Fotbalistul Ștefan Iovan, implicat și el în cazul Mădălinei Manole?

Iată că nu a trecut mult de la dispariția Mădălinei Manole și și-au făcut apariția toți nenicii care au evident câte ceva de declarat. Pe undeva toată povestea asta cu ”viața după Mădălina Manole” începe să aducă a scenă de basm ecranizată cu mijloace ieftine și cu actori amatori, care se va transforma în curând în basm prost. După Carmen Harra - mă abțin acum de la comentarii, a venit rândul pilotului Iovan, care, surpriză mare, are domne informații despre Dragoș Iacobini. Este ca și cum ai dori să faci o emisiune despre personalitatea lui Mihai Viteazul și pe cine chemăm să își dea cu părerea... pe Sergiu Nicolaescu, firește. Așa și aici, în acest articol, când e să se vorbească despre aviatori, care este cel mai îndreptățit expert, numai bun de invitat: Adrian Iovan, ăl cu pușca din odaia Romaniței. Ce ne facem însă dacă, dintr-o eroare regretabilă a staffului de platou, în loc de Adrian Iovan este invitat să ne vorbească despre Mădălina Manole nimeni altul decât Ștefan Iovan, fosta glorie a Stelei și actualul antrenor secund al naționalei noastre la fotbal?

Nu neg inteligența și erudiția lui Ștefan Iovan, dar cum poți dispecera o emisiune de genul ăsta, cu un individ care dincolo de numele de familie nu are nimic în comun cu cazul prezentat? Vrei să aduci un pilot și, coincidență a numelui de familie ți se aduce un fotbalist.

”Se învârtea în cercurile înalte, era zburdalnic, bagabont rău. Era nonşalant şi avea succes la fete", a declarat Ştefan Iovan la Acces Direct. "Era bruneţel, drăguţel, înalt, subţirel...avea mare succes, ştia să se bage sub pielea fetelor", a mai spus pilotul.

Ştefan Iovan a vorbit şi despre relaţia pe care Dragoş Iacobini a avut-o cu artista.

"Ce a fost între ei s-a consumat relativ repede, după care şi-a văzut fiecare de viaţa lui. Dragoş era însurat pe vremea aia. Mădălina era şi ea o păsărică agăţată din cuib", a declarat el.”

După cum observați în textul din gazetă, numele lui Adrian Iovan apare doar în titlu, după care fotbalistul Ștefan Iovan devine vioara întâi. Din fericire însă, când vine vorba despre fete, și Adrian și Ștefan Iovan descoperă că au subiecte în comun.

Intraţi în cursa Premiilor de Excelenţă Sensuală - 1

De mult nu am mai scris nimic la rubrica asta, prin urmare a venit vremea să o împrospătez. Iată aşadar fotografia zilei. Ştiţi oare cine este în imagine? Cu atât vă pot ajuta, spunându-vă că nu este nici Gabriel Dorobanţu, nici Adrian Păunescu şi în nici un caz Irina Loghin. Cât despre K.D. Lang, ce să zic, ar fi putut fi ea, dacă mă uit puţin mai bine, dar ca să fiu sincer până la capăt nu, nu este nici ea. Şi atunci, cine să fie oare?

Cin-să fie, cin-să fie?

Promit câştigătorului o recompensă pe măsură, la sfârşitul anului, cu ocazia Premiilor de Excelenţă Sensuală.

”Chanto tsutaeru/Be Sure to Share” de Sion Sono, sau ”trăiește și dă neapărat mai departe”

Am văzut Chanto tsutaeru/Be Sure to Share (2009), al treilea film pe care îl văd de la Sion Sono, după Suicide Club și Love Exposure. Ceea ce mi se pare spectaculos la Sono este faptul că își duce inconstanța și ludicul efervescent la îndeplinire cu nonșalanța unui puști. Cred că nu mi s-a mai întâmplat niciodată să văd un regizor excelând în horror, în epopee postmodernistă/suprarealistă și acum, în dramă așa cum numai cei speciali sunt în stare să treacă de la una la alta. Indiferent de maniera de abordare a genului, Sono lasă loc poeziei, muzica transformând aproape orice secvență mai lungă de 2 minute într-un videoclip perfect: de la muzica originală pentru chitară a lui Tomohide Harada, la obstinanța cu care, aproape 90 de minute ești urmărit de Bolero-ul lui Ravel. Apropo de asta, citeam un interviu al regizorului japonez în care acesta își explica cu o naturalețe de invidiat trecerea de la un gen la altul: după un concert rock de două ori îți dorești din tot sufletul unul unplugged. Și mai e ceva, deosebit la Sion Sono. Pun pariu că habar n-are că este unul dintre cei mai mari regizori în viață...

Să revin însă la Be Sure to Share. O dramă. Încă una cumplită.

SPOILER

Tatăl, tiran, profesor de sport, specializare fotbal este pe moarte. Cancer. Shiro, fiul său, senin, s-ar zice chiar împlinit, curat, fără resentimente, sensibil află de-abia acum că are ceva în comun cu tatăl său. Cancer. Mult mai avansat. Tatăl îi cere fiului să îi promită că după ce va ieși din spital vor merge împreună la pescuit. Fiul își dorește, pentru prima oară ca tatăl său să moară înaintea sa, pentru a nu îi frânge sufletul. Dorința fiului se împlinește. Tatăl moare. Dar dorința tatălui? Trăiască fumegândele canoane europene. Japonezii sunt oameni de cuvânt Shiro își va scoate tatăl din sicriu, în timpul ceremonialului și va fugi cu el pe malul lacului, pentru a pescui împreună, prima și ultima oară. De parcă nu ar fi fost suficient, Shiro urmează să moară și el. Te aștepți la ditamai melodrama. Surpriză: NIMIC. Nici măcar când își întreabă iubita, pe care o ceruse de mult în căsătorie dacă s-ar mai putea mărita cu el, acum, când are cancer. Poate că Shiro moare, sigur moare, de fapt, dar nu în filmul ăsta. La drept vorbind, până și Mickey Rourke moare în Wrestler, chiar dacă finalul filmului este deschis în proporție de 2%, dar acolo te doare. Aici nu simți nimic. Carpe diem, baby.

Frumoase filmele lui Sion Sono. Ai mai mereu senzația că vezi în premieră mondială primul lung metraj făcut vreodată...

Vedeți trailerul de mai jos și dacă v-am convins, nu ratați Be Shure to Share. Nu veți râde, nu vă va ridica moralul dar în mod cert vă va îndemna să vă tratați apropiații (mai bine zis foarte apropiații) cu respectul cuvenit. Adică să le spuneți tot. Pentru că viața, fără voia noastră este surprinzător de scurtă.

Pepene mare în cadă

Acum vreun an râdeam cu lacrimi la un post al lui Lucian Dan Teodorovici despre Iliescu, supraviețuitorul din cadă. Cred că în ziua aceea cineva, o divinitate în orice caz, nu mă interesează detalii, dacă e nocivă, păroasă sau purtătoare de viroze, mi-a recunoscut invidia. Nu îl invidiam pe LDT pentru că a găzduit un pește în cadă, fiindcă și eu la rândul meu am oferit cam tot atâta vreme custodie cada mea unei rațe, care ulterior s-a dovedit a fi oloagă, prin urmare, cada noastră devenise un fel de alinare pro-bono. Din nefericire pentru rață, bunicul nu a mai fost la fel de tolerant, după vreo două săptămâni scurtând-o de gât. Îl invidiam pentru suprarealismul momentului, pentru umor și pentru metatext. Ei bine, alaltăieri mi-a ieșit zânuța în cale. Nu cu pește ci cu un pepene. Nu sunt un mare mâncător de fructe, poate tocmai de aceea când mă lovește devin un sălbatic. Deja pupilele mi se dilataseră, și, ca în desene animate derulau imagini cu pepeni verzi, cu miezul roșu, supurând. Am luat pepenele, BebeBebe NU, dar Doamna Doamna și Domnul Domnul repede au pus botul.

Distracția a început când, acasă, BebeBebe ne-a pus în vedere faptul că un astfel de monstru nu își poate găsi loc în frigiderul nostru, umplut până la refuz, în principal cu lichide, cărnuri și ”cașcaval de-ăla bun”. Căldură mare, nici vorbă să scoatem lubenița pe balcon. Așadar o sclipire de moment și cada se umple cu apă rece. Pepenele, ce să mai zic, ca peștele în mare. Numai că în seara cu pricina nimeni nu a mai avut stomac pentru minunea verde, zemoasă. Cel puțin așa presupun... A doua zi dimineață, la duș, ce facem cu pepenele. Pus în ligheanul de rufe, cu apă rece. După duș, băgăm pepenele la loc. Și seara iarăși dușuri și iarăși pepenele în lighean. Și iarăși pepenele în cadă, pentru că iarăși nu mai aveam stomac pentru pepene. Și uite-așa, astăzi Doamna și Domnul au luat drumul Bucureștilor și noi ne-am trezit cu același pepene, pe care va trebui să îl mănânc de unul singur. Că BebeBebe nu servește. Dar nu în seara asta. Și cum s-a mai răcit puțin afară, am scos ligheanul în balcon. Dar în curând vine iar canicula. Mă gândesc că dacă îl mai țin o lună, de la 1 septembrie (data la care voi închiria garajul) îl voi putea duce la considerabil mai puține grade. Acolo cred că îi voi pune la dispoziție însă o găleată, pentru că deja simt că am abuzat cam mult de ligheanul de rufe.

La adio...

Deşi artiştii au încercat să convingă membrii Consiliului Judeţean Constanţa să păstreze structura instituţiei, în speranţa unor vremuri mai bune, aceştia au hotărât reoganizarea instituţiilor de cultură, ceea ce presupune şi închiderea Operei.

353 de angajaţi au fost concediaţi, dintre care 292 de artişti.

Opera din Constanța se închide - http://www.realitatea.net/

Țicleni, centrul paranormalității universale

Iată aici o pagină care poate oferi multe soluții la întrebările enigmatice pe care deja mulți dintre noi și le pun în legătură cu ”metropola” Țicleni, despre care vă spuneam că este, după părerea mea cheia universului. Mai întâi citiți textul de mai jos. Apoi vom trece împreună la desemantizarea sa:

”Muzica si Concerte in Ticleni
Iti place sa mergi la concerte? Iti place sa asculti artistul preferat live? Aici gasesti concertele ce vor avea loc in Ticleni in 2010 precum si lista de concerte ce au avut loc in trecut. Deasemenea poti sa vezi cine isi mai anunta participarea la concerte in Ticleni sau cu cine poti merge la concerte. Lista ta de concerte care este intr-o continua schimbare.
Da click pe linkurile din stanga pentru a filtra lista de evenimente. Ne pare rau dar nu exista nici un eveniment in Ticleni. Va rugam sa cautati evenimente dintr-un oras apropiat de Ticleni.

Nu sunt rezultate.”

Teoretic faza cu concertul și cu artistul preferat live ar trebui să treacă neobservată. Oare câți dintre noi au grijă ca atunci când vorbesc despre grupul sau solistul/a preferat/ă în concert au grijă să adauge: ”în viață”? Evident în marea noastră majoritate vorbim despre numele în viață, bazându-ne pe buna credință a interlocutorilor noștri. Artistul preferat live face așadar trimitere la ”artiștii vii (alive) în concerte live”. În cazul Țicleni însă nu face rău să ne raportăm puțin și la paranormal (ba o să vedeți că e chiar un must), dacă ținem cont că aici a avut loc ultimul concert al Mădălinei Manole. Nu vă vine să credeți nu? Ei bine, ăsta este adevărul. Așadar, am putea trage concluzia că metropola Țicleni are anumite proprietăți paranormale, mergând probabil până la înstrăinări de anime și animuși. Aici se adună toate sufletele marilor cântăreți, pentru a cânta live dincolo de viața lumească. Acum altfel înțelegem întrebarea retorică: ”Iti place sa asculti artistul preferat live? Aici gasesti concertele ce vor avea loc in Ticleni in 2010”.

Vino la Țicleni dacă vrei să-i asculți live pe Mădălina Manole, Elvis Presley, Michael Jackson, Michael Hutchence, Freddie Mercury, Beatleșii mai puțin McCartney (deocamdată), chiar și pe Luciano Pavarotti!... Din start Țicleniul își proclamă un potențial turistic greu de imaginat și incredibil de tentant.

Acum că pe asta am lămurit-o, ne mai rămâne dilema cu ”cu cine poți merge la concerte.” Să înțeleg că pe același site se afișează și liste cu ceilalți spectatori, încât până la urmă ajungi să te duci să îl vezi pe Michael numai pentru că și-a luat bilet și Ramona - fata primarului, Consuela - profesoara de română sau Pamela - frizerița? Sau că, pe lângă aceste concerte fantomă până și spectatorii sunt tot un fel de fantome, dar de această dată din categoria ”escorte”? Așteptăm provincia. După care, surpriza. Probabil că, verificându-mi ID-ul, cei de pe site-ul VINȘIEU m-au descoperit că nu am de gând să vin prea curând la ei. Prin urmare, instantaneu îmi aplică textul: ”Ne pare rau dar nu exista nici un eveniment in Ticleni. Va rugam sa cautati evenimente dintr-un oras apropiat de Ticleni.” Băiete, încă nu e cazul să vii prin Țicleni. Păi atunci de ce m-ați mai îmbârligat atâta? V-am spus eu că aici se petrec lucruri stranii și nu ați vrut să mă credeți. Acum precis râdeți de mine și ziceți că sunt eu conspiraționist, fiindcă în definitiv nu este vorba decât despre un mesaj generat automat, care apare ori de câte ori vreun oraș nu are nimic de anunțat, nici măcar un singur eveniment cultural. Cazul metropolei culturale Țicleni. Sunteți voi deștepți... Păi dacă era așa, atunci de ce a cântat Mădălina Manole aici, pentru ultima oară și pe site, la secțiunea Țicleni nu apare nimic? Acum să vă văd, ce argumente mai aveți!

Este sau nu Țicleni un oraș fantomă? Este. Este sau nu Țicleni un potențial Las Vegas al turismului pe considerente de paranormalitate? Este.

Veniți în Țicleni, dacă vă e dor de Gică Petrescu, Mihaela Runceanu, Ioan Luchian Mihale, Mădălina Manole, Florin Bogardo, Teo Peter, Anda Călugăreanu și alți regretați soliști de muzică românească! Artistul preferat live!

Țicleni: împreună vom reconstrui neconstruitul

Am absentat, motivat - concediu de o săptămână - și sper să merite absența. Mai întâi să vă zic una teribilă despre Țicleni, știți voi, acea ”metropolă Zero” unde sunt convins că s-a declanșat viața pe pământ și unde, fără nici o îndoială se vor și încheia socotelile. Site-ul Primăriei Țicleni era plasat, strategic la www.primariaticleni.ro. Folosesc timpul trecut pentru că, de curând acesta s-a mutat la www.primarieticleni.ro. Chiar dacă mulți veți spune că e același lucru vă voi contrazice, pentru că, din punct de vedere semantic există totuși o diferență. Primăria Țicleni se distingea, era ”acea Primărie”, unică în oraș dar și unică în felul ei. Ei bine, Primărie Țicleni este un eșantion, o primărie dintre multele de care beneficiază această metropolă, această posibilă viitoare metropolă. Orașul își păstrează misterul, pentru că vrând să accesezi acest domeniu vei avea parte de o mare surpriză: site-ul este în construcție. Rectific: în reconstrucție. Cu alte cuvinte, nemulțumit de cum arăta acest domeniu, edilii s-au gândit să îl cosmetizeze. Dar ce ne facem dacă nu arăta în nici un fel? Atunci de ce ”re” și nu simplu: construcție. Pentru că astfel se sugerează continuitatea. E ca în bancul cu dacii care aveau fibră optică. Așa și cu Primăria din Țicleni...

Ion Ungureanu, noul primar de Țicleni nu a plătit chiria pe domeniu, aceasta este cheia misterului cu mutatul domeniului. Vremuri de criză, deh, înțelegem că nu s-au găsit 40 lei lunar ca www.primariaticleni.ro să poată fi prezervat. Dar să nu ne consumăm energiile cu astfel de nimicuri, fără importanță în regimul existenței țicleniene de zi cu zi. Să venim cu soluții, să susținem acest cuib al oltenismului, fără de care probabil că drumurile naționale ar continua să aibă două benzi. Călătorule, tu care habar n-ai cum e să umbli cu mașina prin Țicleni, mai cu seamă la ceas de țară, să nu îți calce cumva pneurile pe banda de mică viteză pentru că în mare necaz te vei afla. Folosește cu încredere banda de mare viteză, astfel ai mai multe șanse să nu tamponezi frontal mașina vreunui localnic, parcată cu nesimțire pe carosabil, sau vreun cal ieșit noaptea la drumul mare. Deci, să venim cu soluții, pentru că e cât se poate de clar că primarul a dat în lucru noul website doar pentru că i se impune, nu pentru că ar avea vreo importanță pentru el și urbea pe care o păstorește. Să îi oferim noi domenii, pentru că în curând îl va pierde și pe acesta. www.primaricaticleni.ro, www.primaticleni.ro, www.priticleni.ro, www.primariatic.ro. Sau, dacă nu aveți nici un fel de milă pentru acest edil insensibil, cumpărați toate domeniile decente cu acest nume! Atunci vom înțelege cu toții cât de abil este acest oltean cu nume de ungurean.

