The Old SeMen (Scenariul celui de-al treilea film porno cu Iurie Darie și Anca Pandrea)

Patru bărbați pe o plută, aflată destul de aproape de țărm. Vârstele lor: 16, 20, 35 și vârsta lui Iura (interpretat de Iurie Darie). La un moment dat, cel mai tânăr remarcă pe țărm un grup de fete sexy, dornice de distracție. Tânărul nu mai așteaptă, se aruncă în mare și înoată călăuzit de scopuri înalte. Ajuns pe țărm, acesta este asaltat de fetele care încearcă să îl împartă între ele. După circa 25 minute de sex haotic camera se întoarce spre plută, unde cel de 20 de ani, deși cu un simț nu foarte bun al echilibrului se aruncă în apa mării, convins că de data asta cârma nu îi va juca feste. Zis și făcut, ajunge la țărm chiar în locul unde este așteptat de câteva fete care îl iau în primire. După circa 25 minute de sex în toate felurile camera revine la plută. Cel de 35 de an, cu burtă de bere (care se va dovedi în curând o simplă bătătură de putut), nu foarte bun înotător, se aruncă în apă ca bolovanul.

Momente tensionate în care publicul anticipează primul film porno cu deznodământ dramatic. La un moment dat, invitatul special, Mark, Omul din Atlantis (Patrick Duffy) căruia i se filmează doar capul, de fapt părul) îl scoate pe eroul nostru din fundul apelor și îl duce la țărm. Aici, inutil de povestit, lacrimile de tristețe ale fetelor doritoare se transformă în lacrimi de bucurie amestecată cu sudoarea muncii într-un singur schimb. Secvența aceasta se prelungește la 50 de minute.

Singură și nesatisfăcută, pe țărm Panca (evident, Anca Pandrea) privește în zare la Iura care, cu picioarele în apa mării primește liniștit, de pe plută. În cele din urmă Panca începe să îi facă semne disperate și îi strigă:

- Hai Iurie, vino!

Camera se îndreaptă din nou spre plută și focalizează pe chipul lui Iurie. Acesta, privind eminescian în zare declamă:

- De ce aș veni? Se vede și de aici.

SFÂRȘIT (va urma).

Relaxat la examen

Azi mi-am amintit împreună cu BebeBebe de două anecdote studențeși de un pitoresc neobișnuit astăzi, antidot constipației viitoare. Ne-am întrebat ulterior ce s-a ales de oamenii ăștia. Și-au păstrat ei oare umorul, inconștiența și tinerețea.

Prima este cu un tânăr actor și a doua cu un tânăr inginer, ambii spontani, inventivi și miserupiști.

Genul acela care îți dă în orice clipă senzația că ”sfârșitul lumii” este doar o figură de stil:

1. Un actor răbdător

Se spune că la o admitere pentru actorie unui tânăr i s-a trasat sarcina de a imita o brânză. Să fim serioși, nu e un task facil. Junele în cauză a zâmbit, a făcut un pas în spate și a început să se descalțe. Și-a scos pantofii, după care și cioraăii, schițând o expresie de scârbă. Apoi s-a întors rușinat cu spatele spre comisia de admitere și s-a retras într-unul din colțurile sălii. După destule minute, exasperați de candidatul care refuza să își exercite șansa, jurații l-au întrebat:

- Bine, de fapt dumneata ce faci?

Și acesta a răspuns, la fel de calm ca până atunci:

- Nimic. Sunt o brânză. Stau și put.

ADMIS.

2. Un inginer globetrotter

Se spune că un tânăr politehnist se hotărâse să se prezinte la examen în ciuda faptului că nu se pregătise. Dezastru total. În cele din urmă, scos din sărite, profesorul îi spune:

- Ia creta asta si fă un punct pe tablă. Acum trage o linie cu ea până la infinit și ne vedem la toamnă.

Rexaminarea îl surprinde pe studentul nostru cel puțin la fel de nepregătit ca în prima fază. Când vine rândul lui, acesta intră în sală cu o cretă în mână, și de pe ușă trage o linie până pe tablă, în preajma profesorului care îl urmărea șocat.

- Ce faci? îl întreabă dascălul.

- Ce să fac domn profesor? În vară m-ați trimis la infinit, iar acum m-am întors pentru examen și plec mai departe.

- Ai 5. Ieși!

ADMIS.

O tempora, o mores - nostalgie cu un cap de italian

Să vă arăt o chestie care i-a dat de lucru minţii mele perverse. E vorba despre un articol apărut în Cancan-ul de ieri cu privire la Simona Sensual, am mai zis-o dar o mai zic, cu care nu sunt nici un fel de rudă. Singurul lucru care ne uneşte este că amândoi ne-am uscat şi ne uscăm în continuare chiloţii la acelaşi soare. Ideea articolului e următoarea: a murit italianul cu care domniţa a avut ceva de împărţit (nu contează ce şi cum). A murit "împuşcat de două ori în cap". Imediat mai jos, sub această informaţie, Simona declară: "Apreciere. Blonda spunea, in urma cu cateva luni, ca italianul arata bine". De unde eu trag concluzia că a avut, pe lângă alte părţi anatomice armonioase şi un cap frumos.

Acum nu mai avem aceeaşi situaţie. Italianul nu mai are un cap frumos, ci unul cu două orificii, probabil nu foarte estetic armonizate. De aici, concluzia mea este că Simona regretă puţin degradarea acestui cap frumos. Acum italianul nu mai arată bine.

Poate că exagerez cu această extrapolare, dar vă spun sincer, dacă declaraţia domniţei ar fi fost ceva de genul: "italianul e deştept" sau "italianul are o casă şi o maşină frumoasă" chiar nu aş fi avut de ce să mai trag această concluzie morbidă. Concluzia că dintre toate, frumuseţea este trecătoare. Mai trecătoare şi decât un computer, cu care până la urmă tot poţi să păstrezi o relaţie frumoasă fie şi numai jucând solitaire pe el...

Marijuana confundă necesităţile fiziologice în folosul propriului ego

Iată echivoc ieri în capul Marijuanei - fata aia care se lăuda că e cea mai fidelă aşa şi pe dincolo - în paginile Cancan: "Cei de la Playboy mi-au propus de două ori să pozez şi am stat de vorbă cu ei. Au vrut să îmi facă un pictorial, dar nu pot să fiu de acord şi nu mă pot obişnui cu ideea că bărbaţii vor lua pozele cu mine şi vor merge în baie să facă treaba aceea ruşinoasă".

Mie mi se pare că Marijuana asta pune mult prea mult preţ pe propriul său ego, ajungând la confuzii majore, ba uneori chiar şi la acuzaţii pe nedrept. Dumneai sugerează că bărbaţii s-ar onaniza în baie cu pozele ei pline de nuri şi de sentimente erotice. Nu vreau să o dezamăgesc, dar îmi amintesc de o vorbă din popor, care ridica oarecum onania la nivelul ce i se cuvine: "pentru labă îţi trebuie p/¤ă". Mai cred de asemenea că nu trebuie să te duci neapărat în baie ca să faci una mică. Teoretic o poţi face oriunde, în timp ce, pentru treaba mare în mod normal se merge în baie. Prin urmare, cred că sunt mai multe şanse ca bărbaţii să se ducă în baie luând cu ei pozele cu Marijuana pentru a se şterge la fund, decât pentru a face una mică. E absolut vital să ai cu tine pozele cu Marijuana în baie, pentru cazul extrem în care bulangiul dinaintea ta a consumat toată hârtia igienică. De Marijuana te desparţi mai uşor decât de Nicoleta Luciu...

Părerea mea...

Vocea și talentul meu...

Mai țineți minte replica din BD ”vocea și talentul meu?” Cine te recomandă? Vocea și talentul meu. Până la urmă, asta da replică. Acum să filozofăm nițel ca să vedeți ce am vrut să zic.

Acum vreo două luni mă decid eu să contribui activ într-o campanie ”umanitară”. Știam că e o idee proastă, pentru că înainte cu câteva clipe îmi tăiase calea o veveriță. Iau banner-ul campaniei, îl pun aici, pe blog și le scriu oamenilor pentru a le semnala susținerea mea, călăuzit de logica acestui barter: eu îi susțin, ei imi trec blogul și numele în lista partenerilor. După vreo lună și nici un semn din partea lor le scriu din nou și îi întreb care e mersul lucrurilor. Nici un semn de asemenea. Scot banner-ul de pe blog. Azi primesc o scrisorică.

”Buna Vasile,

Iti multumim pentru sustinerea %$^)(#^@^@!. Stiu ca ne-ai scris cu ceva timp in urma, insa acum, intrand pe blogul tau, nu am observat banner-ul %$^)(#^@^@!. Mai este de actualitate sustinerea ta?

Daca da, avem nevoie de numele tau complet pentru a publica link-ul catre blog pe pagina de parteneri. Noi preferam ca link-urile sa contina numele bloggerilor. Esti de acord cu asta?

De asemenea, poti te rog sa ne ajuti cu mai multe informatii, pentru baza noastra de date interna? Ne intereseaza in primul rand telefonul si adresa postala. Cu mentiunea ca nu le vom instraina, nu le vom folosi pentru obiective comerciale si nici pentru alte comunicari decat cele legate de %$^)(#^@^@!. In schimb, adresa ne trebuie in cazul in care vrem sa le facem niste "surprize" placute partenerilor nostri. Oricum, cel putin orasul tau ne intereseaza, in cazul in care organizam evenimente acolo.”

Așadar, rezumat: sunt un mincinos. Îi susțin dar nu îi susțin. Când să intre și ei la mine pe blog, surpriză, banner-ul nu mai e. Sunt un partener mincinos și lipsit de răbdare. Ba mai mult, să vă zic una tare. Sunt și un moș agresiv, că nu vreau să le divulg adevărata mea identitate. Aici mă opresc puțin. Dar VasileSensual ce are? Vasile Sensual nu e nume de blogger? În cele din urmă am ales să nu mai continui această maimuțăreală. Din spirit de solidaritate cu adevărat renumiții: Urmuz, Perpessicius, Coluche, Topol, Fernandel, Bourvil. Imaginați-vă un producător care i-ar fi cerut lui Bourvil să apară pe distribuția filmului său cu numele din certificatul de naștere. Nu pun semnul de egalitate între VasileSensual și Bourvil, însă insist pe egalitatea de șanse a ”nick”-urilor. De fapt ei vor un nume sau un renume? Sau renunță cu lejeritate la cei care vor să facă totul pentru campanie dar refuză să își divulge adevărata identitate? Până la urmă e campanie ”umanitară” sau e recrutare de adrese pentru spam? Pentru scripte, pentru arhivă? Sau pur și simplu sunt eu obtuz și le refuz ”surpriza” aceea cu care mă amenințau. Să mi-o trimită la ușă, la ceas de seară pe Ciuciu. Păi nu mai vreau domne surprize, că mi le-ați făcut deja. Păreați serioși și m-ați surprins, și pe urmă prea multe surprize mă învață prost.

Acum înțelegeți introducerea? Eu speram că mă recomandă ”vocea și talentul meu”, însă pe zi ce trece constat că aceste lucruri contează din ce în ce mai puțin dacă nu pontezi drept ”carne de tun”. De fapt cred că alta este explicația. Am ajuns să trăim paranoia lumilor paralele și anumiți ”agenți”, precum domnița care mi-a scris astăzi depun tot efortul pentru a se convinge că omul de dincolo este din carne și os și nu din cipuri și plăci de bază. Trăim într-o lume în care ne recomandă ”numele și adresa”. Asta nu înseamnă însă că trebuie să și trecem de casting. Era vorba de o simplă recomandare, nu și de un cec în alb...

P.S.

Iată pentru conformitate și răspunsul meu:

Stimata doamna,

Nu, colaboarea (barterul) nu mai este de actualitate, dar pana acum o saptamana a fost destula vreme de actualitate, timp in care logo-ul dumneavoastra a stat in fruntea bucatelor. Regret ca nu ati facut o vizita anterioara, pentru a va convinge... Sustinerea mea pentru o lume mai curata si mai sanatoasa insa este mai departe una de actualitate, dar prefer sa o fac individual, la locul de munca, la locul de dat cu capul, la locul de viata si in alte locuri publice.

In orice caz, numele meu complet este Vasile Sensual, iar "proiect sustinut de VasileSensual" nu mi se pare o sintagma injurioasa. Nu sufera comparatie, dar as vrea sa va intreb daca i-ati pune aceeasi intrebare si lui Perpesicius sau Urmuz. Cred mai departe ca numele si tinuta morala sunt mai importante decat un simplu act de identitate.

Cu stima,
Vasile Sensual

Să nu-ţi faci chip de ceară, Darie (Scenariul celui de-al doilea film porno cu Iurie Darie şi Anca Pandrea)

"Cear fi dacă într-o zi ar varia curentul în muzeu?" îşi spuse Porno Pensionara. Toate lucrurile minunate în lumea asta încep cu un gând bun. Aşa începe şi povestioara noastră, cu gândul bun al doamnei blonde. Imediat acţiunea filmului porneşte printr-o variaţie de curent, în imensa încăpere care găzduieşte câteva importante figuri de ceară: Fernando de la Caransebeş, Pensionara Porno, Piticul Porno, Ciuciu, Patrick, Eleva Porno, Romeo Fantastik Regele Sexului, Doamna Maria (de la Akritura citire), Sexy Brăileanca, Daggu şi Kleo, Elodia, Doamna Eniko cu fularele pe cap, Magda Ciumac, Vârciu, Iurie Darie (interpretându-l pe Iura) şi Anca Pandrea (Panca) şi mulţi alţii, printre care şi câteva animale reprezentative, de asemenea din ceară. Acest impuls energetic se propagă şi în trupurile de ceară ale exponaţilor. Dintr-o dată toţi aceştia prind viaţă, sparg raclele în care se aflau depozitaţi şi declanşează o orgie de zile mari. Sex în plex, oameni cu oameni, oameni cu animale, animale cu oameni, oameni cu ce le vine la mână. Asta cam 120 minute.

Numai Iura, trist, constatând că în ciuda geamului spart de Panca el de-abia se poate mişca. Prin urmare, coboară agale de pe soclu şi se aşează pe caloriferul scorojit. Aici, privind catarsisul post-orgasmic al colegilor săi de încăpere, gânditor, începe să îşi cureţe ceara din urechi, scoasă în atmosferă sub forma unor bricheţi calorici, mai mici, care se tot adună, se tot adună într-o grămăjoară în creştere progresivă.

SFÂRŞIT (va urma)

Aţi citit cel de-al doilea scenariu pentru perechea explozivă Iurie Darie -Anca Pandrea. Ecranizaţi-le băieţi, numai ecranizaţi-le!

Poştaşul surd sună de mai multe ori (Scenariul primului film porno cu Iurie Darie şi Anca Pandrea)

M-am hotărât să vin în ajutorul producătorilor XXX care ar dori să îi distribuie cât mai repede în producţii de succes pe Iurie Darie şi Anca Pandrea şi să elaborez câteva scenarii pertinente de film. Astăzi le voi prezenta liniile directoare ale filmului "Poştaşul surd sună de mai multe ori".

Aşadar Iurie Darie (Iura) în film este un poştaş chipeş, ajuns la vârsta a patra. Acesta continuă să îşi exercite mai departe meseria de poştaş. Acest paradox al zilelor noastre poate fi explicat prin trecutul tumultuos al lui Iura. Tânăr chipeş, acesta i-a surclasat pe colegii săi pentru că, în comparaţie cu aceştia, care se mulţumeau să arunce la cutia poştală de la intrare corespondenţa, el a preferat dintotdeauna să apese pe fiecare sonerie în parte cu degetul sexual, aducând corespondenţa la uşa clientului. Evident că nu fără beneficii. Doamnele şi domnişoarele care între timp s-au deprins cu modul în care Iura suna la uşă, îi deschideau în ţinută lejeră şi îl invitau, după buget, la o cafea, o farfurioară cu dulceaţă şi un pahar cu apă sau la un pahar de vin casă. În scurt timp locuinţa vuia de fericire, iar aventurile sexuale ajungeau la apogeu.

Filmul începe cu o zi din viaţa prezentă a lui Iura, maturul, grizonatul dar plinul de voie bună. Datorită faptului că între timp a surzit şi nu mai aude invitaţiile pofticioase de dincolo de uşă ale reprezentantelor sexului frumos, ţârâitul scurt la uşă este înlocuit cu unul prelung. În locul femeilor, uşa îi este deschisă de bărbaţi morocănoşi şi nervoşi, tocmai treziţi din somn. Iura este invitat în casă şi este violat, respectiv sodomizat de soţii doamnelor, care, în funcţie de ciudăţeniile fiecărora uneori mai cheamă şi câţiva prieteni.

Filmul se încheie cu un Iura măcinat de gânduri, mergând posomorât pe stradă, la ultimul său client. Nu poate să priceapă cum dintr-o dată sexualitatea şi masculinitatea sa, glorioase, au fost pervertite. Sună la uşă şi îi deschide Panca (Anca Pandrea), în ţinută lejeră - goală. Doar în laba picioarelor poartă pâslari. Aceasta îl îmbie cu nurii săi să pătrundă. În casă. Numai că Iura a uitat pentru ce a venit la uşa acesteia.

Secvenţa de încheiere îl prezintă pe actor întoarcându-i spatele femeii dornice de primit poşta şi fugind mâncând pământul.

SFÂRŞIT (va urma)

Vecina mea ciocanu vrea - Neighbors from Hell

Visez să mă statornicesc, la o vârstă venerabilă, pentru că altfel nu văd cum într-o casă izolată de restul populaţiei - fie ea urbană sau rurală. Eventualul cel mai plauzibil ar fi o insulă, dar despre alta altădată. Momentan mă mulţumesc cu o casă la marginea pădurii sau chiar în pădure. Accept să fiu călcat de animalele sălbatice dar nu de semenii mei sălbăticiţi. De fapt scriu toate acestea ca replică la postul de ieri al Akriturii, al cărei blog "Coliva de sub bomboane" zică-se că l-am năşit. Acolo era vorba despre Doamna Maria. A nu se confunda cu Tanti Maria, femeia cu praful de curăţat rufele, nu mucoasele nazale. Am regăsit-o în Doamna Maria a Akriturii pe Gladys. Gladys asta e vecina turbată a lui BebeBebe, prin alianţă şi vecina mea... Zică-se că Gladys fusese în tinereţe o frumuseţe a Bucureştilor, cam rea de muscă, dar frumoasă domne. Ghinionul ei că a prins-o tinereţea în anii când "prima femeie a ţării" era numai şi numai Lenuţa, pentru că dacă i s-ar fi întâmplat bucuria asta acum, precis ar fi bătut-o la fundul gol pe vechea dar şi pe noua Nicoleta Luciu.

Mă rog, ideea e că de câţiva anişori buni, probabil peste un deceniu, dar nu bag mâna în foc i s-a căşunat ei pe nevastă-mea. Cică îi bagă parfum în prize. Păcat că nu ne-a sugerat asta cu 3 decenii în urmă i, pentru că până acum am fi fost milionari în sterline, înaintea ălora care au inventat dispozitivul frumos mirositor care se alimentează cu curent. De multă vreme nu mai stăm pe acolo, însă, ea continuă zilnic recitalurile, strigând de o aude toată strada: "cutaaaaaaaaaaaare, mi-ai băgat parfum în prize cutare!" La un moment dat Gladys a realizat că parfumul din prize nu e singurul ei neajuns. Îi curge apa în casă, femeia locuind la ultimul etaj al vilei. Fireşte, nevastă-mea se urcase pe casă cu o găleată, şi, când ploua deversa găleţi cu apă în casa bietei femei. Anul trecut, nişte boschetari i-au pătruns prin @fracţie în boxa de la subsol. Ce făcuse nevastă-mea. De rea ce e şi la mia de kilometri de casă, s-a teleportat într-o seară şi le-a dat unor boschetari dublura de cheie de la subsolul femeii. Evident: "cutaaaaaaare, mi-ai făcut toate relele din lume!"

Să nu credeţi că mi-am pierdut firul epic. Nu. Vroiam de fapt să ajung la ideea că coabitarea unui imobil alături de alte persoane are la bază un principiu afurisit: raportarea. Mereu trebuie să te raportezi la vecini, la cel puţin unul dintre vecini. Credeţi-mă, tot e rău! Tot ce ţi se întâmplă e din pricina afurisitului de alături, de sub tine sau de deasupra ta. Te raportezi la el, semenul tău, alăturea-ul tău. Dacă ai locui singur, doar cu un acoperiş între tine şi cerul liber nu ai mai avea încotro şi te-ai raporta la Dumnezeu. Toate s-ar petrece din pricina Sa. Dacă ar locui singură, într-o casă în pădure, sau în deşert, sau pur şi simplu pe o insulă, întreg discursul paranoic-acuzator al lui Gladys ar deveni filozofie în stare pură... Să locuieşti singur, într-o casă pe pământ... Pentru că dintre toate bunurile contemporane, singurul care nu se mai fabrică este pământul. O tempora, o mores.

Şi ca să închei cu o anecdotă despre contrareacţia omului la astfel de vecini iată una care mi-a făcut mai de mult ziua frumoasă. Nişte golani se certau cu un tovarăş al lor, de la etaj. La un moment dat, disperaţi, cei de jos îi strigă "etajerului": auzi mă, ia mai du-te mă în p*#a noastră. Da, "a noastră", aţi auzit bine. A celorlalţi vecini. We live together, we die alone...

Rienergy - o reclamă sinceră la o băutură care te ajută să îţi conservi nesimţirea

De ieri am scăpat de obsesia cu "Moş Crăciun şi prietenii săi". Am o nouă obsesie, pentru cunoscători "pisica, hai pisica!" Pentru necunoscători este vorba despre reclama de mai sus la o băutură energizantă - Rienergy. Dincolo de morala că această băutură nu îţi dă nici o altfel de superputere - nu vei nu vei dărâma munţii, nu îţi va creşte al doilea penis şi nici al treilea sân, nu ţi se va dezvolta ochiul pineal, nu vei deveni mai frumos şi mai inteligent cu atât mai puţin - ci te ajută pur şi simplu să rezişti unei zile infernale, deliciul constă în exprimare, dovadă încă o dată că cel puţin la vorbire orală suntem number 1. Rienergy asta este de fapt o licoare care conservă nepăsarea, poate chiar nesimţirea, conferindu-i chiar anduranţă. Râsul nervos începe în momentul când auzi acel impasibil "pisica". Nu pisi, nu miţi, nu numele lighioanei ci pur şi simplu "pisica". Dacă nu ar fi fost vorba despre un prim-ajutor poate că apelativul nu ar fi durut atât de tare, la urma urmei nu cred că vă sunt străine adresări de genul "băiatu" sau "fetiţa" - referindu-se chiar domnişoare sau doamne (în funcţie de context), nu la căţeluşele botezate tandru "fetiţa". Dar aşa... cum să strigi domne "pisica" o felină a cărei stăpână e chiar lângă tine, dacă nu te doare puţin în bască de petrescu (pet rescue) însă nu şi de poziţia ta în societate. Să mă vadă lumea că mă implic! Acum cu Rienergy, creşte şi numărul exponenţial al spectatorilor, din moment ce se lasă seara şi tu tot "pisica, hai pisica".

Reclama în limba engleză de mai jos amputează total substratul românesc. Mă întreb ce măcelari s-au ocupat de adaptarea acestui text, de au tradus cu nonşalanţă "kitty" în loc de "cat". Tocmai ăsta este absurdul, ideea că strigi animalul de casă cu numele speciei. Strigi o vacă: "vaca", o oaie "oaia", o maimuţă "maimuţa" şi un hipopotam "hipopotamu". cum să traduci "kitty, kitty"... Era mişto să avem şi o engleză leşinată, aşa poate s-ar fi câştigat ceva din supersensul românesc al superreclamei.

În concluzie "nu ne vindem ţara". În orice caz nu cu banii jos. În rate însă tranzacţia poate fi mai anevoioasă dar şi mai puţin dureroasă pentru locuitori...

Arta de a jigni un şofer de taxi

Citeam astăzi postul Simonei Tache Haideţi, vă rog, nu mă jigniţi!" despre un şofer de taxi din România contemporană care se simte jignit atunci când e întrebat dacă "nu ar fi normal să aibă la el bani schimbaţi" pentru a da restul clienţilor şi mi-am amtit de o anecdotă similară care i s-a întâmplat unui amic, Matei, actualmente cetăţean danez, întors în România într-un scurt concediu.

Ajuns acasă pe strada noastră cu taxiul, la miez de noapte, îi întinde şoferului bancnota de un milion pentru a achita o cursă de câteva sute de mii. Evident, taximetristul în cauză îi oferă acestuia acelaşi răspuns: nu am să vă dau rest. Amicul meu are însă prezenţă de spirit. Am uitat să vă spun că strada noastră este închisă marelui trafic, având topografia unei potcoave. Prin urmare, se relexează, se lasă pe spate, comod în scaun şi îi spune şoferului: "atunci facem ture în jurul străzii până facem de un milion". Aici cred ca a contribuit foarte mult şi copilăria, pe parcursul căreia aş putea spune că am tocit piatra de pavaj a străzii noastre ba cu bicicletele, ba cu skate-ul iar mai târziu cu maşinile, de fiecare dată când unul dintre noi visa să înveţe să conducă. După vreo zece ture, enervat, taximetristul scoate maşina de pe stradă, se opreşte la primul chioşc non-stop, coboară, schimbă banii, deschide nervos portiera, şi îi înmânează nervos restul amicului meu, după care demarează în trombă fără măcar să îi ureze o noapte frumoasă...

