Pară mălăiaţă pentru o clismă măreaţă

Artistul este dator să încerce, să epuizeze toate alternativele care îi stau la dispoziţie pentru a se impune, pentru a lăsa posterităţii dovezi ale deseori imbecilei sale prezenţe. Îl admir pe Andy Warhol pentru tupeu, nu pentru talent, pe cei de la Iron Butterfly pentru a lor In-a-Gadda-da-Vida, adică cum au mai putut şi ei silabisi sub influenţa substanţelor interzise "In the garden of Eden", cât de rupt de realitate poţi fi ca să mizezi pe un cântec cu versuri bâlbâite într-o limbă inexistentă, pe artiştii ce zugrăvesc cu sânge, cu spermă, cu caca, şi cu tot ce le pică lor în mână, nu pentru talent, ci pentru că au fost suficient de răbdători să aştepte momentul modernităţii lor. Carpe diem, frate! Există câteva "teme" încă neepuizate, sau epuizate şi nu am eu habar, pe care îmi permit să vi le supun atenţiei:
monumentul funiei - atât de utilă, cu o valoare hermeneutică şi ezoterică deopotrivă, monumentul antenei, cu o certă valoare sociologică, monumentul butonului fără de care am fi fost morţi, monumentul capacului de wc, fără de care am fi avut cu toţii muşchi fesieri ireproşabili, şi nu în ultimul rând monumentul flotorului, fără de care eu şi cu Baboi, cine ştie cunoaşte, ne-am fi limitat să călcăm pe urmele lui Jim Henson cu păpuşi confecţionate din ciorapi flauşaţi, lipsindu-ne de potenţialul marionetei. Mă refer la un anumit tip de flotor, cel din polistiren, în care modelam cu cuţitul de bucătărie cam ce vroiau muşchii noştri.

Un pic de respect pentru "toate cele care nu cuvântă" mi se pare o stringenţă umană...