Mădălina Manole în airplay naţional

Vreau să îmi răspundeţi rapid la o întrebare simplă: când a fost ultima oară când aţi ascultat în airplay vreo piesă e Mădălinei Manole? Ieri şi azi toate posturile radio şi tv nu ştiu să vorbească despre altceva decât despre "decesul fetei cu părul de foc". Mădălina Manole în airplay. Toţi neaveniţii, toţi neimportanţii apar acum să îşi dea cu părerea cu privire la tragedia aceasta. Toţi oamenii ăştia îmi amintesc de rudele pe care nu le vezi cu anii dar care la înmormântări sau parastase sunt primii, cei mai zeloşi. Gheorghe Gheorghiu, un was, vine să vorbească despre Mădălina. Discursul său nu diferă cu nimic de al celorlalţi, singura diferenţă fiind "personalitatea" acestui solist bovin. L-am văzut după ani buni de absenţă (nedureroasă de altfel) pe Daniel Iordăchioaie, decrepit, ca vai mama lui dar "manolescian" în ceea ce priveşte informaţiile date. "Manolescian" ca toţi ceilalţi, cu acelaşi discurs. Laurenţiu Cazan, ornitologul cu specializare în pescăruşi vine şi el. Mai trist, apare şi Corina Chiriac (pentru cine nu ştie, Corina Chiriac a avut şi ea câteva tentative de oprit timpul, clipa asta minunată...). Gabriel Dorobanţu, care probabil nu mai este mediatizat tot din cauza presei care l-a luat în serios atunci când zicea: "să nu vii iar să mă cauţi". Până la urmă uite că a venit el...

Dimineaţă, Antena 3 o avea invitată în studio pe o doamnă care ne relatează îndeaproape momentul morţii vedetei: "s-a trezit la 2 noaptea, s-a ridicat din pat de lângă soţul ei şi a băut un pahar cu pesticid". De parcă ar fi povestit cum că, de arşiţă, omul bea un pahar cu apă. Cât de imbecil sună aceasta "reconstituire" a evenimentului! Evenimentul Zilei publică un articolaş în care ni se spun următoarele: "Impresarul artistei, Bebe Mihu, a precizat pentru EVZ că "se vedea că era cu gândul în altă parte". "Aceeaşi privire o mai avea şi pe 30 mai la un spectacol". Bebe Mihu ăsta, dacă este chiar atât de deştept pe cât vrea să pară ar fi făcut bine să o întrebe pe solistă: dragă Mădălina, de ce eşti cu gândul în altă parte? El nu a făcut-o, dar tot cred c ă e bine că s-a prins acum. Să fim serioşi, de câte ori pe zi fiecare dintre noi poate fi surprins "cu gândul în altă parte"? Asta însă nu ne obligă să ne şi sinucidem.

Toate aceste comentarii m-au făcut să mă întreb cum ar reacţiona Mădălina Manole dacă ar putea asista la acest circ dureros de trist? Eu unul cred că şi-ar dori să nu fi făcut gestul de ieri. Pe care, poate nici nu l-a făcut. Oricum, chestia cu sms-ul scris dar netrimis mi se pare o acoperire perfectă pentru cineva care ar fi ajutat-o pe aceasta fie să bea pesticid, fie să se lovească la cap. Apropo de asta cu pesticidul, mai am una. Ziceau ăstia dimineaţă tot la Antena 3 că prietena care i-a cumpărat vedetei pesticid va trăi toată viaţa ei cu o conştiinţă grea. E posibil ca acea individă, care nu făcuse probabil decât un comision minor, de-abia de acum să conştientizeze şi să îşi exagereze vina. Doamne-fereşte să nu intre în vreo depresie şi să se sinucidă şi ea, la supărare. Nu pricep de ce e vina femeii aceleia, dincolo de un detaliu care îmi scapă: avea sau nu Mădălina Manole flori în jurul ei? Dacă nu avea probabil ar fi fost util ca prietena să o întrebe pe Mădălina Manole ce vrea să facă cu pesticidul, măcar aşa, de politeţe. Ar fi culmea acum ca prietenii mei, Reka şi Istvan, cei care mi-au dăruit o minunată vuvuzelă să rămână cu conştiinţa încărcată că mi-au pocnit mie ficaţii şi plămânii suflând la dracia aia cu culorile Franţei pe ea. Şi încă un apropo: Vive la France! Pentru ieri. Şi încă un apropo: ieri, prima oară am crezut că a murit Manolescu. Nu auzisem şi prenumele defunctului...

Una peste alta, Mădălina Manole nu merita o astfel de soartă. Dumnezeu să o odihnească! Mă întreb dacă însă e după el? Mai este oare dumnezeu mai presus de presă?

Protest împotriva dezumanizării lui Iisus

Nu sunt un tip religios. Nu sunt un tip religios tocmai datorită zelului cu care nişte imbecili reinterpretează dogma, de fapt nici măcar nu o mai interpretează, pentru că asta ar însemna că măcar înţeleg câte ceva din esenţa acesteia. Aceştia pur şi simplu folosesc modele patriarhale, arhaice, gândite pentru un anumit moment, fără a înţelege că, pentru a le păstra veşnic vii trebuie să le adaptezi. Este, ca şi în artă, loc pentru mai multe interpretări, cu cât mai diverse, cu atât mai atrăgătoare la un public numeros. Este loc şi pentru "Romeo şi Julieta" lui Zefirelli, dar şi pentru "Romeo + Julieta" în regia lui Baz Luhrmann.

