Sunt un mare iubitor de tenis, însă, recunosc, admir acest sport în acceptul pe care îl avea în anii '80, un sport total în care tenismanul părea un actor, descoperindu-şi meci după meci calităţile. Cu ceva timp în urmă am intrat în posesia marii finale McEnroe - Borg şi cu ochiul de astăzi am trăit acut cu senzaţia că urmăresc Star Wars în interpretarea celor de la Muppets. Tenisul de astăzi, poate de la Sampras încoace promovează roboţi, genii ale motricităţii dar analfabeţi ai instinctelor, nişte indivizi reprimaţi sentimental. Tocmai acesta este motivul pentru care nu îl pot urmări pe Federer decât în măsura în care joacă un meci cu Nadal, pe care, dacă ar fi după mine l-aş reeduca cam aşa cum O'Toole şi Burton l-au educat pe Sir Anthony Hopkins de a ajuns astăzi probabil cel mai profund actor britanic. Dar să revin. Vorbeam de zeii tenisului "old style". Îmi plac McEnroe pentru tot ceea ce este Mac: un sportiv care şi-a impus să se autodepăşească şi atât cât a putut a şi făcut-o şi când nu a mai reuşit mi-a transmis mie, spectatorului toată zbaterea umană a celui care clachează. McEnroe este uman. Năstase a avut geniu, însă nu şi l-a exploatat, probabil din automulţumire, explorându-şi în schimb histrionismul până la limite nebănuite. Nu mi-a plăcut Năstase, însă mi-a trezit patriotismul naţional nu de puţine ori. Şi mi-a mai plăcut Borg. Dar pe el nu îl pot defini atât de uşor, ca pe primii doi, poate pentru ca Borg este un "replicant", el este prototipul. Evident, habar nu aveam de dependenţa lui Agassi de crystal meth, dar, citind printre rânduri trebuie să recunosc că aveam anumite suspiciuni în ceea ce priveşte instabilitatea sa emoţională. Despre Agassi, McEnroe avea grijă în chiar minunata sa autobiografie "Serious" să fie cât mai expeditiv, limitându-se în a-l ignora, absolvindu-l oarecum de toate păcatele atunci când conchidea că până la urmă i-a iertat şi pe el şi pe Steffi Graf pentru că s-au căsătorit. (Steffi Graf, cea care i-a fost parteneră la dublu lui Mac l-a lăsat pe acesta cu faţa în soare fără nici o explicaţie, tenismanul aflând ulterior că motivul era proaspăta relaţie a acesteia cu Agassi.) Dacă în autobiografia sa Mac nu face nici un rabat de la a-l stigmatiza şi el cum poate pe Connors (aici este în consenc cu Agassi), în ceea ce-l priveşte pe Andre, interesul lui Mac este nul.
Presa noastră s-a aprins teribil la sfârşitul săptămânii, la aflarea veştii că în cartea sa Agassi îl face pe Năstase "un român mare şi prost" şi, răsfoind paginile ziarelor noastre trăiesc cu senzaţia că în curând vom pune de un referendum cu privire la Agassi. Năstase este mai departe admirabil şi declară aici că de fapt nu e nici o mare filozofie. Nu îţi trebuie prea multe cunoştinţe de limba engleză pentru a deduce că "stupid" nu se traduce neapărat cu nonotaţi de "prost" ci mai degrabă de prostovan, mare difernţă. În definitiv, aici subconştientul lui Agassi tocmai spusese lucrurilor pe nume: Năstase e un român mare şi cu atât mai caraghios când face circ, ceea ce eu, marele Andre Agassi nu voi putea face niciodată, fiindcă am simţul ridicolului. Nu ştiu ce simţ are Agassi, dar în cele din urmă acesta îl plasează de această dată într-o lumină "proastă". Agassi este un american mic şi prost, alt fel de prostie în comparaţie cu ludicul lui Ilie Năstase. O prostie care l-a făcut pe acesta să îşi dea foc la valiză când nici măcar nu mai era cazul. O prostie care s-ar putea să îl coste atât pierdea trofeelor, poate şi sancţiuni financiare din partea ATP dar şi eventuale sancţiuni din partea celor de la Longines, care îl numiseră ambasador. Motivul va fi, evident, faptul că nu poţi fi reprezentat de un junkie. Mai grav nu este că Agassi e un junkie, ci că Agassi este mincinos şi laş.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu