Complot internaţional şi interinstituţional la adresa Stelei, anunţă GSP

Iată ce scrie presa noastră minunat, mai concret cotidianul gsp: "Poliţia maghiară, suspectă pentru alarma cu bombă de la hotelul Stelei?O ipoteză şocantă ar putea fi avansată în cazul ameninţării cu bombă de la hotelul în care Steaua este cazată la Budapesta." Ideea era că Ujpest este echipa poliţiei maghiare, un fel de Dinamo local. Alexandru Ghiurcău, autorul acestei imbecilităţi avansează că de fapt ar fi vorba de un complot al poliţiei maghiare de a pune beţe în roate Stelei. Ceea ce mă frapează este că autorului acestui articol nu i-a trecut o secundă prin cap că la fel de bine ar putea fi vorba despre un complot internaţional şi interinstituţional, poliţia din România şi Ungaria dându-şi mâna pentru a o şicana înainte partidei decisive. Cum naiba nu i-a trecut prin cap, nici acum nu pot să înţeleg. Sau poate că Ghiurcău are o părerea atât de proastă despre maghiari încât niciodată nu s-ar putea gândi că un maghiar şi un român ar putea lucra mână în mână. Din nefericire pentru starea sa de linişte interioară ţin să îl contrazic cu un exemplu simplu: Simon şi Garfunkel. Primul era evreu-maghiar, cel de-al doilea evreu-român. Prin urmare se poate.

Diseară mă duc la meci. Nu ca Stelist (toată lumea ştie că sunt rapidist înfocat), nu ca Român, ci ca iubitor de sport. Mă voi duce să mă simt bine şi să admir performanţele sportive şi jocul din teren. Cât despre jocul de dincolo de teren, sunt convins că în marea majoritate ţine de ritualuri, de alcool şi de prejudecăţi. Ieri am chemat electricianul. Maghiar, tatuat, fan Ujpest, cu bilet la meciul din această seară. Credeţi că nu mi-a reparat defecţiunea pentru că era român? A rămas că diseară, după meci vom bea pe o terasă o bere şi vom discuta fotbal. Vi se pare atât de ciudat?

P.S.

Nu vreau sa politizez, dar iată ce mai scrie un cititor pe GSP: "György Dózsa- este de fapt Gh.Doja... multe personalitati "maghiare" sunt romani!" Ce părere aveţi? Eu cred că şi Cicciolina era cam româncă, iar de Sarkozy nici nu mai discut.

Sindromul Gourette - terapia prin nume ciudate

Leapşa de la Lucian la acest post în care susnumitul face elogiul carasului Iliescu, longeviv şi uşor adaptabil. Prin urmare nume ciudate date celor din jurul nostru. Aici ne distingem de ceilalţi semeni ai noştri care înscriu în eternitate personaje efemere precum Tarzan, Cichician, Brusli, Pamela, Bobby, Gere şi alţii. Sau cel puţin mie aşa îmi place să cred atunci când şi eu şi BebeBebe ne întrecem în nume absurde acordate celor din jurul nostru, animale sau jucării, pentru că în fiecare dintre noi zace un mic demon care la botez începe să îşi facă de cap, prin urmare, cred ca am găsit antidotul la astfel de porniri: consumaţi-vă această pasiune înainte de a avea unul, doi sau mai mulţi copii.

De exemplu, am început prin a colecta animalele de pluş pe care în mod normal nimeni nu le-ar fi adoptat, deoarece erau din cale-afară de urâte. Numele lor sunt: Pârţ (un pui de raţă ciufulit, de parca ar avea un început de calviţie), Câh (un pui de urs, descusut cu forţa din braţele mamei sale, o ursoaică uriaşă, albă şi rotundă), Pârţâilă Băşinoşa (un căţel deşănţat), Paul (un elefant în agonie care face ca apucatul odată strâns de burtă, ca să nu mai spun că îi creşte un picior direct din gât), Oli (un iepure de paşte mizerabil) şi PetResque (un leu galben cu chică albastră). Apoi urmează cei dragi nouă: Muxi şi Demuxi (două raţe gemene care au fost parcă făcute pentru a sta mereu îmbrăţişate), AngelaSimilea (un pârş), CuLupon (un urs cu hăinuţă de lup), Foca Coca (numele spune tot - sora Prupruţei), Jorje Lopez (un crocodil odios), Omaimuţă (o maimuţă), Marcel sau Marcelino (măgărelul), Vaca Caca (iar numele este edificator, dar în acest caz prenumele), Luigi (un gândac minunat pe post de pernă), Pularul, zis într-o vreme şi Beraru (un ursuleţ polar care a făcut la un moment dat o baie în bere), Staicu (un şarpe de la Doamna), Pamfilică (un câine acromegalic), Ivan Ivanovici Momiţov, zis şi Momiţă (un purcel), Gizăs (un urs de încălzit picioarele iarna - se introduce 2 minute în cuptorul cu microunde) şi Pafnutie (un ursuleţ koala).

Ziceţi şi voi, normali suntem noi la capul nostru? În orice caz, prin această logoree de nume sper eu că am prevenit chinuirea unui copil cu apelative imbecile. În orice caz, deocamdată nu este în afara oricărui pericol de prenumele multiple, într-un fel sau altul căutând şi eu o cale decentă de a-mi rezolva complexele...

P.S.

Nu pentru a mă exonera, cer să precizez următoarele: cunosc o maimuţă pe care o cheamă pur şi simplu Prupruţa. Maimuţa Doamnei şi a Domnului. Probabil că şi ei urmează aceeaşi terapie. Să-i spunem generic Sindromul Gourette.

VasileSensual pe calea afirmării în băuturi răcoritoare

V-am chinuit destul e motivul să vă dezleg cheia acestei imagini. Este vorba nici mai mult, nici mai puţin de sursa unui viitor produs care vă va aduce bucuria în case. A pornit simplu, de la o obsesie a ultimelor zile: cura de slăbire. Prin urmare, am abordat un meniu simplu: roşii cu brânză. Şi pe urmă, neavând pâinică la dispoziţie, am ales în taină şi nevăzut de nimeni să sorb şi zeama rămasă. Şi de aici ideea salvatoare. Ce ar fi dacă aş îmbutelia zeama de roşii cu câteva rămăşiţe de brânză într-însa? Pe timpul verii probabil că nu există băutură mai reconfortantă, aşa că vânzările sunt asigurate din start. Şi nici ingredientele nu sunt atât de costisitoare cum s-ar cere, poate. Zeama de la roşii şi brânza de la Jiji. Nişte resturi de pe farfuria domniei sale. Acum cum îi zicem băuturii.