Faptul că alţi bigoţi încearcă acum să închidă Playboy Portugalia pe considerente numai de ei ştiute ar trebui să mă lase rece. Există o vârstă, zic eu, când Playboy este o necesitate, poate pentru unii chiar un gadget frivol prin care declară public anumite lucruri. Îmi amintesc de un văr, un cretinoid de expus în hol la Antipa care avea o astfel de colecţie. Repet, la 14 ani e un "must", dar la 30 nu mi se pare un titlu de glorie să ai câteva astfel de reviste, mai ales apărute în România. La o petrecere de tristă amintire în Braşovul natal al acestuia, dintr-o eternă şi fascinantă plictiseală s-a ajuns la un anumit moment ca toţi cei prezenţi să răsfoiască revistele acestuia. Şi una dintre pagini s-a desprins. Nu s-a rupt, pur şi simplu s-a dezlipit. A ieşit un circ monstruos pe care ipochimenul ăsta de văr încerca să îl camufleze. În cele din urmă eu si o parte din invitaţi ne-am făcut bagajele şi am plecat înapoi spre Bucureşti, fără să mai putem tolera mojicia ăstuia. Apropo, lucrurile ăstea se întâmplau în seara de 1 ianuarie. Puteţi să înţelegeţi de aici cam ce relaţie am eu cu Playboy ăsta. Însă acesta nu este un motiv să dezinformez şi să profit de buna credinţă a fundamentaliştilor religioşi, pentru că în acelaşi timp îi defavorizez pe hermeneuţi şi pe literaţi. Interzicând apariţia Playboy, ediţia portugheză, bigoţii nu fac decât să îi pună cătuşe lui Saramago (în Portugalia, pentru că peste Ocean scrierile sale sunt mai ales acum apreciate, poate chiar supraapreciate) şi să îl îndepărteze pe Iisus de la speciala sa umanitate.

Lucrurile ăstea mă îndepărtează de biserică. Poate că mă şi îngrozesc. Mă întreb dacă nu ar trebui ca de acum încolo, orice autor (la anonimi apare o problemă) să îşi încheie operele cu câte un Testament, în care să explice exact ceea ce a vrut. Miroase a metaliteratură, dar putem să o numim generic Testament. Pentru ca nu cumva peste timp, să apară alţi fundamentalişti, alţi bigoţi, alţi complexaţi (pentru că până la urmă complexele există şi fac şi legea, cu sau fără vorba lui Freud) care să pună cătuşe libertăţii de exprimare şi de interpretare.

Bilanț post-Mondial, vuvuzele și Ionel Stoica

Gata Campionatul Mondial 2010. De fotbal... Iată aşadar darea mea de seamă cu privire la ce s-a întâmplat, acum când ar trebui să gândesc la rece. Concluzia finală e că nu mi-a plăcut. După primele 4-5 meciuri eram entuziasmat, poate şi datorită penuriei de fotbal de calitate, acum, când e gata recunosc cu mâna pe inimă că nota mea finală este sub cea de trecere. Faptul că zilnic, în jur de 20.15 deschid televizorul nu este din vina CM 2010, ci a faptului că fac eu tot felul de fixaţii nefericite - reflex necondiţionat. Oriunde aş fi, zilnic la 20.15 apăs butonul "on" al telecomenzilor pe care le am la dispoziţie. Acum staţi să ascultaţi şi continuarea: după circa 5-10 minute apăs pe "off". Cam aşa am făcut şi anul ăsta în proporţie de 40%.

De vină pentru elanul meu de început au fost Germania, Japonia, Coreea de Sud şi Uruguay chiar în ordinea asta. Aş putea spune că pentru ele am continuat să urmăresc această competiţie iar pe măsură ce au fost eliminate m-am dezis de tot acest spectacol. M-au uns pe suflet eliminările "premature" (ar zice unii) ale Italiei şi Franţei. M-a dezamăgit prestaţia Angliei, echipa mea de suflet, dar într-un fel asta m-a și ajutat să nu violentez pe careva în momentul partidei cu Germania, după care am ţinut cu aceştia din urmă. Ştiam că Anglia va pierde, chiar cu penaltiul care i se cuvenea tot ar fi pierdut. M-a întristat fotbalul urât practicat de Spania, italienesc, nici măcar pragmatic, aş zice mai degrabă conştient: noi avem o echipă de vedete și câștigăm oricum. M-a întristat de asemenea Olanda, cu un joc de asemenea tacticizat ca al Germaniei dar fără lecția învățată atât de bine, încât deseori am avut senzația că un pitic mic, le-a vegheat cărările. Din nefericire pentru ei doar până în finală. M-a întristat Robben (de ratarea lui Gyan m-am bucurat!)și m-au încântat Forlan și Suarez, ambii inegali, inconstanți dar cuceritori. Și m-a mai enervat arbitrul dobitoc din finală, care mai avea puțin și și-ar fi dat și lui un galben.

În ciuda valului general care contestă vuvuzela și alte zgomote similare, țin să declar în fața națiunii că am vuvuzelă, că am folosit-o, ba mai mult, am și mânuță păcănitoare cu culorile Germaniei. Apropo de culori, vuvuzela e în culorile Franței, dar a fost un cadou atât de minunat și mi-am amintit de o maximă: când iubirea e mare culoarea nu mai contează. Nu în ultimul rând, pe cei cu fobie la vuvuzele îi sfătuiesc să nu stea prea mult în preajma mea. Dacă îmi sună telefonul își vor blestema zilele.

Dincolo de cele expuse am vreun regret referitor la CM 2010? Da! Că nu am avut ocazia să văd măcar un singur meci comentat de Ionel Stoica, pe care îl știam de mult plecat. Continua constipație cramponată și cadența acestuia de cititor profesionist de ferpare probabil că m-ar fi ajutat să aloc mult mai puțin timp acestui eveniment, care cred că a meritat în proporție de 8%.

Diana Vickers - the girl who murdered "my" love (Întoarcerea la Bananarama)

Vă spuneam zilele trecute că îmi place Diana Vickers. Ei bine, nu îmi mai place! Nu îmi mai place pentru că este o hoaţă. Nu vorbesc acum despre tipa care te lasă dormind şi pleacă cu colecţia ta de originale Nick Cave (atât audio cât şi video) sau cu colecţia mea de benzi desenate sau de maşinuţe Matchbox. Până la urmă viaţa e un barter, prin urmare, dacă Diana Vickers ar fi plecat de la mine, unde să presupunem că venise de plăcere..., şi în locul plicului de adio mi-ar fi luat ceva la care ţin enorm nu aş fi avut nici un drept să mă întristez prea tare, pentru că era normal să îi las şi eu o amintire. Problema este că le-a furat pe fetele de la Bananarama. Totul până la Bananarama. Cele trei făceau cam ce face Vickers acum, dar cu vreo trei decenii în urmă. "The Boy Who Murdered Love" are exact acelaşi beat ca la "I Heard a Rumour" iar refrenul este compus din fade-ul întregului ambient muzical, pentru a scoate în faţă backing-vocals-ul care la Bananarama era doar de atmosferă , singurele diferenţe constând în nişte başi mult mai hotărâţi, cu pretenţia că astfel pop-ul anilor 80 ar putea fi detronat, şi nu în ultimul rând în vocea ei mâţâită.

Ei bine, asta nu mai pot să iert la Diana Vickers. Du-te fată cu dumnezeu! Te-am luat de la inimă.

P.S.

Iată dovada pentru care Diana Vickers nu mai are nici o şansă să ajungă la sufletul meu!

Despre senzaţionalul femeii fără oglindă sau moartea subită a demnităţii umane

Sexul este calea! Deja nu mai găsesc explicaţii pertinente la dependenţa pe care o manifest faţă de presa de scandal din România. Îi blamez, îi înjur, îi comentez, dacă ar fi după mine şi după radicalismul care oniric mă caracterizează i-aş interzice, dar nu pot fără aceste mizerii. Ultima explicaţie, alimentată de o "anecdotă" cu substrat tragic, este că de fapt nu mă interesez de existenţa şi de odiseea unor petarde, femei care pe lângă faptul că nu fac cinste neamului românesc nici măcar nu îl reprezintă, ci analizez doar sociologic etapa în care ne aflăm. Din păcate penibilul lui Tonciu (după mine regina de săptămâna asta), al Sensualei (băi, Simona e soră-mea!), al lui Moni, al Bombei Sexy este doar o mostră de cretinism feminin contemporan. Sunt destule la care funcţionează, zic ele, bine indicatorul penibilului şi totuşi, în momente nepotrivite te fac să îţi aminteşti de fătucele ăstea care fac deliciul presei de scandal.

Zilele trecute cineva se confruntă cu o criză de isterie. "Actanta", o domnişoară de treizecişiceva, cochetă, bine făcută - nu răpitor de frumoasă, ci mai degrabă interesantă, educată şi inteligentă. Imediat veţi afla că domniţa în cauză era absolventă a două facultăţi şi proaspăt posesoare a unui masterat. Fata se duce să se angajeze la privat şi angajatorul îi spune că e calificată, numai că mai trebuie să îşi ridice fusta ca să vadă dacă are picioare frumoase. După toată descrierea mea anterioară veţi opina mulţi dintre voi că fata a ieşit din birou trântind uşa, că doar ea nu e nici Tonciu, nici Bomba, nici Sexy Brăileanca. Ei bine, NU. Fata şi-a ridicat fusta. Criza ulterioară de nervi nu a fost declanşată de faptul că demnitatea ei umană fusese călcată în picioare cu o astfel de solicitare, ci pentru că fusese respinsă pe criteriul: şefului nu îi plac picioarele tale. Ce să înţeleg de aici? Că sexul vinde? Că sexul este calea? Că a murit demnitatea umană?

Sau că unele domnişoare fac bine să încerce să se angajeze la particular, pentru a observa lucruri de care habar nu aveau. Sau poate că merită această încercare pentru propria sa evoluţie, poate că tocmai de aceea şi-a ridicat fusta ca angajatorul să ţină locul oglinzii, pe care nu şi-a permis-o până la această vârstă.

În concluzie cred că citesc mai departe presă de genul: "best of stupid Romanian women", pentru că dacă, prin absurd ar apare ziare de nişă, unul numai despre Tonciu, altul numai despre Ciumac şi tot aşa în secunda aceea aş renunţa să le mai fac vânzare, deoarece obişnuitul, ne-hitul nu mă mai atrage. Moralitatea mea îmi spune că să te duci la un interviu şi să îl pici pentru că ai refuzat să îţi arăţi picioarele este normal şi să te vaiţi că l-ai picat pentru că ţi-ai arătat picioarele şi acestea nu au plăcut este anormal, deci "neobişnuit". Nu mă surprinde nici că Tonciu îşi pune silicoane, nici că îl înşeală pe Mitea, nici că încasează pumni în gură şi în ochi de la acesta, însă mă fascinează să citesc declaraţiile acesteia conform cărora: "nu mă supără că se duce la alte femei pentru că el tot pe mine mă iubeşte, tot la mine se întoarce. De ele doar îşi bate joc. Acolo îşi face nevoile" (citat din memorie). Îmi imaginez un dialog intim Mitea-Tonciu: Tonciu, vreau să îmi fac nevoile! Mitea, nu în casă, du-te la Paul(a)!...

Atenţie mare la deget şi la şliţ: pericol de şocare

Vreau să aflu cine e C.F. din Cancan, autor/autoare a/l râgâielii de aici ca să vă pot spune cine vrea să îl bată la poponeţul gol pe Vlad Gorneanu de la Z.O.B., pentru că asta rezultă din acest articol-dovadă că singura condiţie pe care trebuie să o îndeplineşti pentru a fi angajat la acest ziar este să nu ştii nimic, cu cât mai nimic cu atât mai bine. S-a trezit civismul şi bigotismul unui formator de opinie (crede el) ca să ne lumineze nouă căile, aproape dogmatic. Aflăm din articolul cu pricina că reşiţenii sunt oameni uşor de şocat la vederea unui deget mijlociu sau a unei mâini duse la şliţul pantalonilor. Înţeleg de aici că avem de-a face cu o comunitate religioasă, pioasă şi că n-ar trebui să existe sămânţă de reşiţean căruia să îi fi plăcut vreodată de Michael Jackson (spun asta pentru că după mine Maicăl este chintesenţa prohabului măscărit. Îmi permit aşadar un sfat pentru şoferi: dacă călătoriţi prin Reşiţa şi aveţi probleme în trafic, faceţi orice gest şoferului idiot în afara ridicării degetului mijlociu. Acest lucru l-ar şoca şi ar duce inevitabil la un accident cumplit.

Dar să trecem peste asta şi să ajungem, iată, la pasajul cel mai profund din tot articolul intitulat Trupa Zob, gesturi obscene pe scenă:

Trupa Zob cântă un stil de rock ceva mai agresiv, astfel că, de cele mai multe ori, fanii apropiaţi nu sunt şocaţi de asemenea gesturi. Dar, în marile concerte, cu siguranţă că sunt şi spectatori care nu se aşteaptă la aşa ceva!

Întreb şi eu: dacă Zob cântă "un rock ceva mai agresiv", ce cântă atunci Cannibal Corpse? Sau, dacă Zob cântă "un rock ceva mai agresiv", despre Cannibal Corpse s-ar putea spune că cântă "un rock ceva mult mai agresiv", nu-i aşa? Stilul acesta agresiv, stimată/e C.F. se numeşte punk, şi există de când lumea, mă rog, acum probabil o să ne spuneţi că nu alocaţi deloc timp prostiilor. Ok, să zicem că aveţi dreptate, dar cu "fanii apropiaţi" ce aveţi domne? Eu ştiu că fanul nu poate fi decât apropiat, pasionat, tumultuos, dedicat, cu alte cuvinte: apropiat. Cel îndepărtat nu este fan, el poate fi cel mult far. Un far prea îndepărtat... Cu alte cuvinte nici cu muzica sau cu partea socială a artelor C.F. nu stă prea bine, încât nu îmi mai rămâne decât să mă întreb de ce s-a apucat omul ăsta să scrie despre muzică...

Poate pentru că C.F. este un militant pentru readucerea în România a adevăratelor valori morale. Nu ar fi totuşi mai bine să i se ofere acestui ipochimen o rubrică sub înaltul patronaj al BOR, în care zilnic să fie puse la stâlpul infamiei vedetele puţin mai deochiate ale României? În cazul tot ce îmi rămâne este să sper că următorul astfel de articol îl va lua în vizor pe Tudor Chirilă.

Cosmina Păsărin, expulzată după ce a simulat sexul cu TVR-ul

Consider mai de senzaţie exprimarea rezumatului din articolul dedicat Cosminei Păsărin în Libertatea decât toată atitudinea așa-zis scandaloasă a acesteia. Faptul că o ”păsărică” mimează masturbarea nu face decât să sugereze o anumită stare de normalitate, pe care mi-era teamă că aceasta o pierduse. Mă și gândeam cu groază că în doar câteva luni ”păsărica” cu pricina va deveni cel puțin la fel de atrăgătoare ca Delia Budeanu, prezentatoarea celei mai lungi telenovele din istoria televiziunii. Pe urmă, mulți ani mai târziu, de ordinul deceniilor, dacă timpul ar fi fost blând cu mine aș fi ajuns poate să o și aud din nou pe ”păsărică”, trecută, stafidită, cântând trance-ul de altădată... TVR, acest hidos corp de fier-beton i-ar fi răpit pentru totdeauna nurii. Nu a fost însă nevoie. Faptul că TVR îi desface acum contractul trebuie interpretat corect: Păsărin nu a fost ”exmatriculată” pentru vulgaritate, ci pentru simulare de hardcore.

”Cosmina Păsărin a fost dată afară de la TVR, după ce in presă au apărut fotografii cu acesta care au fost interpretate ca fiind cu tentă erotică.”
Întreb și eu: oare nu vi se pare normal să fie dată afară de cel pe care tot simulează, în van, să îl introducă? Să îți bagi TVR-ul între picioare însă, mi se pare dincolo de orice fantezie sexuală, este, după cum am mai spus, de-a dreptul hard-core. Hard-core moldovenesc, firește. Prin urmare, ceea ce s-a petrecut în interiorul TVR-ului este o reacție a orgoliului acestui organ folosit doar pentru simulare. Aproape ca în Carrie, organul s-a răzbunat, inanimatul a prins viață. Și ce a făcut el? A dat afară ”păsărica” din incintă.

Ladies and Gentlemen (especially Gentlemen): ”păsărica” has left the building! One more building...

Despre morţi numai amintiri sincere şi desuete

Ieri s-a consumat tragedia de la Tuzla. E cumplit şi al naibii de posibil, ca în orice clipă, dintr-un motiv sau altul avioanele să se prăbuşească, fie ea eroare umană sau defecţiune tehnică, în comparaţie cu, să zicem automobilele. E drept că accidentele auto domină într-un top al catastrofelor, în comparaţie cu cele aeriene, foarte puţine la număr, şi poate şi de aceea acestea din urmă par cu mult mai tragice. Îmi amintesc de un bun prieten care a avut ghinionul să derapeze, cu viteză foarte mică de altfel prin parapet direct într-o râpă. Norocul lui însă a făcut ca în acea râpă să se trezească păscând o vacă. Prietenul ăsta a scăpat cu viaţă numai datorită acestui nefericit animal în care a intrat în plin. Astfel de cazuri fericite nu îşi păstrează însă valabilitatea şi în cazul avioanelor, deşi, trebuie să recunoaşteţi că norii prezintă potenţial în ceea ce priveşte amortizatul căderii. Am aflat că printre ei se afla şi un focşănean de-al meu, şi cred că v-aţi obişnuit deja cu patriotismul meu local. Dumnezeu să-i odihnească, sau poate din contră, să nu îi odihnească deloc ci să le dea de lucru - cred că întotdeauna e loc pentru aceşti oameni dedicaţi!

Ce mă scoate din sărite însă este tembelismul cu care toată presa nu mai are acum alt subiect decât această dramă. Am asistat ieri la un circ de zile mari. A ieşit de la naftalină Iovan (ăla cu Romaniţa) şi Mândruţă care se zice că ar fi un fel de expert. Care mai de care mai nebăgat în seamă de presă în ultima vreme are acum ocazia să îşi exprime părerea. Dacă treci însă de acest şoc, de aceşti ţuţeri de serviciu şi îţi spui că asta e, nu se poate rău mai mare descoperi altceva. Ziarişti zeloşi care se apucă să strângă informaţii despre răposaţi. Primul lucru pe care ţi-l spui este: dă doamne să avem norocul cu un ziarist comod, nu cu unul flămând, care să arunce cu rahat în imaginea morţilor. Dar ce ne facem când dăm peste ziarişitii comozi şi flămânzi, în sensul că nu se zbat prea mult pentru subiect, dar când îl au îl dau aşa, brut? M-ar amuza argumentul de: "cine-verite". Ideea e că am asistat dimineaţă la un astfel de circ. O domniţă ziaristă vroia să ne convingă cu orice preţ cât era de special căpitanul. Am auzit ţaţe povestind cum la un moment dat un avion a coborât mult de tot şi să vezi şi să nu crezi, ţaţo, ce era, era vecinu', căpitanul, care ne făcea cu mâna. Altcineva, parcă rupt din Caragiale povestea de ce era special căpitanul. Pentru că avea un căţel şi intervievata o căţea, şi căţeaua îl iubea mult pe căţelul căpitanului şi ce haios erau cei doi căţei împreună... WTF? Mizeria asta a pus capac. De ce trebuia cineva să ne convingă că şi piloţii sau paraşutiştii sunt oameni şi că, cel puţin defuncţii în cauză, nu aveau aere de vedetă? Să fie vorba despre un sindrom postIovan? Sau să fie doar o încercare de resuscitare a milei? Să fi ajuns românul atât de insensibil încât un titlu de genul: "era un om bun" să nu mai aibă nici un efect?

CONCLUZIE/ ÎNDEMN:

Stimaţi vecini:

1. Blogaţi-vă vecinii!

2. Parolaţi conturile cititorilor!

3. Securizaţi blogul!

Aşteptaţi tragedia! Într-o zi povestirile voastre vor face senzaţie şi ne vor convinge că dincolo de abrutizarea şi de indiferenţa noastră de zi cu zi o parte din noi plângem totuşi la "Rocky 1, 2 sau 3" şi o altă parte la "Viaţa e minunată", că dăruim bomboane copiilor fără să fim pedofili, că avem grijă de soacrele noastre fără să nutrim dorinţe de otrăvire sau de pus piedică, că ne trezim la meciuri urlând şi căzând în genunchi ca nişte copii şi că nu doar de zilele lor, ci pur şi simplu atunci când ne apucă le facem soţiilor sau iubitelor mici cadouri de suflet, şi nu neapărat "agregate practice în bucătărie". Nu zic că un "Dumnezeu să-l odihnească!" poate salva altruismul românesc, dar cred că cel puţin poate ajuta la conservarea tezaurului nostru de limbă română...

"Love Exposure" de la Shion Sono, blasfemia care înalţă

Cred că am îmbătrânit eu, sau dacă nu am îmbătrânit, sigur a îmbătrânit școala cinematografică americană. Mi-am pierdut răbdarea să mai văd blockbustere, iar independentele lor suferă oricum de majore carențe de autenticitate. De Europa cinematografică nu am mare lucru de spus, în sensul că a rămas neschimbată. Școala cinematografică românească stă în orice caz senzațional, dar este insuficientă pentru unul ca mine, mare devorator de film. Prin urmare mi-a rămas Asia (Coreea de Sud, China și Japonia), care nu încetează să mă surprindă. Love Exposure sau Ai no mukidashi (în original) este ultimul film japonez pe care l-am dus la bun sfârșit aseară. Spun asta pentru că a trebuit să împart 237 de minute la două nopți. Este al doilea film de autor Shion Sono pe care îl văd și poartă o patină mult diferită de Suicide Club, precedenta mică bijuterie a acestui regizor, care m-a cucerit pe loc. În orice caz, un lucru este clar: cei neobișnuiți cu licențele, libertățile și detabuizările cinematografice asiatice să nu încerce să vadă acest film. Nu va pricepe nimic, va fi enervat de lungimea filmului, de inegalitatea și lipsa sa de omogenitate și de absurdul destulelor momente.

Nu în ultimul rând conservatorismul se va implica și el activ, punând la stâlpul infamiei această parabolă a lui Sono, în primul rând pe considerente de blasfemie. Necunoscătorii nu vor accepta paralelismul erecției falice cu ridicarea crucii, recrudescența de ”mici” perversități și anacronismele deconcertante. Se vor arăta mult mai oripilați de aparentele blasfemii decât de artezianul sânge nipon, de atrocitatea incestului, respectiv a amputării falice sau de ”nevoia” de a păcătui, din nevoia de a te purifica. Toate mobilurile conștienței devin din această perspectivă victime colaterale. Ce mai, o ”mare porcărie”.

Pe ceilalți îi invit din suflet să vadă ”Love Exposure”, o explozie de romantism și de religiozitate. O meditație despre nevoia de mici libertăți și despre asumarea acestora din perspectiva experiențelor de viață. Nu poţi spune că eşti bun catolic (în cazul lui Sono), dacă nu ai şi o vastă experienţă în păcat. Pe de altă parte, fără păcat dispari ca individ. În schimb apare o nouă biserică: Biserica lui Zero. V-a cucerit sau nu subiectul?