Mutaţii ale Crăciunului la români - bradul cu filet

Dragilor, iată că a venit şi ajunul Crăciunului, miroase a cozonaci şi friptură, bradul este împodobit - urmare a unui inexplicabul hei-rup de dimineaţă - încât pot spune că "vremea e de colindat". M-am gândit aşadar să vă colind cu câteva "legende urbane" ale Crăciunului, asta pentru că, contrar trendului conservator sunt de părere că un mod eficient de a păstra sărbătorile cât mai aproape de tradiţie este umorul. Iar acum să revin asupra postului "mutaţii ale Crăciunului" la români.

Prin 2002, întors în Bucureşti după mulţi ani de Crăciun în străinătate venise momentul să sărbătoresc din nou acasă. Zis şi făcut, cu o mică inexactitate însă. Nu m-am interesat prin târg cu privire la "şmenarii de Crăciun". Neştiind nimic am mers pe bună credinţă. Pe 24 decembrie, pe la prânz mi-am luat inima în dinţi, m-am dus în Piaţa 1 mai - pe atunci lucram prin preajmă - şi, deloc grijuliu cu banii, stăpânit ca şi acum de ideea că odată pe an Crăciunul merită primit cu tot fastul am ales un brad extraordinar de des, de ai fi zis că cineva s-a ambiţionat să strângă laolaltă cât mai multe crengi, care, să şi arate credibil, a brad. I-am rugat pe vânzători să mi-l lege, ceea ce au şi făcut. Au dus pomul puţin mai în spate şi l-au înfăşurat fedeleş în frânghie. Le-am plătit oamenilor bradul şi m-am dus cu el la serviciu. Spre faptul serii ajung acasă, înfig bradul în picior şi pornesc căutarea de globuri, ghirlande, beculeţe.

Se desfăşoară sfoara şi începe minunarea: la banii ăştia nu am luat un brad ci o adevărată pădure şi ulterior un incipient sentiment de vinovăţie: în ritmul ăsta la anul vom bea ceaiul în sahara sinaiei. Nu am crezut până atunci că minunile de Crăciun sunt aievea şi iată că am primit o lecţie. Undeva, cineva, Clarence sau spuneţi-i cum vreţi voi mi-a auzit reţinerea de a nu defrişa pădurile, rod al cupidităţii de sezon şi mi-a făcut un cadou. Întind ghirlandele de becuri şi mă trezesc cu o creangă în mână. Trist, întrebându-mă dacă gesturile mele uzuale sunt în realitate chiar atât de violente arunc creanga şi continui împodobitul până ce mă trezesc cu o a doua creangă în mână. Ruptă pe lung, de parcă... Mă rog, asta e, nu am o seară tocmai bună. Trec mai departe şi evident înstrăinez şi cea de-a treia creangă care, studiind-o cu mai multă atenţie, constat că în realitate fusese cioplită. Mă strecor în desimea bradului, până la tulpină şi nu mare mi-e mirarea să constat că de fapt toate crengile fuseseră pur şi simplu filetate într-o coadă de mătură, la rândul ei filetată într-un picior de brad.

A fost cel mai special Crăciun de până acum, singurul Crăciun în care mi-am păzit bradul mai ceva decât aş fi păzit o sculptură de Moore, dacă aş avut-o în custodie. Nimeni nu avea voie să se apropie prea mult de tulpina bradului, ale cărui crengi între timp se lăsaseră, parţial de la greutatea globurilor, parţial de la căldură, pentru a nu îmi deconspira secretul. Nu trebuia nimeni să afle cum căzusem de fraier în piaţa 1 mai. Partea bună a lucrurilor a fost că desfăcutul bradului a mers rapid, un adevărat record în defiletat crengi... De-atunci sunt foarte atent la brad, de îndată ce îl plătesc. Stau cu mâna pe el ca pe butelie. În orice caz, o astfel de potlogărie nu a reuşit să îmi strice frumuseţe de sărbători!

Sper să zâmbiţi şi să vă bucuraţi de bradul vostru, natural sau de plastic, pentru că "miracolul" acelui Crăciun a ţinut la mine doar până la Crăciunul ce a urmat. Sărbători fericite şi o seară minunată alături de cei dragi!

Un nou concept în nomenclator: "Redactorul de pungă"

Poate vă întrebaţi cum de se poate una ca asta. Ei bine, se poate relativ uşor, fără prea multe procese de conştiinţă şi de regulă funcţionează perfect în cercuri închise. Sper că vă imaginaţi că autorul traducerii în oglindă din stânga, "tükörfordítás" pentru tot maghiaru nu avea prea multe în comun cu limba română, ba eu unul aş băga mâna în foc că nu avea în comun decât bietul dicţionar maghiar-român al lui Kelemen, jumulit şi supralipit. Pentru că bilingv fiind, indiferent de cât ai fi de bi tot cunoşti că topica în maghiară seamănă mult cu topica limbii engleze, în comparaţie cu topica românească, taman invers. Prin urmare "sült csirkeszárny" ar trebui să se traducă toată ziua bună ziua "csirkeszárny sült". Acum deschidem dicţionarul lui Kelemen Béla, Editura Ştiinţifică 1961, probabil cel mai bun până în prezent şi citim la sült = fript, prăjit, copt. Deci, traducătorul care nu cunoaşte deloc româneşte, ştie doar că topica e inversă traduce, fireşte, aripi de pui fript. Merge şi aşa la urma urmei, înţelegem cu toţii că e vorba de un vorbitor nativ de maghiară care încă nu simte genurile. Dar de aici şi până la "fript aripi de pui" e cam ca de la "văzut vacă nebună" la "pupat piaţa independenţei".

Asta numesc eu globalizare de ştampilă. "Aveţi şi varianta în limba română?" "Da: fript aripi de pui". "A fost scump traducătorul ?" "Nu foarte scump şefu", şi aici intervine minciuna. Nimeni nu va recunoaşte că textul plătit de pe spatele pungii şi titlul nu aparţin aceluiaşi traducător, pentru că textul în sine e tradus bine. Aşadar ce s-a întâmplat? Traducătorul a luat banii şi s-a făcut nevăzut, între timp responsabilul cu traducerea a constatat că totul e bine şi frumos dar lipseşte titlul tradus. Vina îi aparţine responsabilului cu textul de pe ambalaj. Scrie undeva pe pungă numele "redactorului", pentru că în definitiv e vorba despre un redactor de pungă? Nu. Atunci la revedere!

Meseria este clar brăţară de aur. Ce meserie aveţi? Redactor de pungă, cunosc 6 limbi străine.

Stai niţel, calm...

Am vrut să scriu altceva, ceva stupid, urât, plin de nonsensuri, ceva de care mi-e frică să mă apropii iar atunci când trebuie să o fac, scrâşnesc din dinţi şi îmi rup nervos pieliţa din colţul unghiilor. Din fericire, nu ştiu dacă din întâmplare, dar din fericire mai mult ca sigur am fost deraiat de la acest infect demers, fetid pentru exterior poate, dar sănătos pentru organismul meu supra toxificat. Alegerea aici, de faţă, poate nu e cea mai fericită alternativă, şi totuşi, credeţi-mă un interviu Patapievici - Pleşu pică al naibii de bine înaintea sărbătorilor, ca un post cerebral după atâtea "vedete" de nişă impuse, până la sufocare cu toate trăirile lor urât mirositoare şi pline de bube.

Iată mai întâi cele şapte superbe episoade de dialog după care revin:

Vă sună cunoscut argumentul "gone fishing"? Dacă nu vă zic în două vorbe despre ce e vorba: el, Bing, şi el Satch se hotărăsc să o rupă cu toată lumea, cu rutina, cu vecina, de serviciu nici nu se mai discută şi "I'd say no more work for mine (welcome to the club) On my door I'd hang a sign Gone fishin instead of just a-wishin", evadăm în irealitatea imediată. În orice caz, cred că a venit vremea să i îi respectăm mai mult şi să învăţăm mai multe de la colegii noştri care, după opt ore de lucru exploatează la maxim funcţiile telefonului mobil, solicitând, cum mulţi dintre noi nu o facem butonul roşu, de închis. Poate nu se ştie, aşa că îmi voi face datoria şi vă voi explica că acest lucru se rezolvă ţinându-l apăsat mai mult de 10 secunde. Din acel moment, pentru restul colectivităţii, tu, iubitorule de tehnică modernă căreia i-ai picat victimă fără să-ţi dai măcar seama eşti "la pescuit". De fapt, în definitiv, pescarii sunt aşa cum le-o spune şi renumele nişte mari mincinoşi care se dau loviţi în aripă motivând că s-ar fi dus pe baltă. S-au dus sadovenienele vremuri când pescarii şi vânătorii erau oameni de onoare şi dacă vă veţi documenta puţintel veţi observa că pescarii trăiesc mai mult comparativ cu restul restul oamenilor muncii care nu au acest hobby.

Şi acum anecdota cu Nea Părvu şi Georgică, pildă care poate fi privită la fel de bine atât din perspectiva angajatului chiulangiu, vezi pastilele moralizatoare dinainte de 89 dar şi din perspectiva celui conştient că este bine să îşi delimiteze timpul dedicat familiei şi autoconservării celui alocat serviciului. Nu vreau în cele ce urmează să fac o apologie neseriosului, omului care după serviciu îşi închide mobilul, ci aş dori doar să prezint o alternativă şi anume, brevetarea serviciului de telefonie care fix dupa 8 ore de lucru se blochează cu desăvârşire până a doua zi, în egală măsură pentru subalterni cât şi pentru şefi. Adio stres profesional, asta şi cu condiţia ca timpul liber să nu îl petrecem în faşa televizorului cu ochii la ştiri pentru a afla dacă nu cumva în lipsa noastră au explodat birourile... Şi acum "it's Pârvu time": sună Nea Pârvu în sfântă zi de duminică pe unul dintre muncitorii din subordinea sa pentru a-i da de lucru, Bună ziua doamnă, sunt inginerul Pârvu şi aş dori să vorbesc cu soţul dumneavoastră. Răspunde soţia vai, domnu inginer, soţul meu e la spital că nu se simte bine... Sună Nea Pârvu din nou un alt muncitor, aceeaşi prezentare: Bună ziua doamnă, sunt inginerul Pârvu şi aş dori să vorbesc cu soţul dumneavoastră. Răspunde soţia vai, domnu inginer, soţul meu e plecat la piaţă şi pe urmă se duce la mama că e bolnavă, dar când revine acasă îi spun că l-aţi căutat... Pescari desăvârşiţi. Vine şi rândul "angajatului tâmpit", Nea Pârvu sună: Bună ziua doamnă, daţi-mi-l şi mie pe Georgică, la care soţia "Georgicăăăă, la telefon, te caută cineva" şi Nea Pârvu, acoperind vesel microfonul telefonului: "Te-am prins Georgică *****te-n cur!"

Ce e bine să învăţăm din cele de mai sus? Că trebuie să fim foarte atenţi cu cine vorbim la telefon. Dacă persoana de la celălalt capăt al firului nu se prezintă este necesar să întrebăm: Dar cine îl/o caută? Pentru că nu poţi şti niciodată dacă nu cumva ţi se spune pe la spate "Georgică". În orice caz, tot respectul pentru cei care după orele de program nu îmi răspund la telefonul de serviciu!

Scuze de rigoare

Dragilor, nu v-am uitat, din păcate am avut un program foarte încărcat şi în realitate haotic, pe care daca nu l-aş fi "elucidat", credeţi-mă că aş fi suferit tot restul anului şi poate şi puţin din anul următor. Prin urmare am renunţat să scriu în grabă şi impersonal câteva zile pentru a mă asigura ca de mâine seară veţi avea parte de nişte posturi cel puţin interesante.

Urmare a înţelegerii voastre promit să nu vă dezamăgesc în zilele care urmează, zile de sărbătoare în care în mod normal ar trebui să fim cu toţii mai buni şi mai iubitori de oameni. Să vedem cum stăm la practică!

Pericol la orizont: Daggu şi Kleo bat la porţile notorietăţii

Încep prin a spune că da, îi simpatizez pe Răzvan şi Dani, şi că cea mai gustoasă cafea cu lapte şi cu butter cookies se bea uitându-mă la respectiva emisiune. Acum după ce le-am ridicat monument, hai să arunc în ei şi cu rezidurile menajere din dotare.

Urmărindu-i de 2 zile am ajuns să înţeleg cum de au ajuns celebre penibilele Cichi şi epigonii lor, surorile Indigau. Din cauza voastră, măi, din cauza voastră, voi ni i-aţi băgat pe gât şi pe urmă v-aţi dat de ceasul morţii că vai, ce subcultură ne curge prin vene. La fel ne faceţi şi cu noua voastră descoperire "Daggu feat. Kleo", pe care ni-i daţi cu linguriţa, dimineaţă de dimineaţă, astăzi chiar redifuzând 30 de secunde din sinistrul clip la "Trilu lilu" pe care nu îl găsesc domne nicăieri pe net, prin urmare mă mulţumesc să vă ofer piesa doar audio.

Îi urâţi? Foarte bine, vorba lui Dinică în "Secretul lui Nemesis", ţineţi-i pentru voi, manifestaţi-vă ura în spaţii închise, nu ne reamintiţi zilnic cât de ridicoli sunt , pentru că, şi acum notaţi: în cel mai scurt timp, mai repede de o săptămână "Trilu lilu" va intra în air-play pe posturile de radio din România şi vă veţi minuna de mama focului de prostia românului. Românul nu e prost domne, e doar maimuţică, în definitiv nu asta vreţi de la publicul vostru, să devină conjunctural maimuţele? Altfel, credeţi-mă, v-aţi bucura de audienţă zero.

Aşadar hotărâţi-vă, vreţi să lansaţi Daggu şi Kleo sau vreţi să îi ştergeţi din istori muzicii de sorginte română? Nu mai aveţi mult timp să luaţi o hotărâre, aşa că operaţi din mers, rogu-vă!

Românismul numerelor ungureşti de înmatriculare

Acum îi înţeleg pe vorbitorii de engleză când sunt mândri de limba lor pe care o întâlnesc sub diverse forme în lumea întreagă. A fost şi cazul meu acum câteva săptămâni când pe M1, în Ungaria m-am trezit depăşit de o maşină cu numărul unguresc de înmatriculare... KKT. Cum să nu-mi devină domne simpatic străinul care fără ştirea sa poartă un mesaj în limba română? Zău dacă nu-mi vine să îl opresc şi să îi strâng mâna chiar dacă el nu va înţelege prea bine despre ce e vorba. Ca în Love Actually, dacă l-aţi văzut, love is all around. La fel şi cu românismul. Se infiltrează cu abnegaţie maximă...

"Legenda călăreţului singuratic" cu ochiul şi mintea de acum

Chestionar pentru nostalgici! Mai ţineţi voi minte "The Legend of the Lone Ranger", westernul care ne-a marcat anii 80 prin acea minunată coloană sonoră: tararam tararam tararam pam pam...? L-am văzut de două ori urmare a hazardului pus de cale de viaţă: o dată cu ai mei şi la 2 zile împreună cu Aurel, văru de la Braşov, cel cu operele de artă, lacă că vă zic altădată povestea, funny în felul ei. Am reuşit să îmi reamintesc de acei ani ieri, când am revăzut "The Legend of the Lone Ranger", evident cu mintea şi modesta mea cultură cinematografică de acum, înţelegând mult mai lesne de ce nu se regăseşte nicăieri într-un top al westernurilor din toate timpurile. Pentru că dincolo de faptul că este clişeistic (ce să îl compar cu "High Noon", care în realitate numai western nu e?) filmul mai aduce cu sine o interpretare lamentabilă a actorilor din rolurile principale, câtă vreme rolurile secundare au fost dăruite unor actori de primă mână: Christopher Lloyd şi Jason Robards. Călăreţul cu mască în ultima treime a filmului se numeşte Klinton Spilsbury şi în ciuda aşteptărilor voastre nu, nu este actor de filme porno şi nici nu a mai jucat într-un alt film dincolo de acesta. Probabil pentru că teoretic nu prea aveai de ce să îţi doreşti să distribui un actor care poartă mască, nu se dezbracă deloc şi acceptă ca vocea să îi fie dublată de unul dintre fraţii Keach (nu Kitsch!!!) Indianu' pe care în film îl cheamă Tonto, nu e jucat de Tonto ci de Michael Horse, actor natural bronzat, deci nedat cu fond de ten şi care a reuşit dincolo de acest flop să fie distribuit în câteva filme ale lui Lynch. Sculpturile, picturile şi alte lucrări de artă ale lui Horse pot fi admirate la Smithsonian Institute din Washington.

Laitmotivul filmului este, evident: "Hi-Yo, Silver! Away!" şi sigur vă veţi aminti de postura în picioare a lui Spilsbury, pe scările calului albinos ce răspunde la numele de Silver, şi el la rândul său ridicându-se cu copitele din faţă în aer, în plin amurg sepia. Şi foarte proletcultistul "Hi-Yo, Silver! Away!", care în limba română ar suna cam ca "Dii, Argintule! Să mergem!" Am încercat să mi-l imaginez pe Sergiu Nicolaescu cu replica aceasta şi mi-a părut rău. Unele imagini sunt atât de pline de ridicol şi penibil încât efectiv nu pot fi povestite.

De asemenea memorabilă este şi discuţia din finalul filmului, între preşedintele Grant, care tocmai îi mulţumise călăreţului singuratic pentru că i-a salvat viaţa şi acum i se adresează indianului Tonto. Iat-o:

"Preşedintele Grant: And how can I thank you?

Tonto: You can thank me by honoring your treaties with my people.

Preşedintele Grant: We will try."

Ziceţi şi voi, nu e sincer preşedintele ăsta? Zilele noastre nimeni nu ar mai vota un candidat care încearcă să ne convingă să îl votăm spunând: voi încerca. Preşedintele Grant era însă realist, conferind filmului un final deschis. Ei bine, iată că problema rezervaţiilor naturale a rămas o problemă iar preşedintele Grant nu poate fi acuzat că ar fi un mincinos. În rest, să ne bucurăm de anii amintirile anilor 80, deoarece suntem ameninţaţi cu un remake cu George Clooney în rolul călăreţului cu mască şi Johnny Depp în rolul lui Tonto.

Gears of War 2, sau răsplata Moşului Nicolae pentru că nu am bătut pe nimeni în cursul anului

Numai bine că au venit sărbătorile, am început să fiu şi eu gratulat, dovadă evidentă a cuminţeniei mele de peste an. Moş Nicolae, persoană dezabuzată şi făcătoare de cadouri neaşteptate mi-a adus aminte că nu am mai jucat de mult un joc pe platformă Xbox care să îmi consume cele două zile sfinte de week-end, prin urmare, surpriza-surprizelor, m-am ales cu Gears of War 2 şi Fable II, noi-nouţe, aproape fierbinţi, stare cu care trebuiau să se obişnuiască pentru că aşa se comporta Gears of War 2 aseara la ora 01 din noapte, când m-am hotărât să îl las pe Marcus să facă nani. Sunt un mare amator de shootere, nu însă unul comod, ci deosebit de pretenţios, prin urmare, zicea Bebele, mesagerul moşului ramolit, exista riscul să nu mă prindă acestjoc SF, dacă iau în consideraţie faptul că ultima dependenţă în gaming mi-o stârnise Medal of Honor. Cu toate acestea, surpriza a fost totală.

Gears of War 2 aduce destule noutăţi în ceea ce priveşte shooterele şi aici aş vrea să mă opresc puţin. În primul rând avem de-a face cu un alt erou decât eternul băiat frumos, slăbuţ, sau mai bine zis armonios şi curajos, dar pe alocuri stângaci, începătorii omorându-şi cu mare uşurinţă personajul, până ajungeau să stăpânească cum trebuie controlerul. Adevărul e că între două rele: operaţii estetice să semăn cu Fuego sau cu cu Steven Segall îl prefer pe ultimul, şi uite aşa am ajuns să lupt cu un personaj nu foarte educat, nu foarte inteligent, deloc foarte agil, dar deosebit de impunător fizic şi rezistent.

De asemenea nou este şi modul de reanimare al eroului, un soi de "dat viaţă" de la aproapele cu care lupţi cot la cot. Dacă însă aştepţi în agonie, în propria baltă de sânge să "ţi se dea viaţă" trimiţând mesaje de HELP şi nu vine nimeni, e clar că nu a mai supravieţuit nimeni, ceea ce mie personal nu prea mi s-a întâmplat. De fapt încerc să spun să gameplayul este în asemenea manieră gândit ca să nu fie o problemă parcurgerea etapelor, ba mai mult, acest lucru să fie suficient de facil încât să confere dependenţă gamerilor, dornici să mai joace un capitol şi încă unul şi încă unul. Umor nu prea există, dar nu îi vei duce lipsa, deoarece aproape că nu mai ai timp de umor, iar filmuleţele intercalate sunt cinematice până la perfecţiune. Pentru cei dornici să îşi şi clătească ochii mai apare din când în când Maria (fata cu zâmbet de foc) Santiago, soţia lui Dom(inic) după care ... Dar de ce să vă stric plăcerea.

În încheiere un mesaj pentru cei care s-au grăbit să semnaleze că Dom şi cu Marcus ar fi gay, aducând drept dovadă tatuajul lui Dom cu numele de Marcus. Ţeapăăăă! Tatuaj are, dar numele nu e Marcus ci... Maria. Ştiu şi Elton John a fost căsătorit cu o femeie, dar totuşi, să nu avem pretenţii prea mari de la nişte brute care nu ştiu decât să manevreze drujba şi kalaşnicovul. Nici un fel de sensibilitate la soldaţii din Gears of War 2.

Tudor Mărculescu, încă o victimă a celor de la Cancan

Tudor Mărculescu este un cetăţean român care vrea să dea statul român în judecată pentru faptul că pe perioada detenţiei sale a fost violat de 13 deţinuţi, primii trei molestându-l chiar în arestul Poliţiei Constanţa. Suma pe care acesta o va revendica de la Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi de la Poliţia Română este de 50.000 Euro. Măgăria celor de la Cancan este cu atât mai mare cu cât se încearcă deturnarea opiniei publice de la abuzul organelor de poliţiei (sau mai bine zis de la nepăsarea acestora) printr-o evidentă discriminare, punându-se în primul rând accentul pe faptul că Mărculescu este homosexual: "Un fost condamnat gay cere 50.000 de euro despagubiri de la statul roman, dupa ce a fost violat, de 13 colegi de celula, in arestul Politiei Constanta si in mai multe penitenciare din tara."

Modul ridicol în care reacţionează cititorii CACAN la această ştire este rezultatul la care contribuie clemenţa acestei publicaţii. Am citit comentarii dintre cele mai cretine: pai e gay si a fost violat!?!? cred ca i-a placut si abia acum i-a venit ideea cu procesul, poponaru asta ia provocat sau gunoiul asta deabia astepta sa-l calareasca aia ! acuma mai vrea si bani .... Aşadar cei de la Cancan încearcă crearea unui curent de opinie potrivit căruia un homosexual violat nu ar beneficia de aceleaşi drepturi ca şi un heterosexual violat.

Prin urmare Tudor Mărculescu fără să primească dreptul la replică ajunge să se exprime în josul comentariilor, scoţând totodată la iveală un detaliu cel puţin ciudat: informaţiile au ajuns pe mâna "ziaristului" Mihai Niculescu de la Cancan din interiorul sistemului şi nu de la Tudor Mărculescu.

Iată dreptul său la replică:

"Urmare a articolului publicat de revista can can care mi-a solicitat sa imi exprim parerea privitor la subiectul articolului ma simt nevoit sa fac urmatoarele precizari: - nu am intentionat sa fac public acest caz si nici nu simt nevoia sa mediatizez, fata de acest articol am doar resentimente, dat fiind vorba ca precizarile facute in articol sunt de materia vietii private, si mai mult decat atat sunt confidentiale prin hotarare judecatoreasca - intentionez ca in viitoru foarte apropriat sa depun plangere la CNCD privitor la materialul in sine si la comentariile cu iz discriminatoriu, precizez ca desi can can nu isi asuma responsabilitatea vizavi de comentariile unor persoane din societatea civila totusi raspunde pentru prezentarea acestora pe spatiul virtual , sub acest aspect, pun in vedere ziarului sa ia atitudine si sa blocheze spatiul destinat articolului de fata. Cred ca acest lucru ar insemna o indreptare minima a raului produs.Arat in continuare ca nu ma sfiiesc sa recurg la toate caile legale in vigoare pentru a demonstra lipsa de fair-play de care da dovada publicatia, in premisa in care conducerea publicatiei nu intelege sa renunte la acest articol ma simt nevoit sa atac in instanta aceasta atitudine a publicatiei. Nu cred ca este permis cuiva sa judeca sau sa isi exprime parerea despre viata personala a cuiva.Este adevarat ca am refuzat atat publicarea articolului cat si sa dau un interviu ,fiindca in Romania nu sunt oamenii care sa poata intelege asemenea lucruri, in plus daca vroiam o opinie publica faceam cunoscut cazul inca de la inceput.Nu am putut ramane indiferent la aceasta situatie de fapt."

Concluzia ar fi că, după cum ameninţa şi Dani Oţil, a venit vremea ca acest ziar de scandal să fie dt în judecată şi să se traseze în sfârşit anumite drepturi ale cetăţeanului, care, se pare că nu vor putea fi obţinute decât prin procese de calibru. Aproape 19 ani s-a tot vorbit despre libertatea presei câştigată în urma revoluţiei. Părerea mea este că deja există ziare care au ajuns să pună în pericol dreptul fiecăruia la intimitate, beneficiind de mult prea multă libertate. Sper ca atât Dani Oţil cât şi Tudor Mărculescu să lupte până la capăt şi să nu fie şi ei între timp copleşiţi de blazare şi scârbă, sentimente la zi şi din păcate la dispoziţia tuturor, fără discriminare. Cât despre Mihai Niculescu, autorul articolului, nici un fel de părere de rău. Dacă până la urmă va ajunge în detenţie sigur un coleg de branşă va avea grijă să scrie un articol în care să specifice că deşi a fost violat, Niculescu era heterosexual convins.

Şpaga, un joc de totul sau nimic

Aţi văzut vreodată un şpăgar care să scoată banii din plic, să îi împăturească şi să îi strecoare în buzunarul de la spate, după care să vă înapoieze plicul? Nu vă grăbiţi să spuneţi că un astfel de gest ar fi deosebit de jignitor, deoarece ar însemna că din principiu nu consideraţi deloc jignitoare şpaga, ceea ce nu e adevărat. Răspunsul e NU! Şpăgarul face un joc de totul sau nimic. Îi strecori plicul, îl ia cu totul, chiar dacă ulterior aruncă la gunoi plicul pe care poate unii, mult mai săraci nu şi-l permit. Ştiu că sună patetic dar încerc să trasez bazele unui silogism, puţină răbdare, rogu-vă!

Aşadar vine controlul peste tine, bărbat înstărit, posesor de firmă şi te prinde cu tot felul de chestii. Tu ce faci în situaţia asta, mai ales când realizezi că dacă faci scandal pierzi mai mult decât dacă te hotărăşti să laşi de la tine, vorba unui unchi de la munte: le dau de mâncare ca să îmi asigur eu prosperitatea 10 ani de-acum încolo? Îi inviţi pe domnii de la control la o masă copioasă. În astfel de situaţii sunt trimişi la cumpărături şoferul firmei şi femeia de serviciu, dar, cu unele excepţii se mai întâmplă să vină şi contabila, femeie cu gusturi puţin mai rafinate. Banii sunt numeroşi, nu trebuie să se uite la preţ ci să cumpere cele mai scumpe produse, pentru a-i flata cât mai mult pe controlori. Brânză cu cât mai mult mucegai, fructe de mare, pâine neagră, câteva sticle de Metaxa, ce rămâne poate iau acasa invitaţii şi evident, câteva sticle de bere. La bere nu o nimeresc, cumpără una ieftină, populară, din obişnuinţă, din uzanţă. O bere cu promoţie. Potul cel mare un apartament ultracentral şi ultramobilat.

Momentul cu cimentul se produce. Controlorii se ospătează pe cinste, fac bancuri, vorbesc cu cei care tocmai scăpaseră de amendă despre situaţia dificilă, despre cât de ticăloşi sunt unii oameni, experienţe personale, una-alta şi, pe şestache îşi strecoară ba în buzunarul de la haină, ba în buzunarul de la piept de sub vestă plicurile cu pricina, care se aflau, nimeni nu s-ar fi aşteptat, în şerveţelele pe care nici unul nu şi l-a pus la gât. Învăţătură de minte, altădată să pună plicurile în farfurie sau mai discret, pe scaun, pentru că cine ştie, dai peste unul mai neatent, aruncă şervetul pe te miri unde şi pe urma te trezeşti că se uită urât la tine, că nu l-ai uns. Toate bune şi frumoase, numai că oamenii par nemulţumiţi. Totul a mers bine şi totuşi ceva le lipseşte. Agitaţie mare, femeia de serviciu întreabă unde sunt capacele de la sticlele de bere şi începe să caute în gunoi. Odată găsite se îndreaptă cu ele spre biroul devenit peste noapte sală de mese. Domnii controlori ceruseră şi capacele, să vadă dacă nu cumva câştigaseră potul cel mare.

După cum vă spuneam: aţi văzut vreodată un şpăgar care să ia doar o parte iar restul din şpagă să v-o înapoieze?

Wipe After Reading - un nou proiect VasileSensual

După cum v-am "ameninţat" astăzi, iată, sunt în măsură să vă divulg surpriza de care vorbeam. Este vorba despre o nouă adresă ce va găzdui fişe cu gafele publice ale celor mai proşti jurnalişti din România şi multe alte detalii legate de fulminanta lor carieră mass-media. Cu alte cuvinte, în scurt timp se va putea spune că dacă tu, om de presă, nu te regăseşti pe Wipe After Reading eşti un jurnalist decent. Din păcate, la câte catastrofe sunt prezente în mass-media românească ar fi fost de-a dreptul indecent să pun de o bază de date în care să îi ridic în slăvi pe cei mai buni ziarişti ai momentului.

Pentru a transforma acest proiect într-o adevărată bază de date, într-un dicţionar al celor mai lipsiţi de credibilitate jurnalişti din România, a căror prezenţă în coloanele acestui site i-ar exclude de la sine este mare nevoie de ajutorul vostru, deoarece sunt convins că nu voi putea să cuprind toate aberaţii de logică, limbă română sau chiar de personalitate a celor care semnează articole în presa românească. Prin urmare, aveţi o adresa, iar aceasta este krampusz.miklos@yahoo.com iar aici orice link din presă este binevenit. Ajutorul vostru este nepreţuit, atât din punctul de vedere al cititorului de presă, cât şi din perspectiva celui hărţuit.

Aştept semnalele voastre! Puneţi-mă la treabă!

Adi Despot, metodica umilinţei absolute - cobai Alexandra Avram

Sărbătorile vin, sărbătorile vin...

Sunt un tip repetitiv, şi cred că aţi realizat asta până acum chiar şi fără ajutorul meu, aşa că ceea ce urmează nu mai este un adevăr crud pentru nimeni. Prin urmare, îmi exprim încă o dată respectul pentru Adi Despot, aşa cum este el şi vreau să îi mulţumesc în prag de sărbători pentru cadoul de Moş Niculae pe care mi l-a făcut. "Umilirea" ziaristei de care vorbeşte o mare parte a presei nu este o umilire, este un strigăt de disperare la adresa oricărui şefuleţ din presa scrisă sau audio-vizuală care angajează piţipoance pe un salariu mult prea decent pentru indecenţa şi dezordinea din propriul creier.

Este o întrebare pe care mi-o pun şi eu de foarte multă vreme: cum de sunt angajaţi astfel de idioţi? Oricât sună de patetic, promit să încerc şi eu să fac ceva în sensul deconspirării acestora, şi supriza pe care v-o pregătesc sper să fie deja disponibilă în seara de Moş Nicolae, evident, şi în măsura timpului meu liber. Până atunci însă încă o dată, jos pălăria Adi Despot, într-adevăr noi facem presa, ei ţin cel mult un microfon, deoarece mai nou e la modă lavaliera: au mâinile libere şi spaţiul riveran gurii este degajat!

Respect etern pentru inteligenţă şi logică în lupta încrâncenată cu prostia absolută!




Update
Ziarista "umilită" se numeşte Alexandra Avram, este VJ-iţă la noul post muzical de televiziune Music Channel şi şi-a încercat norocul în mai multe branşe, chiar şi în câteva cu perdea: televiziune şi emisiunea "Noră pentru mă-sa".

P.S.
Priviţi cum ţine gura Alexandra Avram! Oare respiră pe gură? Să i se fi stricat oare branhiile?

Bătrâneţea bat-o vina, na c-am cocoşat găina

Vârstele nu iartă şi spun asta ca să ia aminte şi cei tineri care cred că mingea e în terenul celor bătrâni. Ei bine nu e aşa. De cele mai multe ori vedem numai ce vrem noi să vedem şi de aici cele mai multe neînţelegeri cu cei în vârstă, care nu vor decât să ne comunice lucruri atât de evidente pe care, datorită vârstei noi le complicăm.

Să o luăm drept exemplu pe Decană (termenul nu face referire la vreo calitate academică sau la niscaiva diplome la activ, ci pur şi simplu la Decanatul Vârstei, fireşte). Decana e vorba ceea, femeie nevricoasă, sensibilă, uşor excitabilă încât stimulii aproape că nu mai au importanţă, stimuli să fie. Noi, oameni tineri, cu energie, cu răbdări dar şi cu răboj, că deh, o minte tânără are şi ea limite de stocare, aşa că la un moment dat începem să însemnă: aici Decana a vorbit în plus, aici i-a repezit pe oaspeţi, aici mi-a vorbit mie cu un ton ţinut la 40 de grade, soare şi în vecinătatea haznalei... şi tot aşa. Un semn în calea uitării. Când se umple răbojul explodăm şi noi, că deh, oameni tineri, cu energie şi cu răbdări. Şi noi o ţinem pe-a noastră şi Decana pe-a ei: "ţineţi cont de vârstă domnu..." Şi noi nu ne lăsăm. Suntem aproape să o zicem pe aia cu "poate aveţi dumneavoastră mai mulţi ani dar noi avem mai multă şcoală" dar preferăm să păstrăm linia diplomatică şi laitmotivul scării ierarhice. Decana palid mai insistă totuşi cu "ţineţi cont de vârstă domnu..."

Iar apoi seara, târziu, la lumina focului din sobă, când lemnele poc-poc de parcă cineva s-ar gândi la noi honi soit qui mal y pense iar afară pe deal urlă la intervale regulate ţipă buha desemantizăm "ţineţi cont de vârstă domnu..." Era strigătul Decanei care clama înţelegere. Ţineţi cont de vârstă, domnu, că eu nu mai sunt în toate minţile! Era rugămintea aprinsă a Decanei să nu ne lăsăm influenţaţi de gura ei ci să o judecăm după suflet, dincolo de aparenţe.

Din păcate, nu ne-a dat niciunuia dintre noi prin cap să o rugăm să ne arate sufletul...

Îl avem şi pe Fernando de la Caransebeş...

Fernando de la Caransebeş există şi potrivit uzanţelor provinciei este probabil un erou local, mai ales acum de când clipul său este unul dintre produsele româneşti cele mai vizitate de pe net. Egocentric prin definiţie, caransebeşeanul nostru interpretează cu farmec personal nedisimulat un cântec conceput pentru o femeie şi care, fără să fie o manea reuşeşte să devină o manea datorită celor prezenţi în clip şi nu în ultimul rând datorită versurilor.

Ce spun frumoasele versuri? Ele vorbesc despre o anumită contradicţie între cei doi poli ai familiei, el şi ea care în cazul de faţă este tot un el, dar nu e gay, nu, nu, fiind mult prea retardat pentru a fi capabil să profite şi de această alternativă existenţială: the double way. Aşadar, el face într-un fel, iar bărbatul lui, în dulcele stil "i say potatoe you say potato" ba se joacă cu ligheanul, ba se joacă cu păpuşa, ba se joacă cu banana, cu papucul iar în cele din urmă apare triumfal în postura de "tâmpitu".

În final un sfat pentru melomani: sunaţi-l pe Fernando de Caransebeş aka Tâmpitu. Mobilul său: 0720 60 83 18. Alo, can you hear the drums, Fernando?

Un penis erect din mai multe perspective

Iată, pentru cei/cele care nu au habar (nu e nici o ruşine să nu ştii, ruşine e să nu ştii şi să nu întrebi!) cum arată în realitate un penis în erecţie. Treceţi cu vederea dimensiunea acestuia, călăuziţi fiind de principiul că "mărimea nu contează" şi reţineţi doar poziţia îndrăzneaţă, cu pretenţii de verticalitate. Şi acum să vedem ce înţeleg prin "penis erect" cei de la lick.

"Astfel, pe blugii acestuia, în dreptul şliţului, putea fi admirat un penis în erecţie ieşit în relief, cu siguranţă fiind vorba de o glumă a unui designer nonconformist."

Ziceţi şi voi, nu vi se pare asta o dezinformare în toată puterea cuvântului? Acum, cum să vă spun eu, cred că este în definitiv vorba despre perspectiva din care priveşti respectivul organ, adică, dacă stai în poziţie bipedă, da, el este al dracului de bleg ca să nu zic ne-erect, întins pe spate însă vai, piei necuratule, acesta devine efectiv ameninţător. Câţi ziarişti atâtea poziţii, asta e concluzia mea pe ziua de azi.

Şi încă ceva, cât de aproape a privit autoarea articolului, Alina Erimia penisul închipuit de pe pantalonii lui Dani Oţil de şi-a dat în cele din urmă seama ca e în relief?

Alina Erimia, don't tell me what you like!

The good canadian şi "posibilii români"

Ştire bombă cu fâs, "Bryan Adams, hărţuit de posibili români". Echivocul declanşat cred că este dincolo de orice desemantizare, acum, pus faţă în faţă cu un nou concept: "posibilul român". Trebuie totuşi să îi apreciez pe cei de la lick pentru flerul de care au dat dovadă atunci când au ales să strecoare îndoiala în coloanele respectivului articol, în comparaţie cu alte publicaţii, cum ar fi EVZ care nu se eschivează încă o dată să ne intoxice cu neadevăruri. "Brian Adams, hărţuit de doi români" este titlul din publicaţia tocmai citată, şi după cum vedeţi, dacă cei de la lick îşi mai pun totuşi unele întrebări, în cazul EVZ situaţia e clară: prostul n-are dubii!

Ce e al lui lick să le trăiască: preluăm ştirea "Bryan Adams, hărţuit de o mamă şi fiul ei, posibil români" de la Mediafax şi o rescriem în ziarul nostru gălbior cât să ieşim şi noi penibil după posibilităţi. Ce nu au înţeles aceşti "transcriitori" este că folosirea lui "posibil" ca adjectiv în locul adverbului transformă în hilar, dacă nu în penibil lucruri nevinovate, cum ar fi cazul de faţă: pe români. Mă întreb şi eu, ca vita, cum e aia să fii posibil român? Adică mă gândesc eu că ar fi vorba despre nişte nume precum Winona Ryder, Dustin Hoffman, Linda Gray, Harvey Keitel, ăştia fiind nişte posibili români. Cu alte cuvinte, hărţuitorii ăştia ai lui Adams sunt în primul rând oameni şi, ulterior, luaţi la întrebări va ieşi la iveală că e posibil ca undeva acolo în străfundurile sufleţelului lor să le tresalte simţirea la auzul versurilor: codrule codruţule. De la Mediafax citire adverbul dă mai bine, adică îl hărţuiesc unii pe Adams, care, nu se ştie exact în ce limbă au zis prima oară în viaţă "mama" dar se pare că au pronunţat acest sublim cuvânt în limba română. Pentru că asta este şi taina articolului cu pricina: nu spune nimeni de unde s-a prins poliţia britanică de faptul că cei doi ar fi români, pentru că nu rezultă de nicăieri.

Eu cred că ştiu, am o presimţire li până la a o da ca sigur zic cu juma de gură: unul dintre poliţişti este poliţist sigur român şi acesta a bănuit că hărţuitorii sunt tot români pentru că unul dintre ei fredona o piesă a grupului vocal instrumental Savoy, varianta cu cordeluţă, adică postdecembristă.

Linsul pe buze, fasolea şi prezervativul de 1 decembrie

Ca în fiecare an, fasolea cu afumătură şi ţuica a scos în stradă bucureştenii, cărora le vine să iasă ori de câte ori aud că ar fi rost de mâncare gratis. Din nefericire chestia asta cu mâncarea gratis a devenit un loc comun greu de contracarat, prin urmare, ne ducem crucea chiar şi cei care avem o mică alergie la produsele semipreparate. Haide domne, cultură şi mai ales mâncare gratis! Da, da ştiţi, eu nu mănânc decât mâncare de casă, nu am încredere în produsele ăstea... Şi acum lovitura sub centură şi puţin dorsal: fasolea cu afumătură este handmade. Handmade şi ca reacţie la linsul pe buze, un soi de mâncare de nervi, unul îmi sărută prietena şi eu de nervi dau la linguroi. Iată ce spune Bucătăreasa Number 4 - aka Mariana Muraru, una dintre vinovatele cu fasolea la cazan: "Ne place foarte mult să pregătim fasolea cu afumătură, mai ales când a doua zi, după ce mănâncă, oamenii se ling pe buze". Explicaţia logică: pregătim fasolea mai ales a doua zi, când vedem oamenii lingându-se pe buze. Trăiască capcanele limbii române!

Însă ceea ce mi s-a părut interesant este faptul că anul acesta, comparativ cu anii trecuţi edilii sectorului 2 s-au gândit să combată specula cu fasole şi afumătură, punând la dispoziţia consumatorilor farfurii mici, mici, chiar foarte mici. Ceea ce nu au prevăzut aceştia este că în Piaţa Universităţii s-au dat prezervative gratuite. Iar acum, dragi prieteni, ziceţi şi voi, în ce se puteau încărca mai multe porţii de fasole, dacă nu în farfuriile neîncăpătoare sau în cornetele nepractice de ziar cu care au fost surprinşi câţiva "pomanagii". În prezervative, păi vedeţi că ştiţi. Păcat că nu a filmat nimeni scena pentru a o trimite la Durex şi pentru a genera o nouă linie de marketing:

"DUREX, duce ce până şi stomacul se grăbeşte să dea afară!"

Un "procuror" se-acuză

"Procurorul" şi-a lansat de curând a doua partea a autobiografiei sale "Zâmbind din iarbă", intitulată de această dată "Jucând cu destinul". Până aici, trebuie să remarcaţi neaşteptaţii tropi aleşi de "Procurorul", căruia "din iarbă" i se spune Mister. Aproape cuceritoare aceste două figuri de stil. Românesc sută la sută această procedură de a ne substitui funcţiei un titlu care să ne ridice: "procurorul", "inspectorul", "mister", "inginerul", "avocatul", "artistul". Subconştientul lucreză iar să fii fotbalist în ziua de azi, dincolo de latura financiară nu se poate spune că ar fi mare titlu de laudă. Aşadar procurorul este un tip peste limite. De "mister" ce să mai zic... nu numai că şi-a depăşit condiţia, dar mai vorbeşte şi limbi străine. Frumos încurajator. Cu limba română are el o problemă, dar câtă vreme are mereu grijă să o barocizeze sunt mari şanse ca spoiala să nu iasă la suprafaţă. Acesta este motivul pentru care întotdeauna în fotbal am preferat tipii modeşti şi "limitaţi" gen Rică Răducanu, acestor personalităţi ostentative.

Îmi amintesc că la Gaudeamus, acum mulţi ani, împrăştiam cu graţie fluturaşi care promovau "prima ediţie electronică a..." mă rog. Cu această ocazie am avut parte de surprize, nume mari care nu numai că le acceptau dar începeau să ne şi pună întrebări şi alte nume mari care ne îndepărtau mâna cu o schimă reunind laolaltă scârba şi autosuficienţa. Printre aceştia din urmă s-a numărat şi "Procurorul".

În ceea ce priveşte cunoştinţele de limbă română ale "procurorului" Cornel Dinu, pentru că odată şi odată tot trebuia să îi specific numele, iată şi dovada neasumării unor precepte care lui nu îi sugerează încredere, prin urmare le îndepărtează scurt, cu latul mâinii drepte: votul de blam dat genitivului. "Crescut de mic lângă fusta lui Silvia şi sub supravegherea continuă a lui tanti Ani...", spune acest personaj semidoct în cartea sa. Genitivu' bre procuroare' ucide-l-ar toaca! Poliţia limbii române dixit: lângă fusta SILVIEI.

Prin urmare, fără să îmi doresc să generez anarhie în rândul fotbaliştilor români aş dori să le comunic acestora ceva deosebit de important: Aţi fost minţiţi! Mister vorbeşte prost limbi străine, iar limba română o vorbeşte exact ca voi, doar că din când în când, în locul pauzei voastre de gândire el apelează la tertipuri precu: extrapolând, coroborând, evaluând şi alte neologisme la gerunziu.

Moş Crăciun era Oana Zăvoranu

ACEST POST ESTE INTERZIS MINORILOR!

Cum sărbătorile stau să vină permiteţi-mi de astăzi să intru încet-încet în atmosfera sărbătorilor, nu costumat în atmosfera alb-roşie, cum cred că m-au blestemat amicii mei dinamovişti ci cu povestioare debitate de un cerebel cu excrescenţe parazitare de vâsc pe la colţuri. De exemplu, aşa, ca un laitmotiv al momentului vă mai spun că începând cu data de 2 decembrie, atât eu cât şi colega mea de birou am decretat că vom asculta la serviciu colinde în air-play, nu pentru a ne convinge că într-adevăr luna asta se petrece ceva nemaipomenit ci pentru că pur şi simplu de 2 săptămâni ardem să deschidem sezonul la colinde.

Încerc de câţiva ani să înţeleg ce se petrece cu o întreagă "şcoală" din care fac parte părinţi care îşi tratează atât de franc copiii încât consideră normal să le povestească că Moş Crăciun nu există. Poate că eu sunt cel hibat, dar continui să cred ca până la o anumită vârstă conservarea anumitor mistere nu este sinonimă cu tabuizarea. Prin urmare nu evit subiectul sex de orice fel sau Moş Crăciun, ci încă le mai acord o tabuizare de basm. Ai mei - îmi amintesc, cu plăcere, cu atâta plăcere încât îmi pasă extraordinar de puţin că unii mă vor cataloga retardat contagios - nu mi-au dezvăluit niciodată misterul lui Moş Crăciun, pur şi simplu la o anumită vârstă, devenind prea critic, acesta a încetat să mă mai viziteze, moment ce a început să coincidă cu prezenţa tatei în seara de ajun. Acum câţiva ani o prietenă mi-a explicat că fiul ei, Erik ştie că Moş Crăciun nu există şi că el nu este decât o prezenţă estivală, plină de pitoresc. Am încercat să îmi imaginez ce ar fi fost pentru mine noaptea de ajun, fără misterul bradului pe care îl găseam împodobit şi fără Moş Crăciun care purta în picioare ciorapii tatei. Mai departe am refuzat să continui. Mi s-a părut absurd: îl omorâm pe Moş Crăciun şi îl înviem pe Gandalf...

Desacralizarea nopţii de Crăciun, deconspirarea lui Moş Crăciun la nivel global este cu atât mai hidoasă cu cât România mai nou are un aport important. De exemplu citeam astăzi că păpuşile Arădeanca, sunt cele mai căutate reprezentări ale lui Moş Crăciun. Acum o lună, Oana Zăvoranu declara că a renunţat la producţia liniei de păpuşi ce îi purtau numele pe motiv că acestea erau mult prea inflexibile şi contondente. Sincer să fiu, singurul lucru care îmi aminteau de Zăvoranu era acel tatuaj de pe biceps, în rest, eterna şi fascinanta osatură a păpuşii Arădeanca, capul acela "bombastic", ochii albaştri şi proverbialul păr de păpuşă...Ei bine, cei de la Arădeanca, pentru a nu risca falimentul, cred eu, i-au pus barbă Zăvorancei, căciulă în cap şi au îmbrăcat-o alb-roşu, dând astfel naştere păpuşii Moş Crăciun, care se spune că s-ar vinde foarte bine în Anglia. Nu ni se spun însă preţurile, pentru că bănuiesc că aici ar sta secretul.

De ce ar cumpăra un tată iubitor singurul Moş Crăciun contondent din istoria jucăriilor de Crăciun?

Două posibile răspunsuri:

- vrea să comită crima perfectă,

- este un părinte pervers cu fisură anală.

Şi ca să înţelegeţi ce tun perfect este acest zvon cu păpuşile Arădeanca, iată mai jos sfârşitul articolului cu pricina, de această dată cu o referire la Pinocchio, din pagini gălbui de cacan:

"Pentru ca seamana leit cu personajul de basm, Pinocchio de Arad a devenit jucaria preferata a copiilor din Romania, Anglia si Italia."

Întreb aşadar şi eu: cum arată anumite personaje de basm, pentru a găsi actorii perfecţi la un casting pe acest subiect? Şi acum personajele: Făt-Frumos, Sfânta Duminică, Împăratul Roş, Spânu, Muma Pădurii, Sfânta Vineri, Dănilă Prepeleac, Unul dintre fraţii cu stea în frunte, Pipăruş Petru sau Sfarmă Pietre.

Sunt socialist fără să mă tratez

Mi-am făcut şi eu testul preferinţelor politice şi a ieşit că aş gândi predominant în spirit PDL, 53%, în proporţie de 50% PSD, PC, UDMR 49% şi PNL 48%. Mă aşteptam sincer la un rezultat destul de apropiat, deşi m-aş fi gândit că ies mult mai PSD decât s-a întâmplat, ceea ce mă face să cred că în privinţa măsurilor sociale PDL-ul a reuşit să umple unele goluri pe care "la nivel de platformă" PSD-ul le-a sărit.

PDL-ul a lucrat la câteva nuanţe pe care, evident pentru a atrage cât mai mult electorat PSD-ul le-a promovat la nivel demagogic, nuanţe respinse de orice evaluator social, şi anume situaţia impozitării unice, a egalităţii de drepturi la şcolarizare (mergând până la colegiile private), prin intermediul contribuabilului şi a măsurilor sociale la nivelul păturilor defavorizate (mineri etc.)

Faptul că pe locul 3 apar ca simpatizant al UDMR este iar un lucru logic, pe care mi-l explic din perspectivă imediat Europeană. Sunt pentru manuale speciale de învăţare a limbii române în zonele cu majoritate maghiară, iar asta dintr-un motiv practic: cunoscând limba maghiară pot spune că metoda didactică filofranceză (cu referire la latină) nu poate da roade în predarea unei limbi aglutinante.

Şi apropo de votul de mâine, am să repet şi aici ceea ce am scris şi pe blogul lui Pavel Lucescu, mai săptămâna trecută: părerea mea, contrară lui Hrebenciuc este că mâine va vota mai puţin din 50% din electoratul român.

Bideu şi Ciocu Mic - apă la creier

În această dimineaţă postul maghiar pe cablu RTL KLUB a difuzat pe ştiri secvenţele deja clasice cu "Bideu" şi "Ciocu Mic" făcând schimb de fluide. Devenim celebri în jurul lumii, iată, fără voia noastră! De Bideu nu mai ştiam nimic de pe vremea când încerca să scoată lumea în stradă pentru a milita împotriva experimentului ce intenţiona să reproducă big bang-ul, aşa că iată, am primit ceea ce nu ne permiteam să ne dorim, o bătaie în stil Stan şi Bran.

Dacă ieri am înţeles că Bideu este cel vinovat, astăzi am văzut cu totul altceva. Doamna Ciocu Mic este cea care a vărsat prima paharul, Bideu fiind cel care i-a urmat doar exemplul. Dincolo de valenţele comice ale momentului, să recunoaşteam că penibilul nu cunoaşte limite. Şi am mai realizat ceva, "aleşii" noştri nu prea au imaginaţie. Părerea mea este că Bideu s-a compromis politic cu gestul său, când putea foarte bine să apeleze la soluţia comică: să îşi toarne singur pe faţă respectivul pahar. Argumentul ar fi putut fi: "dacă nu mă ud uniform mă transform".

Acum, vorba ceea, am tot ce-mi trebuie, ce să mai fac şi cu umorul?

Să urmărim filmuleţul hilar:

Sala Palatului - tenebrele trecutului

Terrorchic scrie despre concertul Tricky, pe care, din nefericire l-am ratat, aşa cum am ratat concertul Cohen, tot anul acesta. This is the price I pay, Cohen şi Tricky contra REM, Bălănescu Quartet, şi Serj Tankian. Deocamdată. Acum nişte ani nu exista reverie mai productivă decât pe muzica lui Tricky sau Bjork... Dar să revin. Terrorchic mi-a amintit totodată şi de o nemulţumire mai veche, şi mă bucur să descopăr că nu este numai a mea: Sala Palatului.

Nu pot spune că urăsc Sala Palatului, am doar nişte amintiri care îmi stârnesc să spunem nu tocmai cea mai confortabilă stare din lume, văzută atât din exterior, cât şi din interior. Din exterior: genul de arhitectură care nu apropie, sticlă, beton, plăcuţe de faianţă, piatră. Şi amintirile: băieţii cu ochi albaştri pe treptele din faţă, în zilele când avea loc vreun mare congres, aleile largi şi pustii, nici ţipenie de maşină, şi securiştii cu scurte de piele care se aflau în fiecare scară de la Adam, din când în când ajungând şi pe etaje şi sunând la uşi. Evident că sunau la câteva dintre uşi, asta dacă nu şi-ar fi dorit să aibă belele mai târziu, căci, se ştia, popa îl ia pe valet. Ştiu toate astea pentru că întâmplător mi-am petrecut o parte din copilărie în Cişmigiu şi într-unul din acele blocuri. Seara, când începeau jocurile de remi sau pocker se trăgeau draperiile pentru ca cei de jos să nu se simtă lezaţi de umbrele din fereastră.

Din interior, aici, acum mulţi ani, cam în preajma Crăciunului am mai văzut Nea Mărin Miliardar. Şi un concert Clejani, un Bregovic, un Pavel Stratan şi ... Cam atât. Acustica este într-adevăr bună, în rest, oribil pot să spun, rigid, neprietenos, scaune insensibile, lumini îngrozitor de distante şi reci, de neon. Singurul argument pentru alegerea acestei săli este acustica, în rest, SINISTRĂ sală. Din nefericire, se pare că alte soluţii de concerte nu prea avem. Excluzând Polivalenta, nu există efectiv nici o sală operativă în buricul Bucureştiului care să ne permită găzduirea numelor mari din muzică. Îi aducem pe toţi la Sala Palatului şi pe urmă ne mirăm că pe siteul nimănui nu revedem prea multe imagini sau cuvinte de laudă, pentru că, a-i aduce să zicem pe The Cure (pentru că tot am vorbit de Tricky şi coverul de la "Love Cats" mi se pare o lecţie de adaptare) să cânte la Sala Palatului este ca şi cum l-ai invitat pe David Lodge să ţină o prelegere în subsolurile unui cămin de nefamilişti.

Soluţia ar fi să investească un băiat deştept într-un teren, să ridice acolo o sală ultremodernă şi să o înscrie în circuitul concertelor internaţionale. Şi probabil că din acel moment Sala Palatului va deveni ceea ce merită: un nimic.

De ce dorm oamenii?

Ieri, un reporter CANCAN care a sunat-o pe Sexy braileanca pentru o declaratie de presa, a avut surpriza ca la celalalt capat al firului sa auda vocea sotiei lui Tolea: "Florina doarme, fiindca e obosita. Sunt Magda Ciumac..."

Prostia la putere, un şlagăr veşnic la modă interpretat pe vremuri de Sarmalele Reci adus la zi de o nouă pereche de şoc din rândurile vipurilor interlope de la noi: Sexy Brăileanca şi Magna Ciomag a lui Tolea (Magda Ciomag de Tolea). Cum, necum, cele două ipochimene s-au hotărât se se împrietenească (cât de aleatoriu a devenit acest termen) şi să zguduie din temelii zidurile bunului simţ. Sexy Brăileanca s-a mutat la Ciomag, care, se spune că ar fi devenit un fel de secretară. Mie mi se pare de zile mari scuza pe care această femeie cu IQ invizibil şi pentru o furnică o aduce atunci când trebuie să justifice de ce toarme cealaltă tolomacă. Acum întrebările care se pun sunt: la ce oră a primit acest telefon şi ce relaţie a avut cu Tolea din moment ce subconştient simte nevoia să se justifice. Şi pe de altă parte, chiar aşa, de ce doarme omul? De ce te scobeşti în nas? De ce faci caca, pipi, de ce faci urât? Posibile răspunsuri: fiindcă mă mănâncă, fiindcă mă trece, fiindcă îmi vine, fiindcă aşa...

Lăsând psihanaliza pe seama altora, să ne mai bucurăm cât mai avem parte de astfel de prepeliţe nenutrite de minţile medii sau în orice caz, treze.

Sublimarea simbolică a proprietăţilor

Se poartă distincţiile, acum la ceas de sărbătoare, ceea ce mi se pare extraordinar de interesant este că românul se comportă diferit în ceea ce priveşte cadourile de sfârşit de an, în funcţie de nivelul material. Locurile superioare în rândurile celor mai bogaţi români sublimează materialitatea darului de sfârşit de an, înlocuind darul fizic, valoros, cu unul de cele mai multe ori simbolic. Este şi cazul celor care se întrec între ei pentru a obţine o diplomă de la prealatul BOR, Patriarhu' cu alte cuvinte. Dacă contribui cu bănuţu, la finele anului Patriarhu' îţi dă la schimb o foaie de hârtie cu semnătura sa, cu ştampilă şi cu numele scris cu pixul, probabil pe spatele consilierului administrativ. Este cazul mai vechi al lui Năstase, omul cu blazon şi diplome învechite la comandă, pentru a-şi demonstra astfel o anumită apartenenţă, şi mai nou al lui Jiji şi al unor politicieni. Distincţia asta se pare că face mai mult decât o maşină de gătit, un cuptor, un frigider sau chiar o maşină mică pentru care sute de mii de români sunt gata să participe la mii de concursuri absurde, doar-doar or primi cadoul mult visat de sarbatori.

Sociologic vorbind, tendinţa asta explică de unde infuzia de cumpărători în pragul sărbătorilor, şi de ce se poate demonstra că "nababii" nu frecventează aceleaşi magazine. Pe măsură ce au ajuns să se întreacă în conturi în bănci, încep să se mulţumească cu simboluri, un fel de denominare ocultă. Şi mai e ceva, în ochiul public va apărea că huzurim noi, cei care cumpărăm de crăciun 3 perechi de pantofi de vară şi nu ei, care îşi cumpără doar dreptul de la perechea de sandale feragamo. Doar dreptul, pentru că stângul l-au scăpat din vârful turnului Eiffel tocmai când îl fluturau prin aer ca să vadă toţi ce pretenţii avem noi.

P.S.

Vă rog să apreciaţi faptul că am intrat în posesia unei astfel de diplome, în blanc!

Tulburări omeneşti

FANTÓMĂ, fantome, s.f. Fiinţă ireală pe care cred (sau pretind) că o văd unii oameni cu imaginaţia tulburată sau pe care o creează fantezia scriitorilor; nălucă, stafie, strigoi, fantasmă, arătare. ♦ Fig. Ceea ce are o existenţă incertă, fictivă, ceea ce (nici) nu există în realitate. ♢ (Adjectival) Guvern fantomă. – Din fr. fantôme.
Sursa: DEX '98

Să extrapolez căutând să definesc oarecum similar cuvântul Şpagă. Şpagă, recompensă de cele mai multe ori materială oferită de unii oameni cu imaginaţia tulburată în schimbul unui serviciu altor persoane care sunt dispuse să ajute în mod deliberat şi din principiu.

Definiţiile astea de DEX mi-au amintit de o glumiţă dintr-un film. Se făcea că un african-american îi spunea unui evreu că nu ar fi existat holocaust, ci pur şi simplu nişte evrei răi au vrut să scape de nişte evrei buni. La care evreul, foarte atent şi de acord spune: da, am auzit şi eu chestia asta. Şi am mai auzit că nici sclavagism nu a existat vreodată, ci doar nişte negri care s-au gândit să facă afaceri mai serioase în America.

Prin urmare, avem de-a face cu un DEX foarte materialist, conform căruia ceea ce nu e palpabil trebuie pus pe seama unor oameni cu imaginaţia tulburată. De pildă luminiţa de la capătul tunelului. Triste sunt paginile dicţionarelor...

Bertrand Cantat şi Noir Desir - sublima poezie a crizei economice actuale

Bertrand Cantat şi gaşca, adică Noir Desir au revenit şi bine au făcut mai ales când la mijloc este o bijuterie precum "Gagnants/Perdants" lansată deocamdată doar pe website-ul trupei, din motive încă neclare. După patru ani de puşcărie Cantat revine şi evident, atât el cât şi colegii săi au dorit să simtă pulsul pieţii ca să ştie cam ce strategie de marketing ar trebui aplicată, conştienţi că nu puţini vor fi cei care vor asocia numelui lui Cantat apelativul de "ucigaşul lui Marie Trintignant".

Eu unul nu îl pot judeca prea aspru pe Cantat, deoarece mie personal asta mi-ar suna a ipocrizie generică. Aş refuza să mai ascult noile realizări ale ale lui Cobain, Morisson, Lennon, sau Vicious doar pentru că au trăit într-un anumit fel? Nu, în nici un caz. Mă bucur de noile 2 piese Noir Desir ("Le Temps des Cerises"), mă bucur de noua stare a lui Cantat, care spune totul despre deşertăciune, despre inutilitate, despre viaţa cu termen de expirare.

Ascultati-l pe Bertrand Cantat alături de Noir Desir cântând această elegie, acest amestec de poezie şi amărăciune socială şi decideţi singuri în ce categorie intră el: învingător sau învins. După mine, Cantat a meritat Golgota. După mine...



Gagnants / Perdants
( Bonne nuit les petits )

Tous ces beaux jeux inventés
Pour passer devant les premiers
Pour que chacun soit écrasé
S’il refuse encore de plier
Les dégâts, les excès
Ils vont vous les faire payer
Les cendres qui resteront
C’est pas eux qui les ramasseront
Mais les esclaves et les cons
Qui n’auront pas pas su dire non
Nous on n’veut pas être des gagnants
Mais on acceptera jamais d’être des perdants

Pimprenelle et Nicolas
Vous nous endormez comme ça
Le marchand de sable est passé
Nous on garde un oeil éveillé
O la peur, ô le vide
O la victoire des avides
Faut pas bouger une oreille
Toutes sortes de chiens nous surveillent
Pas un geste, une esquisse
Sinon on tourne la vis
Nous on n’a rien à gagner
Mais on ne peut plus perdre puisque c’est déjà fait.

Toi qui viens de loin d’ici
Avec Ta peau et Tes os
On t’a parlé du paradis
On t’a menti, tout est faux
O mon ami o mon frère tout ce nerf
Perdu pour la guerre
Tu vas voir tout l’amour
Qui traîne au fond du discours
Dis t’en veux des papiers ?
Dis tu l’as vu mon palais ?
T’auras rien, c’est ainsi
C’est pas fait pour les perdants, le paradis

Il y a la chair à canon
Il y a la chair à spéculation
Il y a la chair à publicité
Enfin y’a tout ce que vous aimez
Vous et moi on le sait
Le spectacle est terminé
Pourtant c’était presque idéal
C’était loin du féodal
Oh maint’nant c’est foutu
Ça fait joli dans ton...
Fort intérieur c’est gênant
De rejoindre comme ça la cohorte des perdants

Il faut pas se faire d’illusions
Mais c’est mieux debout pour l’action
Et pour nos âmes, c’est égal
Dieu n’est pas dans la bataille
O messieurs les décideurs
De toutes parts, de tous côtés
Sachez que profond dans nos coeurs
On n’arrête pas le progrès
Sous l’Iris, sous la peau
Sous les ongles et dans l’étau
On pourra toujours refuser
De devenir les premiers ou les derniers

Pas de leaders triomphants
On s’ra jamais des gagnants ni des perdants

Titluri simpatice la alegerea retardaţilor

"Orlando Bloom şi iubita-model, boom-boom la Veneţia" scrie într-un articol, zice ea, simpatic, Olivia Oancea de Lick. Minţii mele perverse nu i-a trebuit prea mult timp ca să deceleze răul de bine, prostia de lucrul finuţ, toate acestea ducând firesc la concluzia că boom-boom este un fel de sinonim cu dânga-dânga, hâţ-hâţ sau fleoşc-fleoşc, această ultimă expresie fiind şi cea mai neruşinată la care m-aş fi putut gândi.

Acum, ce să zic, singurul argument pro-unastfeldearticol este că Olivia Oancea de Lick i-a zis astfel tocmai pentru a prefaţa un foileton viitor, ce va continua ca un fel de jurnal de călătorie. Nu îmi este greu să enunţ de pe acum posibile viitoare titluri, cum ar fi: bum-bum la Neptun, bum-bum peste drum (mulţumim Doamna Haudi Partâânar pentru copyright) şi alte episoade făr de număr de genul: bum-bum în Liban, bum-bum în Peru, bum-bum în Italia.

Ador jocurile de cuvinte, ba mai mult, cred că fac parte dintre aceia puţini la număr care consideră că un articol de presă e bine să îţi rămână în minte şi ca scriitură nu doar ca relatare simplă şi agreabilă, dar de aici şi până la a îmbrăţişa un astfel de "joc de cuvinte": bloom - bum-bum, mai este încă o diferenţă de conştienţă, ba chiar de încă performantă continenţă. Miranda Kerr cu Bloom la drum ar fi fost probabil mult mai aproape de realitatea respectivului articol, care nu prezenta nici un fel de trimitere erotică sau sexuală.

Olivia Oancea, sunt gata să bag mâna în foc că în timpul liber eşti poetesă amatoare pe agonia poeziei.ro!

Sorin Ovidiu Vântu a cumpărat Google

Mare foială, ceea ce denotă o imensa tensiune la nivel de monopol în România actuală. Google are o nouă interfaţă care îl reprezintă pe Sorin Ovidiu Vântu strecurându-se ca un duh printre literele siglei susamintite. Toate încercările lui Abramovici de a pune mâna pe Google s-au soldat cu un mare eşec în faţa lui Vântu, investitorul român reuşind ce nu au reuşit alţii mult mai bine cotaţi pe piaţă, semn că piaţa românească de capital prosperă în ciuda crizelor financiare la zi. Prin urmare, de-acum încolo Google va fi echivalent cu "român", ce lume minunată este cea în care trăim! Nu ştiu cum aţi preluat această veste, nu ştiu cât din sentimentele aferente au fost mândrie naţională sau amărăciune şi inutilitate? Starea mea de spirit? Confuză.

Ei bine, era o glumă, una bună ce-i drept, dar era o glumă. Cu ton proletar o spun, priviţi dragii mei la calitatea bancurilor făcute de cei bogaţi, în comparaţie cu "glumiţele" noastre, nevinovate, de cele mai multe ori povestite le nivelul "ce-ar fi fost dacă...". Până şi surprizele le ies mai bune, ce să mai zicem, dacă un prieten bun al lui Vântu s-a gândit de ziua sa să îi cumpere un website şi pe acesta să posteze o interfaţă falsă de tip Google care funcţionează impecabil, mulţi dintre colaboratorii acestuia putând-o accesa în locul tradiţionalei interfeţe? Dup luni întregi de trafic suprinzător pentru necunoscătorii din alte ţări probabil că vom rămâne uimiţi de noua direcţie pe care o va lua site-ul cu pricina. De-ale afacerilor prospere...

Trăim într-o lume veselă, în care cei bogaţi fac bancuri şi cei obişnuiţi râd, mai sănătos sau mai amar... O lume cu gura până la urechi!

"Inmormântarea" Teatrului de Comedie, Bucureşti, înmormântarea sociologiei teatrului

L-am bifat şi pe ăsta, na că sunt răbdător şi tolerant şi al dracu de critic acum, după ce 80 de minute am tot sperat să mă las convins de viziunea regizorală a lui Bocsardi, şi nimic.

Este vorba despre spectacolul cu piesa "Înmormântarea" de Peter Nadas, adus de Teatrul de Comedie din Bucureşti din Sala Studio la Sala Kamra a teatrului Katona Jozsef din Budapesta. Dacă Mihaela Teleoacă nu ar fi fost cine este, dacă declaraţia ei de dragoste pentru sordidul şi decrepitul fiinţei umane nu ar fost atât de cutremurătoare poate că punerea în scenă a lui Bocsardi mi s-ar fi părut o tentativă suportabilă. Din nefericire pentru restul angrenajului, Mihaela Teleoacă străluceşte, Dragoş Huluba este mediocru şi nu din vina sa iar regizorul Laszlo Bocsardi castrează pur şi simplu modernismul incipient al textului lui Nadas, sociologia şi hermeneuticul spectacolului de teatru, pe care le tratează ca pe adevărate accidente behavioriste.

Lipseşte naturaleţea, lipsesc deschiderile şi libertăţile şi nebuniile şi stranietăţile şi depresiile şi arhitectura nebunească a luminii, a muzicii şi a trupurilor pe care nu este suficient să le dezbraci pentru a şoca. Răzvan Mazilu, Pina Bausch, Yvette Bozsik, rigor mortis desuet. Din acest punct de vedere se poate spune că Bocsardi a ales actori-atleţi pe care s-a mulţumit să îi distribuie în rolurile unor handicapaţi, şi nu doar fizic, ci şi mental. Şi mai e ceva, de această dată strâns legat de minimalismul spectacolului modern de teatru: previzibilitatea. "Înmormântarea" de Peter Nadas, în regia lui Laszlo Bocsardi reprezintă un deserviciu adus piesei autorului maghiar, ignorând cu desăvârşire acrobaţiile şi scamatoriile scenice în favoarea unei lucidităţi de creier spălat şi neştiut mirositor...

La ce e bun analfabetismul?

Doamna Haudi Partââânăr ca de obicei vine cu una de şoc, de data aceasta, despre CASCO, pe a mă convinge, nu că i-ar fi fost greu că aşa cum s-au grăbit unii să scrie coduri de legi despre Chuck Norris, tot aşa s-ar putea face şi cu legile conform cărora ţi se plăteşte sau nu CASCO. Prin urmare, să zicem că aveţi o maşină! Nu, nu trebuie să îmi spuneţi numărul şi nici marca maşinii! Aveţi o maşină şi într-o bună dimineaţă când ieşiţi din casă, surpriză surpriză, aceasta este zgâriată cu mesaj.

Cazul relatat de DHP este cu cruci şi satanisme, voi vă puteţi imagina ce vreţi voi, însă zgâriat: Nuţi te iubesc!, Marcele du-te-n cuc!, Ciudata maimuţa turbată la gratii! sau tradiţional-milenarul Spalămă! Îi înjuraţi puţin, apoi vă relaxaţi subit, aveaţi CASCO. Asta vă ţine până ce asiguratorul de la ghişeu vă anunţă oficial că "grafittiul" în cauză este considerat act de vandalism şi prin urmare tocmai aţi pierdut frumuseţe de asigurare. Şi încep lamentările: "bine măi cutare, mânca-ţi-aş gura ta, nu puteai măi să mi-o zgârii, trebuia repede să-mi laşi tu un semn din nemăsurata ta inteligenţă şi cultură, dobitocule, că nici măcar acum nu eşti original, suge-mi-ai şosetele..."

În concluzie ne dorim să alfabetizăm pe cât mai mulţi, dar pe de altă parte nu ne dăm seama că în ritmul acesta în curând nu va mai avea nici un rost să ne asigurăm maşinile, pentru că fiecare individ care va avea un cui pe noi va găsi de cuviinţă să ne lase pe autoturism o amintire de neutiat. Premiteţi-mi din acest moment să îl stimez un pic mai mult pe Vanghelie. Maşina mea va fi cu mult mai protejată în preajma lui Vanghelie decât să spunem în imediata apropiere a lui Mircea Badea.

Visez la o societate compusă din mine şi restul analfeţi.

Stepan şi Crişovan, un concert de ţinută la Budapesta

Duminică, 23 noiembrie 2008, în Budapesta, la Duna Palota a avut loc un concert extraordinar de chitară susţinut de două nume mari din românia, este vorba despre "legendarul" Ilie Stepan (Pro Musica, Progresiv TM, "Timişoara") şi Horia Crişovan (Blazzaj) sub denumirea "Anotimpurile chitarei". Prezentat cu ocazia sărbătoririi Zilei Naţionale a României de către Institutul Cultural Român din Budapesta, concertul a durat 80 de minute şi a încântat publicul aflat în număr mare prin diversitatea pieselor interpretate.

De la Anonim sec. XVI - "Mânecile verzi" (Green Sleeves), trecând prin piesele de autor Ilie Stepan - "Daliana", "Câmpul cu maci", "Eterna tranziţie", "De toamnă" sau Horia Crişovan "May Bee", "Simple Major" sau "Primăvara", cei doi virtuoşi au impresionat prin prelucrarea şi redimensionarea unor teme celebre cum ar fi: Sting - "Fragile", The Eagles - "Hotel California", The Beatles - "Yesterday" şi Goran Bregovici - "Arizona Dream".

Un concert de ţinută într-o locaţie de ţinută şi două nume mari ale rockului românesc, iată o reţetă lapidară de organizare a unui eveniment special.

Porn is all around

Citind presa ultimelor zile nu vi s-a părut că majoritatea "cazuri" reprezintă preambuluri ale filme porno, ca acelea de pe vremuri, concepute cu scenariu în toată regula? Acum câteva zile citeam într-una din gazetele gălbioare despre o tânără "violată de un fals lucrător la gaze". Omul a intrat în casă, a cerut să se ducă la baie, pe drum a realizat că tânără este singură în casă şi a violat-o. În comparaţie cu ştirea care urmează sunt dispus să consider incidentul anterior o întâmplare nefericită.

Iată aşadar ştire de cacan:

"Politistii comunitari din municipiul Suceava au primit o noua si dificila misiune din partea autoritatilor locale, aceea de a-i amenda pe cetatenii care isi pun chilotii, sosetele, izmenele sau alte rufe la uscat pe balconul deschis.
Masuri drastice in Suceava! Autoritatile locale au decis sa faca ceva impotriva celor care atenteaza la imaginea urbei si au hotarat amendarea acestora. Astfel, sucevenii care vor fi prinsi ca isi usuca nadragii in vazul tuturor vor primi amenzi de la 100 la 500 de lei. Aceleasi sanctiuni le risca si gospodinele care scutura covoarele sau lenjeria de pat de la ferestre si balcoane. Pe langa faptul ca apa din rufe se scurge pe geamurile vecinilor de la etajele inferioare sau in capul trecatorilor, autoritatile au luat in considerare si faptul ca lenjeria intima atarnata de o ata pe balcon da o imagine proasta municipiului resedinta de judet. Aruncarea de resturi alimentare, a chistoacelor de tigari, a cojilor de seminte sau a altor ambalaje in locuri publice se pedepseste cu amenzi de la 200 la 1.000 de lei. "Arsi" la buzunare vor fi si sucevenii care cultiva legume si zarzavaturi pe domeniul din jurul blocurilor, iar daca vreun caine latra si deranjeaza vecinii, stapanul risca sa primeasca o amenda de pana la 1.000 de lei.

Responsabili cu detectarea celor care nu respecta regulile sunt politistii comunitari, care, daca vad vreo pereche de chiloti la uscat, se duc la usa respectiva si amendeaza proprietarii. "

Şi acum iată raţionamentul conform minţii mele porno. Ţârr ţârr la uşă, iese domniţa şi află că trebuie să plătească amendă. Domnişoară, sunteţi sancţionată pentru că v-aţi uscat chiloţii pe balcon. Domnişoara îşi dă jos fusta: vai da, corect, am uitat să îmi pun chiloţii pe mine. Dar poate ne putem înţelege. Nu poate, sigur.

Prin urmare, cred că ar fi mult mai bine primiţi poliţiştii şi poliţistele homosexuali, totul este să îi trimitem în misiune la cetăţenii incompatibili. Clar nu se mai rezolvă nimic printr-o şpagă şi nici în natură. Pe de altă parte va creşte astfel numărul voyerilor, din ce în ce mai mulţi vecini făcând fotografii, la adăpostul delaţiunii chiloţeşti.

Şi totuşi cred că vor avea mult mai mult de suferit bărbaţii decât femeile, deoarece, pentru a identifica minusculii chiloţi de damă cu string, un ochi vulturesc, oricât e el de vulturesc va trebui dublat cu un binoclu de mare precizie, ceea ce presupune fonduri adecvate pe care poliţia comunitară nu şi le poate permite. Aşadar să amendăm deocamdată purtătorii de izmene!

Aşteptând prima zăpadă pe acest an

Am avut întotdeauna o sensibilitate aparte la zăpadă, iar meteorologii au anunţat zilele acestea zăpezi în România la finele acestei săptămâni, dar şi pe la vecini.

Mi-am amintit de replicile din finalul filmului lui Porumboiu "A fost sau n-a fost", o bijuterie de cinematografie românească, un film paradoxal din punctul de vedere al emoţiei umane:

"V-am sunat să vă spun că ninge afară.

-Da, ninge ca pe vremuri.

-Bucuraţi-vă domnii mei de zăpadă că mâine va fi noroi din nou."