Citeam astăzi postul Simonei Tache Haideţi, vă rog, nu mă jigniţi!" despre un şofer de taxi din România contemporană care se simte jignit atunci când e întrebat dacă "nu ar fi normal să aibă la el bani schimbaţi" pentru a da restul clienţilor şi mi-am amtit de o anecdotă similară care i s-a întâmplat unui amic, Matei, actualmente cetăţean danez, întors în România într-un scurt concediu. Ajuns acasă pe strada noastră cu taxiul, la miez de noapte, îi întinde şoferului bancnota de un milion pentru a achita o cursă de câteva sute de mii. Evident, taximetristul în cauză îi oferă acestuia acelaşi răspuns: nu am să vă dau rest. Amicul meu are însă prezenţă de spirit. Am uitat să vă spun că strada noastră este închisă marelui trafic, având topografia unei potcoave. Prin urmare, se relexează, se lasă pe spate, comod în scaun şi îi spune şoferului: "atunci facem ture în jurul străzii până facem de un milion". Aici cred ca a contribuit foarte mult şi copilăria, pe parcursul căreia aş putea spune că am tocit piatra de pavaj a străzii noastre ba cu bicicletele, ba cu skate-ul iar mai târziu cu maşinile, de fiecare dată când unul dintre noi visa să înveţe să conducă. După vreo zece ture, enervat, taximetristul scoate maşina de pe stradă, se opreşte la primul chioşc non-stop, coboară, schimbă banii, deschide nervos portiera, şi îi înmânează nervos restul amicului meu, după care demarează în trombă fără măcar să îi ureze o noapte frumoasă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu