Călin Peter Netzer a acordat "Medalia de onoare" pentru rigiditate în iubire

ICR Budapesta prezintă în cadrul Săptămânii Filmului Românesc la Budapesta 2010, printre alte filme româneşti de succes ale ultimilor ani şi "Medalia de onoare", filmul lui Călin Peter Netzer. Am vazut filmul ăsta cu o uşoară strângere de inimă, fiindu-mi teamă că voi urmări încă o continuare la "Această lehamite" sau "Patul conjugal" şi la celelalte oglindiri nefericite ale unor momente de tristă amintire. Am mai văzut actori compromişi pe marele ecran sau pur şi simplu în viaţa personală, dar am devenit între timp şi tolerant cu vârsta şi mi-am spus că până la urmă nu am decât să devin exigent cu pretenţiile. Filmul lui Netzer este superb şi recunosc, îl am în momentul ăsta la inimă ca şi pe "A fost sau n-a fost". De la Resnais încoace realismul cinematografic a rămas pentru mine o relicvă, un soi de moaşte ale evoluţiei şi nimic mai mult. "Medalia de onoare" m-a făcut să îmi amintesc că, în ciuda învechirii genurilor, acestea supravieţuiesc şi într-un context modern, ajutate de un regizor suficient de inteligent mai generează din când în când câte un cântec de lebădă. Neorealismul lui Netzer are capacitatea de a facilita adaptarea tocmai prin umorul care îl străbate, diacronic, aproape ca o prorocire biblică. Suntem condamnaţi să râdem amărui, prin urmare au fost momente când mă trezeam râzând ca prostul de micile artificii de o profunzime ameţitoare. Am râs pentru că în viaţă, întâlnindu-mă la tot pasul cu cazuri similare a trebuit să mă abţin, a trebuit să îmi spun: "e părerea mea, lucrurile nu stau chiar aşa, nimic nu este alb-negru".

"Medalia de onoare" la o decantare riguroasă este un film despre "iubire". Cel puţin asta am înţeles eu. Un film despre cum, dintr-o dată, iubirea în exces nu mai poate oferi nici cea mai mică scuză. Conduita lui Ion (Victor Rebengiuc), personajului principal nu este una imorală, ci amorală. Momentul cheie, care reprezintă scurta povestioară cu agonia sa în jurul medaliei, este însă universal, el potrivindu-se mănuşă atât unui personaj amoral cât şi unuia imoral. Aici se regăseşte frumuseţea filmului lui Netzer, în bilanţul unei existenţe dusă după o proprie moralitate, după reguli rigide, autoimpuse, ca o penitenţă asumată. Neorealismul lui Netzer înfloreşte în momentul în care Ion, din motive necunoscute alege că a venit vremea să rupă pisica şi să încalce toate regulile de conduită pe lângă care a avut mereu grijă să treacă la trei metri distanţă. Alege să ignore dragostea dogmatică în favoarea uneia bazate pe respect. Înlocuieşte explicaţiile sentimental-patriotarde cu unele egocentrice, trecând dintr-o alternativă în alta. De această dată, fiul său, Corneluş va trebui să îl respecte pentru că este contrar profilului pe care tânărul şi l-a imaginat atunci când, turnat de tatăl său a fost arestat. Aşadar Ion nu a fost niciodată securist. Ion a fost un adevărat patriot, un erou, aruncând chiar în aer o cazemată nemţească. Eternul derby Steaua-Dinamo şi dogmatica dilemă: miliţian sau soldat? Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta...

Nu în ultimul rând gravitatea filmului rezidă în dramatismul unor clişee întrerupte. Dacă Netzer ar fi vorbit prea mult prin gura lui Ion "Medalia de onoare" s-ar fi ratat. De data aceasta, concluziile sunt de un ridicol sublim tocmai prin superioritatea raţionamentului: "lucrurile ăstea le-aţi mai auzit, de data asta haideţi să fim cât mai lapidari". Magistrală rămâne explicaţia cu întoarcerea armelor împotriva nemţilor şi cea cu venirea comuniştilor: "au venit comuniştii. Ei aveau tancuri." Victor Rebengiuc este superb, singurul artificiu ne-neorealist al lui Netzer, care reuşeşte printr-un echilibru de neînţeles să nu deregleze constucţia epică. Camelia Zorlescu îmi aminteşte de rolurile ei de la Nottara, dovedind încă o dată că ar fi meritat jucată mult mai mult pe marele ecran iar Mimi Brănescu, deşi într-un rol scurt pare a ameninţa cu o continuare la "cartuşul de Kent", tot cu Rebengiuc. Muzica este superbă, discretă şi bântuitoare iar Ion Iliescu, cu atât mai mult cu cât apare şi pe distribuţie este convingător. Ar merita un premiu pentru Cel mai bun actor dintre preşedinţi.

Ar mai fi ceva de spus? Da. Vedeţi "Medalia de onoare". Vă veţi dori să îl revedeţi!