"Legenda călăreţului singuratic" cu ochiul şi mintea de acum

Chestionar pentru nostalgici! Mai ţineţi voi minte "The Legend of the Lone Ranger", westernul care ne-a marcat anii 80 prin acea minunată coloană sonoră: tararam tararam tararam pam pam...? L-am văzut de două ori urmare a hazardului pus de cale de viaţă: o dată cu ai mei şi la 2 zile împreună cu Aurel, văru de la Braşov, cel cu operele de artă, lacă că vă zic altădată povestea, funny în felul ei. Am reuşit să îmi reamintesc de acei ani ieri, când am revăzut "The Legend of the Lone Ranger", evident cu mintea şi modesta mea cultură cinematografică de acum, înţelegând mult mai lesne de ce nu se regăseşte nicăieri într-un top al westernurilor din toate timpurile. Pentru că dincolo de faptul că este clişeistic (ce să îl compar cu "High Noon", care în realitate numai western nu e?) filmul mai aduce cu sine o interpretare lamentabilă a actorilor din rolurile principale, câtă vreme rolurile secundare au fost dăruite unor actori de primă mână: Christopher Lloyd şi Jason Robards. Călăreţul cu mască în ultima treime a filmului se numeşte Klinton Spilsbury şi în ciuda aşteptărilor voastre nu, nu este actor de filme porno şi nici nu a mai jucat într-un alt film dincolo de acesta. Probabil pentru că teoretic nu prea aveai de ce să îţi doreşti să distribui un actor care poartă mască, nu se dezbracă deloc şi acceptă ca vocea să îi fie dublată de unul dintre fraţii Keach (nu Kitsch!!!) Indianu' pe care în film îl cheamă Tonto, nu e jucat de Tonto ci de Michael Horse, actor natural bronzat, deci nedat cu fond de ten şi care a reuşit dincolo de acest flop să fie distribuit în câteva filme ale lui Lynch. Sculpturile, picturile şi alte lucrări de artă ale lui Horse pot fi admirate la Smithsonian Institute din Washington.

Laitmotivul filmului este, evident: "Hi-Yo, Silver! Away!" şi sigur vă veţi aminti de postura în picioare a lui Spilsbury, pe scările calului albinos ce răspunde la numele de Silver, şi el la rândul său ridicându-se cu copitele din faţă în aer, în plin amurg sepia. Şi foarte proletcultistul "Hi-Yo, Silver! Away!", care în limba română ar suna cam ca "Dii, Argintule! Să mergem!" Am încercat să mi-l imaginez pe Sergiu Nicolaescu cu replica aceasta şi mi-a părut rău. Unele imagini sunt atât de pline de ridicol şi penibil încât efectiv nu pot fi povestite.

De asemenea memorabilă este şi discuţia din finalul filmului, între preşedintele Grant, care tocmai îi mulţumise călăreţului singuratic pentru că i-a salvat viaţa şi acum i se adresează indianului Tonto. Iat-o:

"Preşedintele Grant: And how can I thank you?

Tonto: You can thank me by honoring your treaties with my people.

Preşedintele Grant: We will try."

Ziceţi şi voi, nu e sincer preşedintele ăsta? Zilele noastre nimeni nu ar mai vota un candidat care încearcă să ne convingă să îl votăm spunând: voi încerca. Preşedintele Grant era însă realist, conferind filmului un final deschis. Ei bine, iată că problema rezervaţiilor naturale a rămas o problemă iar preşedintele Grant nu poate fi acuzat că ar fi un mincinos. În rest, să ne bucurăm de anii amintirile anilor 80, deoarece suntem ameninţaţi cu un remake cu George Clooney în rolul călăreţului cu mască şi Johnny Depp în rolul lui Tonto.