Visez să mă statornicesc, la o vârstă venerabilă, pentru că altfel nu văd cum într-o casă izolată de restul populaţiei - fie ea urbană sau rurală. Eventualul cel mai plauzibil ar fi o insulă, dar despre alta altădată. Momentan mă mulţumesc cu o casă la marginea pădurii sau chiar în pădure. Accept să fiu călcat de animalele sălbatice dar nu de semenii mei sălbăticiţi. De fapt scriu toate acestea ca replică la postul de ieri al Akriturii, al cărei blog "Coliva de sub bomboane" zică-se că l-am năşit. Acolo era vorba despre Doamna Maria. A nu se confunda cu Tanti Maria, femeia cu praful de curăţat rufele, nu mucoasele nazale. Am regăsit-o în Doamna Maria a Akriturii pe Gladys. Gladys asta e vecina turbată a lui BebeBebe, prin alianţă şi vecina mea... Zică-se că Gladys fusese în tinereţe o frumuseţe a Bucureştilor, cam rea de muscă, dar frumoasă domne. Ghinionul ei că a prins-o tinereţea în anii când "prima femeie a ţării" era numai şi numai Lenuţa, pentru că dacă i s-ar fi întâmplat bucuria asta acum, precis ar fi bătut-o la fundul gol pe vechea dar şi pe noua Nicoleta Luciu. Mă rog, ideea e că de câţiva anişori buni, probabil peste un deceniu, dar nu bag mâna în foc i s-a căşunat ei pe nevastă-mea. Cică îi bagă parfum în prize. Păcat că nu ne-a sugerat asta cu 3 decenii în urmă i, pentru că până acum am fi fost milionari în sterline, înaintea ălora care au inventat dispozitivul frumos mirositor care se alimentează cu curent. De multă vreme nu mai stăm pe acolo, însă, ea continuă zilnic recitalurile, strigând de o aude toată strada: "cutaaaaaaaaaaaare, mi-ai băgat parfum în prize cutare!" La un moment dat Gladys a realizat că parfumul din prize nu e singurul ei neajuns. Îi curge apa în casă, femeia locuind la ultimul etaj al vilei. Fireşte, nevastă-mea se urcase pe casă cu o găleată, şi, când ploua deversa găleţi cu apă în casa bietei femei. Anul trecut, nişte boschetari i-au pătruns prin @fracţie în boxa de la subsol. Ce făcuse nevastă-mea. De rea ce e şi la mia de kilometri de casă, s-a teleportat într-o seară şi le-a dat unor boschetari dublura de cheie de la subsolul femeii. Evident: "cutaaaaaaare, mi-ai făcut toate relele din lume!"
Să nu credeţi că mi-am pierdut firul epic. Nu. Vroiam de fapt să ajung la ideea că coabitarea unui imobil alături de alte persoane are la bază un principiu afurisit: raportarea. Mereu trebuie să te raportezi la vecini, la cel puţin unul dintre vecini. Credeţi-mă, tot e rău! Tot ce ţi se întâmplă e din pricina afurisitului de alături, de sub tine sau de deasupra ta. Te raportezi la el, semenul tău, alăturea-ul tău. Dacă ai locui singur, doar cu un acoperiş între tine şi cerul liber nu ai mai avea încotro şi te-ai raporta la Dumnezeu. Toate s-ar petrece din pricina Sa. Dacă ar locui singură, într-o casă în pădure, sau în deşert, sau pur şi simplu pe o insulă, întreg discursul paranoic-acuzator al lui Gladys ar deveni filozofie în stare pură... Să locuieşti singur, într-o casă pe pământ... Pentru că dintre toate bunurile contemporane, singurul care nu se mai fabrică este pământul. O tempora, o mores.
Şi ca să închei cu o anecdotă despre contrareacţia omului la astfel de vecini iată una care mi-a făcut mai de mult ziua frumoasă. Nişte golani se certau cu un tovarăş al lor, de la etaj. La un moment dat, disperaţi, cei de jos îi strigă "etajerului": auzi mă, ia mai du-te mă în p*#a noastră. Da, "a noastră", aţi auzit bine. A celorlalţi vecini. We live together, we die alone...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu