Vârstele nu iartă şi spun asta ca să ia aminte şi cei tineri care cred că mingea e în terenul celor bătrâni. Ei bine nu e aşa. De cele mai multe ori vedem numai ce vrem noi să vedem şi de aici cele mai multe neînţelegeri cu cei în vârstă, care nu vor decât să ne comunice lucruri atât de evidente pe care, datorită vârstei noi le complicăm.Să o luăm drept exemplu pe Decană (termenul nu face referire la vreo calitate academică sau la niscaiva diplome la activ, ci pur şi simplu la Decanatul Vârstei, fireşte). Decana e vorba ceea, femeie nevricoasă, sensibilă, uşor excitabilă încât stimulii aproape că nu mai au importanţă, stimuli să fie. Noi, oameni tineri, cu energie, cu răbdări dar şi cu răboj, că deh, o minte tânără are şi ea limite de stocare, aşa că la un moment dat începem să însemnă: aici Decana a vorbit în plus, aici i-a repezit pe oaspeţi, aici mi-a vorbit mie cu un ton ţinut la 40 de grade, soare şi în vecinătatea haznalei... şi tot aşa. Un semn în calea uitării. Când se umple răbojul explodăm şi noi, că deh, oameni tineri, cu energie şi cu răbdări. Şi noi o ţinem pe-a noastră şi Decana pe-a ei: "ţineţi cont de vârstă domnu..." Şi noi nu ne lăsăm. Suntem aproape să o zicem pe aia cu "poate aveţi dumneavoastră mai mulţi ani dar noi avem mai multă şcoală" dar preferăm să păstrăm linia diplomatică şi laitmotivul scării ierarhice. Decana palid mai insistă totuşi cu "ţineţi cont de vârstă domnu..."
Iar apoi seara, târziu, la lumina focului din sobă, când lemnele poc-poc de parcă cineva s-ar gândi la noi honi soit qui mal y pense iar afară pe deal urlă la intervale regulate ţipă buha desemantizăm "ţineţi cont de vârstă domnu..." Era strigătul Decanei care clama înţelegere. Ţineţi cont de vârstă, domnu, că eu nu mai sunt în toate minţile! Era rugămintea aprinsă a Decanei să nu ne lăsăm influenţaţi de gura ei ci să o judecăm după suflet, dincolo de aparenţe.
Din păcate, nu ne-a dat niciunuia dintre noi prin cap să o rugăm să ne arate sufletul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu