ieşit ceva bun a fost aplicat un mic exerciţiu de forţă.

Îl iau drept exemplu pe Chuck Morris. Indiscutabil el este cel mai bun, Chucky este etalonul. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Chucky ar fi cedat supremaţia spre folosul şi utilizarea mai multor figuri mult mai puţin carismatice? Vă spun eu ce s-ar fi întâmplat. Ar fi murit umorul de calitate. Noi, corifeii lui Chucky am fi fost dintr-o dată dezbinaţi în mai multe tabere: susţinătorii lui Cichii Cian, ai lui Bruce Lae, ai lui Sammo Hâc sau ai lui Vai Doamne. Din inerţie am fi pornit cu un banc cu unul dintre aceştia, urmat de un alt banc cu un altul, apoi, cel mai irascibil dintre noi i-ar fi invitat pe ceilalţi afară, la o reglare de conturi. Şi de aici începutul războiului. Dictatura Chuck Morris se dovedeşte a fi utilă.

Odată cu revoluţia, deci mai bine de două decenii, în România la putere este dictatura femeilor menajere (cunoaşteţi deja această sintagmă, ce îi aparţine unui ghid de la Chişinău!!!). Cred că singurătatea le îndeamnă pe unele dintre acestea la acest comportament, faptul că zi de zi sunt înconjurate de acelaşi inanimism, sâcâitor, redundant şi apăsător. Eu unul sunt mai uşor dispus să-l înţeleg pe unul care se răsteşte la bocanci decât pe acest gen de "femeie menajeră" care, trează fiind, se stropşeşte la closet. În momentul în care apar fiinţe vii, "femeia menajeră" simte că a tras lozul cel mare. Are în sfârşit pe cine să supună. Indiferent de modul politicos în care i te adresezi aceasta te agresează verbal. Te agresează verbal pentru că nu ai strivit sticla de plastic pe care o arunci la gunoi, pentru că, obligat fiind de serviciu, ai călcat peste spaţiul de curând frecat de aceasta cu mopul, chiar dacă în timpul orelor de program şi nu înainte cu o oră, cum mi se pare şi normal să se facă curăţenia în birouri, te agresează verbal pentru că pur şi simplu nu eşti ortodox (sau eşti ortodox dar nu şi fundamentalist) sau porţi tricou. Dacă ar putea probabil că te-ar obliga să îţi dai jos barba şi să te tunzi, ca în vremurile de triste amintire pe care cei nu foarte tineri cu siguranţă încă ni le mai amintim. Pentru că ele conduc lumea. Iar dacă îţi permiţi să le răspunzi eşti bănuit de caracter burghez şi de lipsă de colegialialitate. Mai deunăzi am fost acuzat de o astfel de "femeie menajeră" că nu aş fi bun coleg, după ce i-am explicat că anii ei avansaţi nu pot totuşi bate la fundul gol anii mei puţini de facultate. "Suntem colegi" mi-a spus aceasta...

Totuşi, nu cred că vreau să fiu coleg cu o astfel de "femeie menajeră" şi vă rog să aruncaţi cu pietre în mine sau cu orice găsiţi de cuviinţă, dar această concesie nu o voi face niciodată. Sunt setat să fiu amabil, politicos, să-i spun "sărut-mana" şi nu "bună ziua" acesteia, chiar să îi fac mici servicii pe care mi le pot permite, fără să trăiesc cu sentimentul că m-am coborât la un nivel mult inferior mie. Dar coleg cu acest tip de "femeie menajeră" NU. Pentru că acest lucru m-ar obliga enorm să mă ridic la nivelul său. Iar eu prefer să nu fac eforturi. Prin urmare, nu colegi. Noi să fim sănătoşi, că dacă trăim noi vor avea şi "femeile menajere" o pâine de mâncat. Şi le mai scăpăm şi de singurătatea făraşului, a găleţii şi a closetului. Sau să apelăm la serviciile unor asiatici mici, care să le inventeze acestora "rechizite" vorbitoare. În acest fel vor mai exista şi alţii care să se subordoneze acestora. Totul e să se poată ridica ei la aşteptările "femeilor menajere" în ceea ce priveşte "colegialitatea"...