M-am gândit iniţial la Roşicubrânză, care ulterior ar putea să sufere prescurtarea Roşicu. Apoi la Sosul Ovdan. Bloody Cheese. Apoi la Minune în Canal. Suc de brânză. Forţa lu' Jiji. Pigmentul Verii. Ce-abăutGicăPetrescu. Voi ce ziceţi?

Meserii cu ascunse privilegii

A venit vremea să fim puţin neserioşi şi să abordăm o atitudine estivală. Nu e un îndemn la nuditate, cum tocmai s-a întâmplat în Marea Britanie când un patron şi-a invitat angajaţii ca în fiecare zi de vineri să vină dezbrăcaţi la birou şi să lucreze în acest fel, pentru a suplini astfel imposibilitatea ca în această perioadă de criză să le asigure slujbaşilor săi un team-building pe măsură.

E un îndemn pentru bărbaţi să îşi găsească un part-time job, pe cât posibil într-un magazin de costume de baie. Aici, e bine ca aceştia să se facă că nu pricep pretenţiile doamnelor pentru ca, enervate, acestea să ajungă să se comporte ca şi clienta din imagine. Se întrevede o vară minunată, nu?

Un român verde a descoperit că gramatica uneori dă dovadă de lipsă de respect

Uitaţi cat respect au astia pt noi. uitati-va-n titlu si observati ca Bucuresti e scris cu litera mica, scrie pe site-ul GSP un tânăr bănuiesc, care îşi spune GreenAndrei. Probabil că numele i se trage de la "românismul verde" pentru că altfel este foarte posibil să fie fiul pădurarului din boschet, confundat în bancul de toţi ştiut cu omuleţul verde. Era după cum v-aţi prins cu siguranţă vorba despre un articol de pe site-ul oficial al echipei Ujpest F.C. în care se spunea că în cele ce urmează puteţi urmări fotografii din cursul deplasării la Bucureşti.

Nu comentez nici prejudecăţile, nici educaţia primită de acest tânăr şi nici măcar paranoia sub apăsarea căreia trăieşte. Mi-e clar că întreaga sa existenţă este marcată de faptul că ungurii sunt implicaţi peste tot, făcându-i viaţa grea şi amară. Ulterior, probabil când conjunctural va socializa cu mai mulţi unguri va realiza, uşor dezamăgit că de fapt nu ungurii erau de vină, nu evreii, nici măcar ţiganii ci masonii. Şi uite aşa tânărul cu pricina se va putea lăuda că a evoluat. Mă rog, ceea ce mă doare cel mai tare este că un astfel de tupeu este dublat de zero cultură. Nu universală, cât să întrebe că poate "bucureştiul" din text nu mai e substantiv (poate că o fi devenit "bucureşten"), şi prin urmare pierde majuscula, ci de gramatică a limbii române. Când adjectivezi o ţară, în limba română majuscula se face mică, mică, ca mânuţa de furnică. românesc, unguresc, englezesc şamd. Aşadar titlul de pe siteul Ujpest se traduce: Reportaj în imagini despre călătoria şi antrenamentul bucureşten. Unde e lipsa de respect?

Uneori mi-e foarte teamă de noua generaţie de la noi.

Planuri de vacanţă

Aşadar leapşa de la Lucian. Ce fac eu cu ocazia acestui concediu mult-aşteptat, care mă va lua prin nesurprindere în trei săptămâni, începând de mâine? Iată în cele ce urmează un ipotetic desfăşurător care nu se va împlini în totalitate, iar asta datorită mai multor factori, în marea lor majoritate dragi mie şi sufletului meu.

Vreo zece zile vom fi în Turcia, mai precis la Belek împreună cu Erkan şi Papatya Rustu, unde mi-ar plăcea să uit total de calculatoare, mailuri şi telefonie mobilă, dar mă tem că pentru asta ar trebui să mă fac că uit laptopul acasă şi să îl subtilizez la faţa locului şi pe cel al lui Erkan, ceea ce nu voi face. Prin urmare, Erkan şi Perihan se vor comporta mai departe ca internauţii, chiar dacă 10 zile de linişte absolută sunt un dar, iar eu probabil că voi face un mic compromis făcându-mi echipa de Hattrick şi probabil gestionând puţin resursele din satul meu din Travian.... Nu îmi voi deschide însă mobilul şi nu îmi voi accesa mailbox-ul.

În tot acest timp îmi propun să citesc. Şi aici e adevărata leapşa. Din zecile de cărţi noi care mă aşteaptă cred că mă voi limita la 5 (cel mult), spre disperarea lui Perihan care ştie că din 5 cărate de regulă se citesc 2. Aşadar, îmi voi lua în engleză Rody Doyle Paddy Clarke Ha-Ha-Ha şi A Star Called Henry, autobiografia lui Sir Alex Fergusson (ca diavol roşu ce sunt) şi 2 în română, ale autorilor români. Aceştia sunt Lucian Dan Teodorovici (Circul nostru vă prezintă), Celelalte poveşti de dragoste fiind cititiă în mai şi Ioan T. Morar (Lindenfeld), care a văzut Bucureştiul în mai, sperând că nu îl va mai vedea şi în august. Uite că nu a fost cum vrea ea. Dat fiind că a treia e subţirică, o să mai strecor printre ... chiar, printre ce că doar mergem la soare nu la poli, mă rog, voi mai strecura pe unde pot Bong-ul lui Vakulovski.

Restul concediului probabil că îl vom petrece prin Bucureşti şi împrejurimile lui iar pentru câteva zile o vom şterge până la Odobeşti, probabil chiar în preajma culesului. Mi-e deja poftă de struguri, de must şi de pastramă... În tot acest timp citesc ce nu am epuizat la Belek şi în aşteptare pun Adela Greceanu Mireasa cu şosete roz şi mai văd eu ce.

Dau şi eu mai departe leapşa: voi ce planuri de vacanţă v-aţi făcut?

PepsiCo, compania care a dilatat timpul

De trei zile-ncoace filmul nu-mi mai place, cam aşa ar trebui să îmi încep acest post, ceea ce şi fac. De trei zile-ncoace filmul nu-mi mai place. Îmi place în schimb altceva, să mă uit seara la CNN în timp ce scriu. O sursă inepuizabilă de informaţie, ca să nu spun că dacă reuşeşti să citeşti printre rânduri vei reuşi să afli anumite informaţii care altfel îţi vor fi livrate, evident împachetate mult mai comercial câteva zile sau săptămâni mai târziu. Aşa am aflat de pildă de Indra Nooyi. În două vorbe, născută în Tamil, India, doamna Nooyi este absolventă de chimie şi în management la Yale, cu un masterat în manageriat public şi privat. Din 1994 lucrează la PepsiCo, în 2001 fiind numită în funcţia de preşedinte al companiei. Nooyi s-a ocupat de strategia globală a companiei mai bine de un deceniu şi restructurând-o prin separarea restaurantelor sale şi includerea acestora în Tricon, ulterior Yum! În 1998 se implică în achiziţionarea Tropicana şi în fuziunea cu compania Quaker Oats, ceea ce a dus la preluarea de către PepsiCo a Gatorade. Din 2007 este cel de-al cincilea preşedinte executiv al PepsiCo în cei 44 de ani de istorie. Conform BusinessWeek, din 2000 venitul anual al companiei a crescut cu 72%, în vreme ce profitul net aproape că s-a dublat, ajungând în 2006 la 5.6 miliarde USD. În 2007 şi 2008 s-a aflat în topul celor mai "spectaculoase" 50 de femei iar în aceeaşi perioadă Time a inclus-o în topul 100 al celor mai influente persoane. În 2008 Forbes o clasa pe locul 3 la categoria "cea mai puternică femeie din lume".

Acum povestea de la CNN. PepsiCo intră puternic în Rusia. Să spunem că lucrul ăsta nu mă şochează. Nu mă şochează nici că se impune în Rusia pe fondul unor colosi ca IKEA care declară că se retrag pentru că nu consideră normal să îşi poleiască cu şpagă drumul spre glorie. Ei bine, şi vine în studio zâmbitoare Indra Nooyi, care este lăsată să spună două vorbe despre planurile de implementare PepsiCo în Rusia (fabrici, lanţuri de restaurante... tot tacâmul), după care i se pune întrebarea delicată: bine, dar vă aflaţi într-una dintre cele mai corupte ţări. Cum vă descurcaţi cu sistemul de şpăgi? Preşedinta răspunde candid şi cutremurător: îl ignorăm. Noi avem răbdare. Şi completează. Dacă un aviz ar trebui obţinut în 3 luni, noi calculăm o marjă de 7 luni. Prin urmare ce înţeleg eu de aici este că PepsiCo a dilatat timpul. Că PepsiCo, ca o companie cinstită care este ea, care din 1898 (1903 brevetată sub acest nume) până încoace a preferat să aştepte în loc să dea acolo o şpagă mică pentru un aviz şi nu o va face nici acum când oricine e gata să se vândă mult sub preţul pieţei, nu se grăbeşte. De ce oare cred eu că dacă în 7 luni gigantul american se va instala comod în Rusia, o va face exact la termenul pe care şi la programat şi nu cu 4 luni întârziere. PepsiCo nu se grăbeşte, acesta este mesajul public, investeşte în plină criză în ţările sărace şi unde, în Rusia, de unde vor fi aprovizionate toată ţările din zonă. Drăguţ nu? Şi să ne mai mirăm de ce Indra Nooyi se află în topul femeilor influente din lume?

Simona Sensual ne prezintă:....

Stateam intr-o zi si ma gandeam cum ar fi sa dai o tura pana la Paris doar ca sa faci miscare. adica in loc de o zi la sala de sport sa alergi putin prin Paris..... dupa cumparaturi. Gandit si facut .....iata-ma intr-o zi de vara , mai exact azi, intr-o plimbare pe bulevardul St Germain din Paris. O zi superba, peisaj superb, mai mult nu pot sa va spun .Vizitati si voi. pup

Aceste frumoase vorbe îi aparţin nimeni alteia decât Simonei Sensual, pe care unii, în mod clar rău intenţionaţi mi-o atribuie într-un anumit grad de rudenie. Acestora nu le pot spune decât că îi invit la uşa mea să vadă ce scrie pe sonerie. Scrie oare Fam. Sensual sau Fam. Vasile. Prin urmare pentru ultima oară mai spun, singura legătură cu Simona Sensual este că aceasta şi-a uscat chiloţii la acelaşi soare cu mine, ooo soarele meu... Aşadar, doresc şi pe mai departe să îmi aleg singur rudele, în vreme ce mă voi mulţumi cu prietenii pe care mi-i va da dumnezeu.

Simona Sensual vede Parisul şi pe urmă, în mod cultural normal ar cam trebui să moară. Să moară, pentru că vede cum nu trebuie Parisul, cu ură şi ca o ţoapă şi asta nu e frumos. Mai citiţi odată textul spre edificare: adica in loc de o zi la sala de sport sa alergi putin prin Paris..... dupa cumparaturi. dacă ar fi zis ea acolo: adică în loc de o zi la sala de sport să alergi puţin prin Louvre sau Montmartre, i-aş fi iertat demoazelei toate păcatele şi cele cu voie şi cele fără voie, tot respectul pentru arsul caloriilor într-un mediu elevat. Dar să te lauzi ca o ţărancă că ţi-ai luat tetra de la oraş, mi se pare trivial şi impardonabil. Ce făcuşi fă? Şi ea, fă, adică: Uite, fusei până la oraş cu căruţa lu Nicuţă şi-mi luai o frumuseţe de chiloţei, ismenuţe aşa... Acum două decenii mai mergea, dar acum, când bani să ai că găseşti fără nici cea mai mică problemă şi în Bucureşti tot ce îţi doreşte sufletul francofil, o asemenea declaraţie mi se pare "de porc". Şi iată şi finalul: O zi superba, peisaj superb, mai mult nu pot sa va spun .Vizitati si voi. Păi atunci de ce ne spui dacă mai mult nu poţi să ne spui, chiar ai senzaţia că ne-ai spus prea multe? Păi altfel cum să se laude: mă duc la Paris, dacă ai cu ce vino şi tu! Să spună asta bunicilor, mamelor, femeilor care îşi fac lunar socoteala cum să le ajungă banii până luna viitoare şi pentru nepoţi, şi pentru copii şi pentru soţ, şi pentru un bigudiu nou, că cele vechi au cedat... Sună proletar nu, cu lupta de clasă, alea alea.

Care clasă? Consideră cineva că această Simona Sensual ar avea vreo clasă? Sau poate că are şi nu îmi dau eu seama, iar postul de blogul acesteia se vrea doar un preambul la ce urmează. Drumuri europene cu Simona Sensual pe post de Aristide Buhoiu.

A demisionat şi ministra şi sosia

Mai ţineţi minte jocurile acelea de perspicacitate cu care ne pierdeam vremea în copilărie, încercând să distingem diferenţele între două fotografii sensibil similare. Ei bine, jocul se întoarce, de data aceasta cu o conotaţie politică.

Cum e posibilă una ca asta? Simplu. Se ia o bucată figură de frunte a politicii româneşti contemporane şi, cu ajutorul presei noastre cea de toate zilele se încearcă coroborarea acestora. La final se constată că de fapt, încă de tânăr politicianul român se dedublează cu o sosie, pentru a îşi asigura astfel longevitatea. Asta e ca şi cum aş schimba broasca din borcan cu una ţestoasă, pentru că am aflat că ţestoasă ţine mai mult la târâială. Rezultatul este surprinzător. Originalul îşi dă demisia şi paradoxal şi sosia face exact acelaşi lucru. Cum care original şi care sosie? Rizdi şi Ridzi.

Acum că v-am divulgat cheia jocului, eu zic să mergem mai departe şi să ne pregătim de următorul eveniment similar, unde promit să fac tot posibilul şi să nu deconspir rezultatul final.

P.S.

Mai ţineţi minte reclama cu Hagi la campania cu descoperirea României. Ei bine, cred că gesepiştii s-au gândit să pastişeze finalul acesteia, cu Hagi bâlbâindu-se. Fish frâs fr.... Şi le-a ieşit ritz, rizd, riz...

Costel Busuioc, un român verde care nu își vinde țara

Zilele astea mă obsedează promovarea imaginii României în lume, și este foarte posibil să devin enervant din cale-afară, așa că dacă aveți ocazia să mă prindeți aruncați cu ouă stricate în mine fără nici o reținere, sau răpiți-mă, sechestrați-mă și trepanați-mă de porțiunea de creier pe care scrie ”naționalism turistic și cultural”, pentru că întotdeauna am susținut că la acest nivel un naționalist mai mare ca mine nu există. Punctual:

Paul Potts câștigă BGT. Neal E. Boyd câștigă AGT. Costel Busuioc câștigă Los Hijos de Babel. Toți trei voci de operă. Potts, semnat la Sony BMG, lansează în curând cel de-al doilea album (”Passione”, după debutul cu ”One Chance”), cântă deja pe cele mai titrate scene din lume și pe măsură ce trece timpul devine din ce în ce mai stăpân pe vocea sa. Boyd, semnat la Decca Records, îi calcă pe urme (23 iunie 2009 și-a lansat primul album), așteptându-l același succes. Costel Busuioc tocmai a renunțat la contractul cu Sony BMG pe motiv că nu ar fi fost promovat cum trebuie. „Am hotărât să reziliez contractul cu Sony Music, pentru că m-au promovat foarte puţin. Numeroşi artişti cunoscuţi au propus companiei de discuri să susţină concerte împreună cu mine, dar au fost refuzaţi. În urma colaborării cu Sony Music, mai mult am pierdut decât am câştigat“.

Asta îmi aduce aminte de o altă ”anecdotă” cu artiști cu creierul mic cât o grăunță. Sylvester Stallone turnează, urmând să lanseze în 2010 superproducția ”The Expendables”. Din distribuție, și aici fiți atenți: Stallone însuși, Arnold Schwarzenegger, Jason Statham, Jet Li, Dolph Lundgren, Eric Roberts, Mickey Rourke, Brittany Murphy, Charisma Carpenter, Gary Daniels. Mie personal mi se pare impresionant. Acum, cine lipsește din distribuția de mai sus. Se vede cu ochiul liber, evident Jean Claude Van Damne. Credeți că nu a fost invitat de Stallone să se alăture galeriei vedetelor filmelor de acțiune. Ba bine că nu. Domnul filozof și scriitor pe cearșafuri Van Damne (nu e o figură de stil, însuși actorul declarând că scrie cu pixul pe cearșafurile din hoteluri ori de câte ori îi vine o idee - probabil încă un scenariu cu frați gemeni...) a refuzat invitația pe motiv că rolul acestuia nu este prea bine creionat...

Cam așa și cu Busuioc al nostru, care s-a simțit insuficient promovat de Sony. Acum nu zic că Sony și-a făcut treaba perfect, poate că nu, fiind clar prinsă în promovarea celui de-al doilea album Potts, dar în orice caz, continui să cred ca atunci când ai un contract cu Sony BMG nu îți permiți să îl rupi. Iată și ce a pierdut Busuioc de pe urma acestei decizii neroade, zic eu: „Sony Music ar fi trebuit să-mi dea 60.000 de euro din vânzarea discurilor şi 40.000 de euro din vânzarea DVD-urilor. Ca să încasez aceşti bani ar fi trebuit să continui colaborarea cu ei încă un an, timp în care să mai înregistrez un disc. Cred că ar fi putut face mult mai mult pentru mine, dar nu şi-au dat interesul“. În schimb a acceptat un contract de impresariat cu o companie aproape anonimă, PKO: „Am hotărât să colaborez cu Jose Ramon Flores pentru că are multă experienţă în domeniu. Dar, în primul rând, l-am ales pentru că am încredere în el“. Iar acum, românașul nostru s-a întors în Spania, dornic să își poarte mai departe brățara de aur, meseria.

Evident, decizia acestuia de reziliere a contractului cu Sony mi se pare deloc pragmatică, și stupidă în context global. Întreaga deschidere de care a beneficiat ca și câștigător al competiției spaniole s-a dus într-o clipă pe apa sâmbetei, și o a doua șansă cu siguranță nu îi va mai ieși în cale. Și încă ceva legat de marele său impresar Jose Ramon Flores. Dacă chiar și-ar fi respectat clientul nu l-ar fi lăsat pe acesta nici în ruptul capului să se întoarcă la muncă. Asta e ca și cum l-ai impresaria pe McEnroe să se întoarcă la tenis, dar l-ai încuraja să dea concerte rock și să înregistreze albume, chiar dacă alături de Patty Smythe și alte nume mari. Dacă așa primitiv este Busuioc la capitolul încredere, sunt dispus să îi ofer un loc de muncă într-un cimitir, gropar, în timpul liber angajându-mă să îl impresariez ca și cântăreț. A mai făcut-o și Peter Green, diferența e că englezul era deja celebru la ora aceea cu Feetwood Mac...

Burse de inspirație pentru scriitorii străini în România - un fleac...

Vorbeam într-un post anterior despre neștiința ”managerului” român - și prin manager român mă refer la întregul arsenal de îndrituiți investiți să se ocupe de PR, de la responsabili până la generatori de programe de vizibilitate, de la funcționarii din domeniul privat și până la funcționarul public -de a gestiona imaginea publică a României. Vorbisem atunci de imaginea turistică, ce ar fi putut fi propulsată pe orbita internațională prin intermediul show-businessului iar acum mă voi opri foarte succint asupra aceleiași imagini, de această dată ”manipulabilă” la nivel de cultură, mai precis carte.

BebeBebe zice câte ceva despre Laurell K. Hamilton și despre dificultatea declarată a acesteia de a-și concepe volumul 17 din Anita Blake Series în Los Angeles, ofertă pe care nu o putuse refuza. Pentru aceasta autoarea a fost invitată în L.A. pentru a topografia orașul ce urma să găzduiască noua serie de aventuri. De ce toate aceste eforturi? Răspunsul este simplu. Cineva din L.A. i-o oferit acesteia o sumă considerabilă pentru a include orașul american pe harta imaginară a itinerantei vânătoare de vampiri.

Acum întreb și eu ca prostul, nu e nimeni interesat în România să facă o asemenea ofertă scriitorilor de acest gen, care deja se bucură de un fan base fidel și care asigură considerabile succese de casă? Ce se câștigă dintr-o astfel de ”afacere” literară? Notorietate în primul rând. Turism? Categoric. Itinerariu turistico-literar, memorabilia și altele. Evident, o astfel de idee nu place, nu prinde și multora le va părea categoric kitsch, înrudită cu perspectiva unui astfel de itinerariu literar inițiat pentru Dracula lui Bram Stocker. Mulți vor face rapid conexiune cu Dracula Park și vor întoarce capul. Din pacate kitschul e mai aproape și mult mai puțin pervers din punct de vedere cultural, așa că, alarmați de pericolul kitschului poate e mai bine să refuzăm astfel de provocări.

Lăsați-i pe străini să își petreacă concediile în alte țări și păstrați România românilor, câți încă nu își permit concedii în Bulgaria sau Turcia. Și ca să pastișez un clasic: first we take Bulgaria, then we take Albania.

Misterul , fascinația și calamburul elipticului ”la noi”

"Creierul lui Michael Jackson se afla la noi!" ne anunță Știrile ProTV din dorința evidentă de a ne trezi interesul și de a ne face pe noi, proștii și curioșii sa le accesăm site-ul pentru mai multe știri de senzație. Eu, credul, mă grăbesc să citesc știrea, ca să mă lămuresc și eu la ce grad a ajuns fanul român. În câteva nanosecunde îmi trec prin minte câteva posibile ipoteze: i l-o fi luat Nea Nelu, în amintirea zilelor acelora frumoase, când împreună visau la o viață mai bună pentru copiii lumii și al meu. Sau nu, poate că celebrul Petrișor își pregătește relansarea cu o rețetă de zile mari: creierul lui maicăl asezonat cu una și alta.

Fără nici o îndoială, odioasa conspirație mondială de a pune România într-un con de umbră mai are și scăpările ei, iar știrea de mai sus este dovada clară că țara noastră, oamenii noștri sunt mult mai prezenți decât s-ar crede. Eternă slavă destoinicei noastre prese, care face eforturi mari de a arăta lumii (deși deocamdată se limitează la vorbitorii de română) că românul contează în context mondial! Așadar când Joseph Jackson a declarat că maicăl iubea România acesta nu a mințit și nici nu a exagerat câtuși de puțin, prin urmare, ar exista și explicația că testamentar Maicăl a lăsat românilor creierul său, să facă ei ce vor cu el. Frumos gest, very much maicăl!

Iar după atâta reverie, mă apuc să citesc articolul în sine și ajung la pasajul: "Creierul lui Michael Jackson se afla la noi. Imediat ce terminam de analizat, il dam inapoi. Am auzit ca nu au ingropat corpul deocamdata", a declarat medicul legist Ed Winter. A, la noi adica la americani. Acum am cam ințeles.

Așadar asta este încă una din categoria ”invitația neamului prost”. Te așteptăm ori de câte ori vrei la noi. Omul credul se duce, acolo nu e nimeni, după care îl sună pe personajul care a lansat invitația. Ce mi-ai făcut domne, am bătut juma de București să ajung la voi și acolo nu era nimeni. Și acum explicația: a, păi la noi, adică la noi la birou, nu acasă că acasă nu ajungem decât seara.

La noi sunt codri verzi de brad... Mai vino seara pe la noi Ionele dragă... La noi, adică?

Amanda Palmer cu joja de măsurare a spleenului

Zilele trecute mi-am luat inima în dinţi, şi având la dispoziţie două ore în care nu puteam face mare lucru am mizat totul pe Neil Gaiman şi "Zeii lui americani" (American Gods) în original. Citibilă, profundă dar la limita bătăturii pe zona citirii la profani, amuzantă, aducând mult cu King ca şi scriitură şi imaginaţie, cartea lui Gaiman a reuşit să mă facă să uit că de la Stardust încoace am jurat că nu mai comit greşeala de a mă lăsa aşa uşor pe mâna creative writers-ilor. Dar nu asta era ideea. În fine, vrând să aflu mai multe, intru pe wiki şi citesc câteva date biografice şi aflu că, printre altele noua sa iubită se numeşte Amanda Palmer, care anterior prestase în trupa Dresden Dolls. Repede, nişte Dresden Dolls la băiatu' şi completaţi cu "Who Killed Amanda Palmer!" Surpriză: albumul Amandei Palmer este o bijuterie cum de mult pot spune că nu am mai ascultat. Vocea este surprinzătoare, spleenul este total, la limita demenţei, iar versurile... despre versuri ce să spun, încă mai există oameni care nu se mulţumesc să facă zgomotul necesar bălăngănirii din cap. Aproape fiecare piesă ar putea fi după mine un hit, ca să nu spun că de două zile numai asta ascult în maşină, plus că i-am corupt şi pe alţii. Evident, de la bun început am avut o preferată şi mă grăbesc să v-o sugerez şi vouă, asta neînsemnând că celelalte nu merită ascultate. NU. Veţi găsi câte puţin din fiecare senzaţie, din fiecare amintire care vă face să vibraţi. Prin urmare, vedeţi mai jos "The Point of It All" şi pentru ca experienţa să fie totală, încercaţi să citiţi şi versurile. Merită. Jocuri de cuvinte, trimiteri iscusite şi perspective care la prima vedere nu ar ascunde nimic. Vizionare plăcută:

Oh what a noble distiguished collection of fine little friends you have made
hitting the tables without you again no we'll wait no we promise we'll wait
june makes these excellent sewing machines out of common industrial waste
she spends a few months at a time on the couch
but she's safe she wears shades she wears shades
oh but no one can stare at the wall as good as you my baby doll
and you're racist for playing along
you're almost human after all
and youre learning that just 'cause they call themselves friends
doesnt mean they'll call
they made the comment and just
but youve got the needle I guess that's the point of it all

maybe a week in the tropics would help to remind you how nice life can be
we propped you right up in a chair on the deck with a beautiful view of the sea
but a couple days later we came back and you and the chair were nowhere to be seen
you had magically moved to the closet eyes fixed on the spot where the dryer had been
oh yes no one can stare at the wall as good as you my baby doll
and youre racist for playing along
youre almost human after all
why on earth would I keep you locked up in here where you so love the fall
well the patterns laid out on the bed
with hundreds of colors of thread
but youve got the needle I guess that's the point in the end

it's better to waste your life watching the scenery change at a comatose rate
and to put yourself in and turn into one of those cigarette ads that you hate
and while you were sleeping some men came around and said they had some dementions to take
i'm not sure what they were talking about but they sure a mess of your face
but still no one can stare at the wall as good as you my baby doll
and you're racist for coming along you're almost human even now
and just cause they call themself experts doesnt mean that they'll call
oh they've got the permanent price and the homes with a stable address
and they've got excitement and life by the fistful but you've got the meaning
i guess that's the point of it all

Câinii roşii au fost blestemaţi de Pidosnicul Lavrenţie să devină "câini utilitari"

Ştiţi noul scandal din presa noastră minunată, numai bună de nebăgat în seamă cu popa de la Căldăruşani care nutrea gânduri ascunse pentru băieţi? Story for Boys, cum ar zice The Cure. Ei bine, e groasă situaţia. Faza e că popa ăsta, Andreescu, pe lângă faptul că e pidosnic mai e şi satanist, sau pe româneşte piază rea, că la noi satanismul are deocamdată picioare foarte scurte. El era domne duhovnicul celor de la Dinamo, iar cu ocazia asta, Turcu, neam cu Pistol, evident a emis o maximă cum numai el putea germina: "E incredibil ca un asemenea nenorocit sa fie popa. Ne duceam sa ne reculegem sufletele acolo pentru ca era cea mai apropiata manastire. Mergeam sa ne rugam la Dumnezeu si langa noi era Iuda. Nu aveam cum sa ne dam seama ce inclinatii ascunse si bolnave are acest individ. Cred ca acum e momentul ca anumite institutii ale statului sa intervina pentru a curata biserica de asemenea uscaturi. E posibil ca toate ghinioanele care s-au abatut asupra echipei in ultimii ani sa vina din cauza diavolului cu sutana. Din cauza acestui Iuda homosexual poate ca nu am intrat in Liga Campionilor, pentru ca el se ruga stramb si murdar la Dumnezeu". Simt totuşi nevoia totuşi să decelez declaraţia acţionarului dinamovist. Prin urmare, zice el, totul a mers prost la Dinamo pentru că nu se ruga Părintele Lavrenţie Pidosnicul drept la Dumnezeu. Eu unul sunt însă convins că în ciuda posturii sale în mod obişnuit uşor aplecată, Lavrenţie Pidosnicul se ruga cum trebuie la dumnezeu, tocmai pentru că avea tot interesul ca afacerea lui să meargă bine. Om chivernisit, părintele s-a dat bine cu cine era cazul, cu dumnezeu şi cu organul, ca, în cazul unui fisuri (în alte cazuri li se spune "fracturi") să se asigure cu paza bună şi cu repaosul organului. Aşadar Lavrenţie Pidosnicul, stimate domnule Turcu, se ruga cum trebuie la dumnezeu, ba chiar din tot sufletul, pentru sănătatea sa şi a "seminului" său.

Când credeam că totul este din cale-afară de simplu, intervine şi un fotbalist dinamovist, cu nume uşor predestinat, Cristi Pulhac (mi-ar plăcea să aud un francez pronunţându-i numele!!!) şi zice: "Sunt absolut socat! Nu-mi vine sa cred. Noi mergeam acolo sa ne rugam si mi se face sila cand ma gandesc ce o fi fost in mintea lui". Cu ocazia asta am aflat de ce a pierdut Dinamo campionatul. Tocmai pentru că jucătorilor nu li s-a făcut o riguroasă pregătire psihică şi se şochează din orice. Acum că ştim care sunt sensibilităţile acolo, cred că deţin soluţia pentru ca Dinamo să îşi asigure campionatul urmator, şi deşi sunt "cioară până la moarte" şi nu câine, o voi da public, pentru că aşa mi se pare corect. Câinii trebuie obişnuiţi cu şocurile. De pildă, ăstora ca Pulhac ar trebui să li se explice că dincolo de igiena mâinilor, un lucru foarte util, scârba rămâne. Prin urmare, până se va inventa un dispozitiv care, înainte de a da mâna cu altul să te atenţioneze: "VEZI CĂ TOCMAI A FĂCUT UNA MICĂ, VEZI CĂ TOCMAI S-A ŞTERS LA FUND ŞI NU S-A SPĂLAT PE MÂINI, VEZI CĂ A MÂNGÂIAT PISICA, VEZI CĂ A SCOS-O DE LA PĂSĂRICĂ sau VEZI CĂ E POPONAR" ar fi bine să se resemneze cu ideea că niciodată nu poţi şti ce a făcut anterior mâna pe care o strângi. Prin urmare, ori renunţă la scârbă (că "idei preconcepute" e un termen care pe mulţi fotbalişti îi bagă în ceaţă), ori nu mai dau mâna cu nimeni. Şi atunci ce le mai rămâne de făcut? Să se sărute. Pupăcioşii de fotbalişti de la Dinamo...

Da, dar cât poţi fi de sigur că buzele acelea nu au sărutat înainte ceva ce i-ar face să vomite, eventual la MacDonalds, dacă se poate?

Jiji Becali face istorie(a)... mai frumoasă

Dacă până acum aţi avut parte numai de bancuri cu Chuck Norris, ei, bine, a venit vremea să îl scoatem şi noi la înaintare pe Jiji, nu de alta, dar avem şi noi valorile noastre. Iată câteva dintre adevărurile despre acest personaj "de poveste" :

- Gigi Becali nu face flotari, le cumpara gata facute.

− Daca tu ai 1 leu si Gigi Becali are 1 leu, atunci Gigi Becali are mai multi bani ca tine.

− Daca ai o prietena, inseamna ca Gigi Becali nu a mai avut chef de ea.

− Gigi Becali nu se spala pe dinti… dinti lui spala periuta de dinti.

− Gigi Becali a luat examenele inainte sa se le dea.

− Gigi Becali are puterea financiara necesara de a-l plati pe Chuck Norris sa-si dea o palma .

− Becali a fost primul om ce a elaborat teoria relativitatii, dar ca sa nu para tocilar a vandut-o lui Einstein.

− De ce in calendarul lui Gigi Becali se trece direct de la 31 martie la 2 aprilie? Nimeni nu face misto de Gigi Becali!

− Gigi Becali a fost de 3 ori pe Luna, odata cu oile la pascut, odata cu Steaua in deplasare, si odata cu Radoi cand era mic.

− Gigi Becali a lasat o urma de pantof pe apa!

− Initial erau 8 minuni in lume. Dar Gigi Becali a declarat ca prefera sa ramana modest.

− Un vultur poate citi un ziar de la 1400 metri distanta. Chuck Norris poate sa il citeasca si de pe luna. Gigi Becali poate sa si intoarca pagina.

− La scoala, profesorul trebuia sa ridice mana pentru a vorbi cu Gigi Becali.

− Gigi Becali este capabil sa lase un mesaj inainte de bipul sonor.

− Elvetienii nu sunt neutri, doar asteapta sa vada de ce parte se va pune Gigi Becali.

− Odata, s-a scris o carte despre Gigi Becali. Se cheama Biblie.

− Gigi Becali a indeplinit trei dorinte pestisorului de aur.

− Gigi Becali poate sa dea foc la furnici cu lupa. Noaptea!

− Iisus Hristos s-a nascut in 1958 inainte de G.B.

− Doar Gigi Becali stie sa scrie cu pana care se afla inca pe pasare.

− Gigi Becali are nevoie doar de doua taste pentru a utiliza un calculator. 0 si 1.

Ospitalitatea românească exclude oare curăţenia?

Ben Southall este un britanic norocos care a câştigat un job pe termen de şase luni pe Hamilton Island, la 950 mile mai la Nord de Brisbane. Misiunea acestuia este ca în cele şase luni să facă cât mai multe fotografii reprezentative pe care să le încarce în pagina oficială a insulei. Dincolo de aspectul de reality show, concursul în sine a intenţionat să promoveze farmecul părţii de Nord-Est a Queenslandului, ceea ce a şi reuşit, dacă ar fi să ne luăm după multele milioane de dolari de pe urma publicităţii. Hamilton Island a devenit numai în câteva luni un "produs" viral de marketing care a făcut înconjurul lumii atât prin intermediul You Tube cât şi a altor reţele sociale gen Facebook.

Stai strâmb şi gândeşti drept, de ce oare nu putem face şi noi chestia asta, pentru a resuscita interesul lumii pentru frumuseţile României, nu puţine la număr? Pentru că în România aşa ceva nu are nici un sens, pentru că avem fotografi de şapte mii de ori mai buni decât Ben Southall, pentru că.... Cam aşa ar gândi un pragmatic român. Ca să vină în România un Ben Southall se presupune a-i da acestuia o anumită zonă "la cheie", asigurându-te în acest fel că nici una din fotografiile acestuia nu ar compromite reclama anterioară. Iar dacă ar fi să se întâmple una ca asta, sunt sigur că instantaneu tăcerea acestuia ar fi cumpărată cu o vilă, cu o brânză sau cu o maşină de lux, în funcţie şi de natura coruptibilă a străinului. Dar nu se merită. Nu este rentabil să îţi cureţi ţara pentru o campanie publicitară care ar aduce, să zicem câştiguri, fiecare de câteva milioane de dolari pentru câteva zone din Deltă, sau pentru câteva zone din Carpaţi. ONG-urile nu mai au nici o valoare, grupurile de tineri care lunar bat munţii şi Delta strângând tone de gunoaie au devenit un soi de fantome: uneori apar în poze, dar ne-am educat să credem că sunt doar simple meandre vizuale ale obiectivelor prost confecţionate, probabil în ţări cu mână de lucru ieftină. În acest scop ar trebui investite alte milioane în forţa de muncă ce ar garanta curăţarea prealabilă a acestor zone. Pragmatismul românesc mă omoară. În loc să închiriezi o casă în perfectă stare, tu preferi să o închiriezi cu mici defecţiuni şi să scoţi mai puţin. Şi asta nu pentru că noi am fi mai amărâţi, ci pentru că "omul gospodar" în România este doar o figură de stil. Pentru că micile ciupeli şi "ciubucul" specific sunt mult mai importante decât un câştig major şi pe termen lung. Eşti gospodar cel mult pe tarlaua ta. România nu te mai reprezintă de mult, este doar un concept abstract, aşa cum şi Naţionala de fotbal a României a încetat să mai reprezinte România.

Eu unul aş milita pentru un post de primar onorific al Bucureştiului pe termen de câte şase luni (pentru că oraşul meu natal nu îmi dă pace). Şase luni să imortalizezi Bucureştiul, nu de plăcere, ci contra unei sume respectabile, ca în cazul lui Southall. Acum vor apărea cârcotaşii şi îmi vor explica câţi străini şi-au stabilit în ultimele 2 decenii domiciliul în Bucureşti. Iar eu îi voi întreba cu cât a crescut rata turismului în oraşul meu. Sună comunist, dar mi se pare interesant un apel la civism. "Să ne curăţăm oraşul pentru că ne vine un străin în vizită!" A ajuns românul să nu mai fie ospitalier, sau îşi invită străinii într-o locuinţă care arată ca o cocină, justificând că suntem săraci. A încetat să mai existe proverbiala ospitalitate românească, sau am dus eu lucrurile prea departe? Oare nu cumva am înţeles eu prost conceptul?

Cred că ideea este să îl inviţi pe străin în casa ta, nu şi să îl faci să se simtă bine sau să te asiguri că condiţiile acestuia de trai sunt antiseptice. Până la urmă el pleacă şi noi rămânem cu bănuţu'!

Jancy Korossy, Ramona Horvath şi redefinirea armoniei

La invitaţia ICR Budapesta, în colaborare cu Federaţia de Jazz din Ungaria şi cu programul KULTEA al Muzeului Comerţului şi al Industriei Turistice din Budapesta , vineri, 26 iunie 2009, Jancy Körössy şi Ramona Horvath au concertat la Sala Kultea la două piane.

Jancy Körössy - pianist compozitor şi aranjor, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, autodidact, considerat copil minune, a plecat din România, în 1969, după ce deja editase primul disc de jazz apărut la Casa Electrecord. Încă de pe atunci, urmare a turneelor şi concertelor internaţionale în Uniunea Sovietică, Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, Körössy era considerat singurul artist non-american cu astfel de mari succese şi realizări în jazz-ul internaţional. În acelaşi an semnează cu MPS, din Germania, aceeaşi casă de discuri care îl publicase şi pe Oscar Peterson şi realizează celebrul „Identification”, album ulterior reeditat şi în Japonia. În SUA, unde se stabileşte, continuă să concerteze dar şi predă, iniţiind în universităţile americane chiar un ciclu de concerte cu tema "stiluri de improvizaţie". În 1975 primeşte din partea preşedintelui de atunci al SUA, Jimmy Carter, distincţia “Lieutenant Governor's award of Excellence” pentru extraordinarul merit cultural adus jazz-ului. Concertează alături de nume mari ale genului precum: Milt Jackson, Woody Herman, Phil Woods, Percy Heath, Ray Brown, Zoot Sims, Lee Konitz, James Martin, Connie Kay şi mulţi alţii.

Începând cu anii ’90 revine din ce în ce mai des în Europa pentru diverse proiecte sau concerte în diverse formule. Din 2005 se dedică proiectului de jazz la 2 piane - cu Ramona Horvath , alături de care participă la festivaluri internaţionale, turnee şi concerte în : România, Austria, Germania, Franţa.

În 2009 discul "Dor de acasă", în duet cu Ramona Horvath a fost răsplătit cu premiul pentru Cel mai bun album de Jazz al anului şi conţine compoziţii originale. După ce a fost lansat la Paris şi ulterior prezentat şi la Berlin, "Dor de Acasă" va fi lansat oficial şi la Budapesta cu ocazia acestui concert inedit.

Ramona Horvath este absolventă a Conservatorului de Muzică din Bucureşti, secţia pian principal. A început studiul jazz-ului alături de maestrul Jancy Körössy iar în 2009 pe lângă premiul pentru "Dor de Acasă" , obţine şi Premiul "Confirmarea Artistică a anului". Din 2008 până în mai 2009 susţine la Paris o serie de concerte, beneficiind de o rezidenţă artistică pentru un proiect de compoziţie a unei suite de jazz de inspiraţie folclorică românească.

Venit în număr mare, publicul a primit ceea ce merita, cu alte cuvinte, un concert de zile mari, susţinut cu evlavie de Ramona Horvath şi de cel care în anii 60 a i-a făcut pe mulţi români să viseze la America. Jancy Körössy nu este un simplu "muzicant", un "instrumentist", ci a demonstrat-o, dacă mai era cazul la Budapesta, un estet al clapelor şi un muzician respectuos. Respectuos faţă de linia melodică. Stilizările lui Jancy Körössy, respectă etimologia atât a termenului, cât şi a temei de bază, redefinind muzica şi nu siluind-o de dragul propriului ego. Este suficient să îi pătrunzi evlavia pianistică pentru a înţelege că piesele sale alungă crochiul în favoarea unei noi estetici, pe care, cu neţărmurită modestie maestrul a numit-o jazz. Pentru că în definitiv jazzul lui Jancy Körössy este la fel de clasic ca şi blues-ul Ninei Simone sau muzica populară a Mariei Tănase. În finalul concertului, maestrul a întrebat dacă există preferinşe din partea publicului şi cineva i-a cerut "Hora Staccato" a marelui Grogoraş Dinicu, iar răspunsul lui Korossi a venit prompt, cu umorul din dotare: "ce să mai stilizez că este deja stilizată". Prin urmare, inepuizabil, geniul lui Jancy Körössy a transmis un lucru esenţial pentru noua generaţie: există o limită în toate. Pentru o oră şi jumătate publicul a avut ocazia de a asculta un muzician de adâncă respiraţie, un pianist pios şi calculat. La un moment dat chiar mi l-am imaginat pe maestru ca pe un Picasso, angajat să "zugrăvească" o cameră de hotel. Surpriza contractorilor explodează când camera se înfăţişează proaspăt pictată într-o singură culoare. Iar explicaţia "zugravului" Picasso şochează: m-aţi chemat să vă pictez o cameră de hotel. La fel şi Jancy Körössy, a cântat jazz pentru că a fost invitat să cânte jazz şi nu să îşi expună public neliniştile artistice.

Despre Ramona Horvath necunoscătorii ar putea spune că "i-a făcut faţă maestrului cu brio", ceea ce este totalmente fals şi comod spus. Pianistă de formaţie clasică Ramona Horvath a strălucit, profitând de toate libertăţile pe care le-a avut la îndemână, fără însă să deturneze filonul muzical. Temele preluate de Jancy Körössy au fost aprofundate de aceasta şi deschise, pentru ca maestrul să aibă ce exploata, iar apoi invers, până ce nimic nu mai rămânea de zis. Cele două piese pe care Jancy Körössy i le-a lăsat pianistei au uimit şi în acelaşi timp au creat senzaţia că şi celelalte două mâini ale maestrului, deşi ridicate de pe clapele pianului său şi-au făcut treaba. Şi pentru că veni vorba de mâini, vineri seara mi-a fost dat să ascult cel mai perfect ragtime pe care l-am ascultat vreodată. La patru mâini.

Şi încă ceva. Mă simt norocos pentru că vineri, înaintea concertului am avut ocazia să îi urmăresc pe cei doi la repetiţii şi să îl admir pe Jancy Körössy, sfătos, admirând performanţele fără cusur ale pianistei. L-am surprins pe acesta mai degrabă nemulţumit de prestaţiile sale decât de cele ale discipolei, din când în când sugerându-i acesteia mici amănunte legate de tehnica mâinilor în abordarea pieselor jazz. Închei prin a cita două maxime chinezeşti: Profesorul îţi deschide uşa, de intrat intri singur şi Nu elevul îşi caută profesorul, ci profesorul elevul. Acesta apare când elevul este pregătit să îşi înceapă educaţia.