Călin Peter Netzer a acordat "Medalia de onoare" pentru rigiditate în iubire

ICR Budapesta prezintă în cadrul Săptămânii Filmului Românesc la Budapesta 2010, printre alte filme româneşti de succes ale ultimilor ani şi "Medalia de onoare", filmul lui Călin Peter Netzer. Am vazut filmul ăsta cu o uşoară strângere de inimă, fiindu-mi teamă că voi urmări încă o continuare la "Această lehamite" sau "Patul conjugal" şi la celelalte oglindiri nefericite ale unor momente de tristă amintire. Am mai văzut actori compromişi pe marele ecran sau pur şi simplu în viaţa personală, dar am devenit între timp şi tolerant cu vârsta şi mi-am spus că până la urmă nu am decât să devin exigent cu pretenţiile. Filmul lui Netzer este superb şi recunosc, îl am în momentul ăsta la inimă ca şi pe "A fost sau n-a fost". De la Resnais încoace realismul cinematografic a rămas pentru mine o relicvă, un soi de moaşte ale evoluţiei şi nimic mai mult. "Medalia de onoare" m-a făcut să îmi amintesc că, în ciuda învechirii genurilor, acestea supravieţuiesc şi într-un context modern, ajutate de un regizor suficient de inteligent mai generează din când în când câte un cântec de lebădă. Neorealismul lui Netzer are capacitatea de a facilita adaptarea tocmai prin umorul care îl străbate, diacronic, aproape ca o prorocire biblică. Suntem condamnaţi să râdem amărui, prin urmare au fost momente când mă trezeam râzând ca prostul de micile artificii de o profunzime ameţitoare. Am râs pentru că în viaţă, întâlnindu-mă la tot pasul cu cazuri similare a trebuit să mă abţin, a trebuit să îmi spun: "e părerea mea, lucrurile nu stau chiar aşa, nimic nu este alb-negru".

"Medalia de onoare" la o decantare riguroasă este un film despre "iubire". Cel puţin asta am înţeles eu. Un film despre cum, dintr-o dată, iubirea în exces nu mai poate oferi nici cea mai mică scuză. Conduita lui Ion (Victor Rebengiuc), personajului principal nu este una imorală, ci amorală. Momentul cheie, care reprezintă scurta povestioară cu agonia sa în jurul medaliei, este însă universal, el potrivindu-se mănuşă atât unui personaj amoral cât şi unuia imoral. Aici se regăseşte frumuseţea filmului lui Netzer, în bilanţul unei existenţe dusă după o proprie moralitate, după reguli rigide, autoimpuse, ca o penitenţă asumată. Neorealismul lui Netzer înfloreşte în momentul în care Ion, din motive necunoscute alege că a venit vremea să rupă pisica şi să încalce toate regulile de conduită pe lângă care a avut mereu grijă să treacă la trei metri distanţă. Alege să ignore dragostea dogmatică în favoarea uneia bazate pe respect. Înlocuieşte explicaţiile sentimental-patriotarde cu unele egocentrice, trecând dintr-o alternativă în alta. De această dată, fiul său, Corneluş va trebui să îl respecte pentru că este contrar profilului pe care tânărul şi l-a imaginat atunci când, turnat de tatăl său a fost arestat. Aşadar Ion nu a fost niciodată securist. Ion a fost un adevărat patriot, un erou, aruncând chiar în aer o cazemată nemţească. Eternul derby Steaua-Dinamo şi dogmatica dilemă: miliţian sau soldat? Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta...

Nu în ultimul rând gravitatea filmului rezidă în dramatismul unor clişee întrerupte. Dacă Netzer ar fi vorbit prea mult prin gura lui Ion "Medalia de onoare" s-ar fi ratat. De data aceasta, concluziile sunt de un ridicol sublim tocmai prin superioritatea raţionamentului: "lucrurile ăstea le-aţi mai auzit, de data asta haideţi să fim cât mai lapidari". Magistrală rămâne explicaţia cu întoarcerea armelor împotriva nemţilor şi cea cu venirea comuniştilor: "au venit comuniştii. Ei aveau tancuri." Victor Rebengiuc este superb, singurul artificiu ne-neorealist al lui Netzer, care reuşeşte printr-un echilibru de neînţeles să nu deregleze constucţia epică. Camelia Zorlescu îmi aminteşte de rolurile ei de la Nottara, dovedind încă o dată că ar fi meritat jucată mult mai mult pe marele ecran iar Mimi Brănescu, deşi într-un rol scurt pare a ameninţa cu o continuare la "cartuşul de Kent", tot cu Rebengiuc. Muzica este superbă, discretă şi bântuitoare iar Ion Iliescu, cu atât mai mult cu cât apare şi pe distribuţie este convingător. Ar merita un premiu pentru Cel mai bun actor dintre preşedinţi.

Ar mai fi ceva de spus? Da. Vedeţi "Medalia de onoare". Vă veţi dori să îl revedeţi!

Scot proteza din pahar să-ţi prepar un sos tartar

Mă întreb de cine să îmi fie mai multă scârbă: de cuplul Anca Pandrea-Iurie Darie sau de desfrâul general care dictează valorile şi non valorile actuale din show-bizzul românesc, care îi transformă pe aceştia, fără voia lor în victime colaterale. Până la urmă, puteţi să râdeţi cât vreţi de mine şi de judecata mea strâmbă, dar de vină e numai şi numai societatea. Nici măcar vinul - cretini au existat încă de pe vremea străbunilor noştri, cu toată incendierea programatică a viilor.

Cât despre cei doi actori români, cred că am cam exagerat promovând prin Industria Lemnului suvenire din stâlpul infamiei. Până la urmă, nu poţi fi un actor complet dacă nu te încumeţi şi să şochezi, cazul celor doi. Faptul că vor să evolueaze într-o producţie porno nu cred că trebuie să ne inflameze prea tare. Actanţii unei astfel de producţii se numesc şi ei tot actori, pentru că trebuie să mimeze lucruri pe care în mod normal nu le fac. Aici nu e vorba de mimat sexul, ci de mimat diverse situaţii: de pildă te culci cu secretara, sau vii să repari cotul de la chiuvetă şi eşti literalmente violat, sau pur şi simplu o inviţi la tine acasă pe o minoră (care în realitate are peste 19 ani dar se poartă cu două cozi şi cu ciorapi alb trei sferturi) şi rămâi surprins de maturitatea acesteia. În semn de veneraţie pentru precocitate îi faci sex, nu neapărat din dragoste, ci pentru că astfel aduci mica ta ofrandă zeiţei feminităţii fără vârstă. Aşadar, dacă Darie şi Pandrea sunt actori mari, de ce ne supără că vor să facă film porno. Nu vor face altceva decât să interpreteze două roluri: un moş senil dar cu erecţie - pericol public pentru umanitate (quel domage) şi o neandertaliană cretinoidă care din când în când îşi bagă în fund cepul de la butoi, călăuzită de maxima: azi la cep fundul de-l pui, mâine o să faci curcui. Francezii îl au pe Papi, de ce nu l-am avea şi noi pe Darie, cel care uită de la mână pân-la gură.

Oamenii ăştia vor să-şi desăvârşească arta şi noi îi oprim, aruncând în ei cu argumente morale. În teatru, dragelor şi dragilor nu există moralitate, ci doar artă dusă la extrem. Am aflat că în acest posibil proiect porno, Profesoara Porno ar dori să îl invite să participe şi pe Maestrul Beligan. De ce nu? Teatru în toată regula. Totuşi , ca să nu fie luat prea în serios acest spectacol ar trebui introdus şi un erou comic. Din nefericire, ca întotdeauna noi, românii suntem decalaţi. Jean Constantin a murit şi ar fi dat minunat dacă ar fi interpretat un turc. În schimb îl avem pe Arşinel. Am convingerea că Arşinel poate interpreta şi un rol de travestit, mai ales că se pricepe la astfel de personaje.

Acum să tragem linie. Marii noştri actori ies la pensie, după care îşi duc traiul de pe o zi pe alta. Ce e atât de rău în a le lăsa acestora şansa de a alege dacă să îşi întrerupă cariera şi să picotească trişti, cu coatele pe masa din bucătărie, făcând gogoloaie de pâine sau a-i lăsa să îşi încheie viaţa, pe scenă? Cred de fapt că după pensionare, fiecare artist român ar trebui să completeze o fişă: doriţi să continuaţi să performaţi în wrestling, în porn sau să vă scrieţi autobiografia? Nu de alta, dar să le dăm cu această ocazie o pâine şi asiguratorilor.

Robbie Williams şi Gary Barlow despre primele necazuri ale vieţii în matriarhat

"Robbie Williams şi Gary Barlow, foşti colegi în formaţia Take That, au filmat împreună un super videoclip pentru piesa "Shame".

Cei doi s-au reunit pe micile ecrane după o pauză de 15 ani, dar au reuşit să obţină un rezultat de excepţie: "doi bărbaţi bine discută probleme de dragoste, stârnind simpatie din partea telespectatorilor. "

Sintagma "doi bărbaţi discută probleme de dragoste" întâlnită de curând în Libertatea mi-a dat de gândit şi am ajuns la următorul raţionament: doi bărbaţi pot discuta probleme de dragoste fără să fie gay doar în filmele lui Woody Allen. De fapt cred ca mai există şi varianta threesome-ului, când aşa şi pe dincolo, doi bărbaţi brusc împreună în imediata intimitate a femeii se trezesc făcându-şi confesiuni. Altfel, împreună, doi bărbaţi, şi bine pe deasupra, nu au nici o treabă cu relatarea problemelor în dragoste, asta e treaba femeilor. Vorba unui cunoscut machist de felul său: "eu nu vorbesc despre dragoste, eu fac dragoste." Profund nu? În cazul acesta, evident, doi bărbaţi bine ca Barlow şi Williams care şi-ar plânge de milă este firesc să stârnească simpatia telespectatorilor. Dacă ne luăm după relatarea din Libertatea ajungem la concluzii profunde, filozofice, ontologice şi chiar comportamentale, legate de secolul în care trăim, în care bărbaţii au devenit exploataţi şi trataţi ca o marfă de femeile rapace care îi înconjoară. S-a dus de izbelişte patriarhatul şi matriarhatul amazoanelor îi îndeamnă pe bărbaţi la singurătate şi la plâns pe umărul aproapelui.

Realitatea este însă alta. Cei doi bărbaţi din clip îşi discută cel mult propria poveste de dragoste, deşi şi aici am dubii serioase în ceea ce priveşte discutatul. Finalul clipului spune tot: "dacă tot vorbim de dragoste, suntem în apropierea unei ape, ne arde canicula, de ce să nu ne facem puţin comozi". Mai mult comozi de fapt, pentru că cei doi îşi vor scoate de pe ei, precum ceapa, trei rânduri de haine. După care, ajunşi la marginea stâncii cei doi realizează că o simplă baie nu le-ar rezolva întru totul problema. Prin urmare renunţă şi se întorc în luminiş. Rămân însă în continuare dezbrăcaţi, pentru că, până la urmă, bustul gol se dovedeşte a fi fost o idee buna.

Încă un deget în sus pentru cârpacii de la Libertatea. De data aceasta, încă o dată ridic degetul mijlociu.

Ozzy sau un naş de excepţie: puţin ideal, puţin idiot, puţin extraordinar

Uşoare regrete că am ratat concertul lui Ozzy de la Bucureşti amortizate însă din plin de concertele continue, diurne şi nocturne ale lui Matei, care fac toţi banii. Vorba vine de bani, că de fapt nu ne costă nimic, avem cu toţii din familie stage-pass. Acum nu că am bifat-o şi pe asta cu "moştenitorul tronului Sensual" dar parcă mă apucă aşa un sentiment de împlinire, că am mai pus un jalon pe autostrada vieţii, aşa că cel mai potrivit cântec pentru acest feeling nu poate fi decât "Time won't wait", Ozzy Osbourne de milioane pe ultimul său album.

Şi o concluzie. În finalul clipului veţi înţelege cu toţii de ce Ozzy Osbourne a îmbătrânit la un moment dat galopant, după care s-a oprit şi iată, asistă cu nepăsare la trecerea în nefiinţă a tuturor contemporanilor săi. E vampir.Sau mă rog, nu era vampir, dar s-a făcut între timp. S-a dat cu ei. Nu ştiu dacă chestia asta îl avantajează pentru că producătorii reality show-ului ar putea să se sperie la perspectiva că The Osbournes îi va bate la fundul gol pe perenii de la Young and the Restless. Toate ca toate, dar ce e mult uneori mai şi strică. Oricum: enjoy the video. Ozzy is back for good!

Muzele tale, nişte petale...

Există o eroare de fond în literatura română actuală, care, observ cu draci în suflet că se perpetuează pe zi ce trece - ”moartea poeziei”, mai tragică și mai disperată decât însăși moartea numitei căprioara. Acum câțiva ani buni, disperații de pe http://www.poezie.ro/ se declarau un soi de salvatori ai poeziei, oameni care prin efortul lor conjugat urmau să resuscite acest ”gen literar” care prezintă, în viziunea lor un interes din ce în ce mai scăzut. Nu zic, pe acolo erau și câțiva ”poeziști” de real talent (nu are sens să vorbim despre buna lor credință, pentru că la prima vedere acesta era un bun comun al ”sectei” literare), de fapt, erau niște oameni care la orice oră ar fi putut scrie cu succes proză. Majoritatea acestora s-au reformat în timp și au dovedit că au ceva de spus și rupți de respectiva șleahtă. Ceilalți însă erau personaje de roman, de un tragism și pitoresc proverbiale. De exemplu coexistau câteva tăntici de excepție. Femei trecute de prima tinerețe însă melancolice, languroase și prietenoase din cale-afară. Dincolo de textele lor care îți provocau instantaneu râsul în primul rând prin mina de seriozitate impusă, deveneau celebre în ”comunitatea poeziepunctro” prin faptul că dacă mai mult de doi membri treceau prin orașul de reședință al acestora nu scăpau neserviți cu ceai și pișcoturi. Dacă unul singur și în mod normal de sex masculin făcea această escală, în cel mai scurt timp doamna în cauză își depășea clasa, devenind pe site o comentatoare pozitivă a textelor acestuia. Mai erau ”domnițele”, de cele mai multe ori dezamăgite în amor, care scriau ceva mai bine, erau puțin mai receptive și empatice, fiind revendicate în cel mai scurt timp de câte unul sau mai mulți din alpha-male poețiipunctro. Pe tot acest fond autorii declamau stupid că ei sunt meniți să salveze soarta poeziei contemporane.

O vreme nu m-a interesat subiectul, după care am început să îmi pun câteva întrebări. Am încercat să îmi imaginez un Eminescu de succes. Tipografiile ar fi muncit zi lumină ca să facă față tirajului acestui poet. Nu cu poeme otova strânse într-un best of ci cu volume conceptuale. Citez din imaginație: ”Prin codru”, ”Lâng-o apă stătoare”, ”Blog de rit vechi”, ”Manifeste proletare” sau ”Silogismele neînțelesului cu pretenții”. Să fim serioși, să fii poet nu a fost niciodată o meserie. Era un hobby, o tară, un semn al damnării. Poeziștiipunctro erau poeți în măsura în care se zbăteau să își publice operele. Publicare în volum și poetul au fost dintotdeauna ca soarele și luna. Drama că astăzi nu se mai vinde poezia este generată clar de nemulțumirea handicapaților de poeți disperați care sunt supărați că proza se mai vinde cum se vinde, dar opera lor, never.

Scriu poezie pentru că simt așa. Nu trăiesc din asta, nu visez să câștig vreun premiu și nici să mi se traducă opera în limbi străine. Când ajung să fac acest lucru muza mea începe să se bâlbâie, se lovește cu ușa în cap, calcă în bălți și în cele din urmă lasă în urma ei un scrâșnet de oase la impactul cu autobuzul 131. Cum era să uităm muză. Nu există poezie în absența ei. Muza este motivația să o iei pe alături, să renunți să descrii cu lux de amănunte un anumit eveniment preferând să îl schițezi lapidar, eventual cu o procustizare spre rime. Când muza a dispărut poetul se evaporă pentru că, așa cum poezia nu se vinde, nu o să apară nimeni suficient de clement să opineze: ”domne, cutare scrie bine, volumul cutare are două poezii tari însă restul e varză.” Acesta e momentul când poetul se apucă de altceva. Dacă nu se mai poate apuca de nimic e clar că are probleme la sistemul nervos.

Și ca să închei, pentru că prea multe nu se mai pot spune, iată o scrisoare foarte dragă mie, care spune totul despre profesiunea de credință a poetului. Este vorba de o depeșă prin care Nick Cave refuza în 1996 premiul MTV pentru ”Murder Ballads”. Dacă toți ar gândi ca și Cave sigur poeții buni (în context actual) s-ar apuca de muzică. Le-ar ieși bine, le-ar ieși bine pentru că mesajul textului și alegerea declamării melodioase le-ar conferi o patină unică. Este cazul câtorva mari baladiști, în principiu: Nick Cave, Tom Waits, Leonard Cohen, Bob Dylan. Aceasta este victoria poetului în societatea actuală. Altfel, cu numele de poet nu poate fi decât o fantomă. Se vor trezi unii care vor pretinde că de Ovidenie le intră în casă și le beau alcoolul medicinal...

”TO ALL THOSE AT MTV,

I WOULD LIKE TO START BY THANKING YOU ALL FOR THE SUPPORT YOU HAVE GIVEN ME OVER RECENT YEARS AND I AM BOTH GRATEFUL AND FLATTERED BY THE NOMINATIONS THAT I HAVE RECEIVED FOR BEST MALE ARTIST. THE AIR PLAY GIVEN TO BOTH THE KYLIE MINOGUE AND P. J. HARVEY DUETS FROM MY LATEST ALBUM MURDER BALLADS HAS NOT GONE UNNOTICED AND HAS BEEN GREATLY APPRECIATED. SO AGAIN MY SINCERE THANKS.

HAVING SAID THAT, I FEEL THAT IT'S NECESSARY FOR ME TO REQUEST THAT MY NOMINATION FOR BEST MALE ARTIST BE WITHDRAWN AND FURTHERMORE ANY AWARDS OR NOMINATIONS FOR SUCH AWARDS THAT MAY ARISE IN LATER YEARS BE PRESENTED TO THOSE WHO FEEL MORE COMFORTABLE WITH THE COMPETITIVE NATURE OF THESE AWARD CEREMONIES. I MYSELF, DO NOT. I HAVE ALWAYS BEEN OF THE OPINION THAT MY MUSIC IS UNIQUE AND INDIVIDUAL AND EXISTS BEYOND THE REALMS INHABITED BY THOSE WHO WOULD REDUCE THINGS TO MERE MEASURING. I AM IN COMPETITION WITH NO-ONE.
MY RELATIONSHIP WITH MY MUSE IS A DELICATE ONE AT THE BEST OF TIMES AND I FEEL THAT IT IS MY DUTY TO PROTECT HER FROM INFLUENCES THAT MAY OFFEND HER FRAGILE NATURE.

SHE COMES TO ME WITH THE GIFT OF SONG AND IN RETURN I TREAT HER WITH THE RESPECT I FEEL SHE DESERVES - IN THIS CASE THIS MEANS NOT SUBJECTING HER TO THE INDIGNITIES OF JUDGEMENT AND COMPETITION. MY MUSE IS NOT A HORSE AND I AM IN NO HORSE RACE AND IF INDEED SHE WAS, STILL I WOULD NOT HARNESS HER TO THIS TUMBREL - THIS BLOODY CART OF SEVERED HEADS AND GLITTERING PRIZES. MY MUSE MAY SPOOK! MAY BOLT! MAY ABANDON ME COMPLETELY!
SO ONCE AGAIN, TO THE PEOPLE AT MTV, I APPRECIATE THE ZEAL AND ENERGY THAT WAS PUT BEHIND MY LAST RECORD, I TRULY DO AND SAY THANK YOU AND AGAIN I SAY THANK YOU BUT NO...NO THANK YOU.



YOURS SINCERELY, NICK CAVE 21 OCT 96. ”

Houston, we had a problem!

Dincolo de bancul deja devenit clasic cu diferența dintre București și Budapesta, din punctul de vedere al unei ape care le străbate, cred că Budapesta mai are un punct forte în comparație cu Bucureștiul. În Budapesta fumez incomensurabil mult mai puțin decât în București.

Există un singur loc în lume unde încă evit să fumez și acesta este ”în mașină”. Nu îmi place și pace, mă face să mă simt incomod şi să mi se încetinească reacţiile, mai cu seamă că sunt perfect conștient de problemele mele de dexteritate la volan. Îmi amintesc că în facultate, la o petrecere, am reușit performanța să îmi ard blugii cu o scânteie aprinsă, de țigară. Pur și simplu mă simțeam atât de bine cu berea în mână încât nu am realizat apropierea incendiului decât când începusem să mă ard. Dar să trec peste... Asta e faza cu mașina, am o problema cu sincronizarea, nu mă descurc bine și cu țigara, și cu schimbarea vitezelor și cu volanul și cu scrumul aprins care o ia mereu razna în toate părțile, aşadar prin urmare e bine să îl păzesc.

Săptămâna trecută însă am reuşit să fumez la volan, în Budapesta, şi nu una, ci trei ţigări. Asta pentru că în premieră, la ceas de seară, am parcurs 1 km în 45 de minute, pe una dintre arterele cele mai circulate Hungaria. După cum veţi vedea şi în fotografie, poziţiile maşinilor, pe 3-4 benzi, trasau un bulevard întreg, din Buda şi până în Pesta, dincolo de podul Arpad. E posibil să nu mai recidivez cu ţigara aprinsă la volan, dat fiind că în cel mai scurt timp sper că se va reda în folosinţă şi celălalt pod, Podul Erzsebet (Elisabeta), astfel fluidizându-se din nou traficul în Budapesta. În orice caz, am tras doar un semnal de alarmă cu privire la cauze. Cauza pentru care unii, de nervi pot fuma. În orice caz, prefer să rămân la părerea că acesta a fost doar un accident şi că nu voi mai fuma prea curând, la volan, în Budapesta...

P.S.

De două săptămâni ascult acelaşi album în maşină: Brendan Flowers - "Flamingo". Încă nu am şină pe creieraş, aceleaşi circumvoluţiuni mai mult sau mai puţin bine definite...

Despre creşteri demografice în Familia Sensual

Am revenit. Da, am lipsit totalmente şi iremediabil motivat pentru că, într-adevăr, în ultimele zile am fost cam plecat din faţa calculatorului, cu misiune clară şi precisă. Iată că această "aventură" a fost dusă la bun sfârşit şi a venit vremea să întoarcem foaia şi să începem o nouă etapă, o nouă vârstă, o nouă aventură. Deocamdată nu ştiu nici eu mai multe, încât prefer să nu vă încarc memoria cu date cărora deocamdată le disting doar umbrele. Este ca şi cum ai pune pe cineva care nu face distincţia între zi şi noapte să povestească în egală măsură o anecdotă diurnă şi una noctură.

În ce măsură de-acum încolo voi fi consecvent nu pot să vă spun, ştiu însă că voi face tot posibilul să exist mai departe în mediul virtual, cu posibilităţile pe care această nouă dimensiune mi le oferă.

Am început aşadar o nouă viaţă. Nu mai suntem doi (eu şi BebeBebe), ci trei: eu, BebeBebe şi BebeBebeBebe, care este un el. Surpriza este cu atât mai mare cu cât eram setaţi să fie o Ea şi a ieşit un El de toată frumuseţea şi eleganţa. Şi pentru că sunt un tip educat şi de fiecare dată când mi se face un bine am fost învăţat să mulţumesc, voi mulţumi. Lui BebeBebe pentru acest incredibil cadou, DoamneiDoamna şi DomnuluiDomnu pentru că au stat mereu la stânga şi dreapta noastră iar acum s-au ales fără voia lor cu un excelent pulover roz, care, mă gândesc că în contextul iernii friguroase care se anunţă merge şi pe post de căciulă (dacă pungile de plastic merg pe post de umbrelă, mă gândesc că o lână pe cap poate fi cu mult mai utilă pe timp de iarnă...), Anei şi lui Răzvan, mereu alături, mereu calzi, parte din familia noastră de peste trei decenii, lui Mami care prin uimirea sa continuă mă convinge zi de zi că avem de ce să fim mândri, alor mei, care în fiecare dimineaţă solicită un bună dimineaţa din partea tânărului, tata fiind singurul care a mizat pe sexul masculin în ciuda asigurărilor de la primele ecografii cum că acesta i-ar lipsi, lui Koroman Pârtitza şi lui Oli care încă nu realizează că a mai apărut unul după chipul şi asemănarea noastră, Patriarhului şi Patriarhei pentru că ne încurajează pasiunile întru pluşuri şi biluţăraie cu amendamentul că "nu îl fac stelist nici dacă Patriarhul e dispus să danseze manele o noapte întreagă", Rekăi şi lui Istvan, primii care l-au întâmpinat pe tânărul nostru în noua sa viaţă, Akriturii care ne-a felicitat prima în mediu electronic şi tuturor celor care printr-o banală întrebare sau felicitare ne-au băgat în seamă. Şi celor care n-au ştiut. Şi celor care au ştiut. Şi celor cu bun simţ însă cu Tourette. Le mulţumesc tuturor în numele fiului nostru. Pentru că îi va întâlni dopotrivă pe toţi şi îi dorim să se bucure de ei în marea sa călătorie. O să-i întâlnească el şi pe tureţi, pentru asta va avea mereu la el câţiva bănuţi, de cheltuială.

S-a mărit Familia Sensual. Back in business!