Venise vremea să văd bastarzii, mai ales că părerile erau mult prea împărţite, ceea ce îmi dubla curiozitatea cinefilă. În timp, am constatat mai întâi că sunt un fan Tarantino, după care, de curând că nu mai sunt un fan Tarantino, mai cu seamă că toate clişeele acestuia le regăsisem în cinematografia asiatică hard-core-gore a ultimelor două decenii. Lui "Inglourious Basterds" îi revine aşadar meritul de a mă reîmprieteni cu Quentin Tarantino şi cu arta sa, care cu adevărat există. Chiar dacă toate filmele sale de început aduc tribut regizorilor mari, dintr-un motiv sau altul respinşi de Hollywood (după ce vezi filmele cu pricina totul devine mult mai clar: sânge şi cruzime în exces, sex la limita hard-core-ului, într-un cuvânt gore în toată puterea cuvântului - Peckinpah, Miike...), filmul actual este dovada faptului că Tarantino nu mai este de mult doar un epigon, ci un autodidact.Îmi place noul Tarantino. Este ceea ce englezul defineşte prin termenul "classy", stilat, o amintire a împătimitului după bulion şi carnagii. Văzând filmul lui Castellari, care, dincolo de titlu nu are nici un fel de legătură cu "noul Tarantino" mă aşteptam să dau peste un film în cheie Tarantino şi nimic mai mult. Un filmuleţ care să fie cu mult sub Pulp Fiction sau Reservoir Dogs, destul de apropiat de "Kill Bill" doar că în registru "Acolo unde se avântă vulturii". Surpriză mare, "Inglourious Basterds" transpiră de umor cult, făcând pentru prima dată în cazul lui Tarantino haz de moştenirile culturale şi nu de moştenitorii culturilor. Remarcabile rămân două secvenţe: cea în care colonelul Landa, după ce conversează cu fermierul francez într-o franceză impecabilă îi propune acestuia să discute totuşi în limba engleză şi cea mai savuroasă şi extinsă, probabil, în care cei trei "basterdzi", conduşi de personajul interpretat de Brad Pitt se dau drept italieni la o recepţie a naziştilor, în intenţia de a declanşa atentatul împotriva lui Hitler. Antonio Margheriti, pronunţat savuros de american [Mar-gă-re-tee] şi Dominique Decocco, silabilisit [Di-cău-cău] provoacă un râs hermeneutic urmare a insistenţelor sadico-cinice ale lui Landa, care, deşi îi deconspirase insistă pe repetiţia acestor nume cu accent pur american.
În ceea ce priveşte epilogul, "Inglourious Basterds", acesta mi-a amintit de finalul de la "Train de vie", filmul lui Radu Mihăileanu, care, iată, revine cu un nou film pe care de-abia aştept să îl văd. Mi-a mai plăcut ceva, dar acest lucru nu pot spune că ar fi o premieră în filmele lui Tarantino: actorii. Christoph Waltz, interpretul colonelului Hans Landa descoperit la Hollywood de Tarantino este impresionant, o combinaţie de bună calitate de eleganţă şi cabotinism, în stilul mult mai celebrului său conaţional, Klaus Maria Brandauer. Dintre singurele două vedete consacrate, Pitt fără să fie foarte exploatat este decent şi chiar pitoresc iar Diane Kruger radiază şi convinge dincolo de conexiunile de pictorial pe care le-ar face firesc, mulţi cinefili. Şi urmează un pomelnic de actori necunoscuţi încă, dar distribuiţi cu simţ estetic, care îi face să se remarce atât cât trebuie. Am fost atent la Eli Roth, care în mod cert nu este actor ci unul dintre cei mai importanţi regizori thriller-gore de la Hollywood ("Hostel", "Cabin Fever") şi epigon al "marelui" părinte gore, Takeshi Miike şi trebuie să recunosc că Tarantino nu m-a dezamăgit.
Tarantino a început să uite efectul sângelui asupra imaginilor color, ceea ce i-a făcut pe mulţi nehotărâţi să îşi reevalueze preferinţele în domeniu. În ceea ce priveşte scalpurile, să spunem doar că la atâtea chelii la modă, componenţa acestui petic intens vascularizat ţine până la urmă de o elementară informare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu