Am văzut Chanto tsutaeru/Be Sure to Share (2009), al treilea film pe care îl văd de la Sion Sono, după Suicide Club și Love Exposure. Ceea ce mi se pare spectaculos la Sono este faptul că își duce inconstanța și ludicul efervescent la îndeplinire cu nonșalanța unui puști. Cred că nu mi s-a mai întâmplat niciodată să văd un regizor excelând în horror, în epopee postmodernistă/suprarealistă și acum, în dramă așa cum numai cei speciali sunt în stare să treacă de la una la alta. Indiferent de maniera de abordare a genului, Sono lasă loc poeziei, muzica transformând aproape orice secvență mai lungă de 2 minute într-un videoclip perfect: de la muzica originală pentru chitară a lui Tomohide Harada, la obstinanța cu care, aproape 90 de minute ești urmărit de Bolero-ul lui Ravel. Apropo de asta, citeam un interviu al regizorului japonez în care acesta își explica cu o naturalețe de invidiat trecerea de la un gen la altul: după un concert rock de două ori îți dorești din tot sufletul unul unplugged. Și mai e ceva, deosebit la Sion Sono. Pun pariu că habar n-are că este unul dintre cei mai mari regizori în viață...
Să revin însă la Be Sure to Share. O dramă. Încă una cumplită.
SPOILER
Tatăl, tiran, profesor de sport, specializare fotbal este pe moarte. Cancer. Shiro, fiul său, senin, s-ar zice chiar împlinit, curat, fără resentimente, sensibil află de-abia acum că are ceva în comun cu tatăl său. Cancer. Mult mai avansat. Tatăl îi cere fiului să îi promită că după ce va ieși din spital vor merge împreună la pescuit. Fiul își dorește, pentru prima oară ca tatăl său să moară înaintea sa, pentru a nu îi frânge sufletul. Dorința fiului se împlinește. Tatăl moare. Dar dorința tatălui? Trăiască fumegândele canoane europene. Japonezii sunt oameni de cuvânt Shiro își va scoate tatăl din sicriu, în timpul ceremonialului și va fugi cu el pe malul lacului, pentru a pescui împreună, prima și ultima oară. De parcă nu ar fi fost suficient, Shiro urmează să moară și el. Te aștepți la ditamai melodrama. Surpriză: NIMIC. Nici măcar când își întreabă iubita, pe care o ceruse de mult în căsătorie dacă s-ar mai putea mărita cu el, acum, când are cancer. Poate că Shiro moare, sigur moare, de fapt, dar nu în filmul ăsta. La drept vorbind, până și Mickey Rourke moare în Wrestler, chiar dacă finalul filmului este deschis în proporție de 2%, dar acolo te doare. Aici nu simți nimic. Carpe diem, baby.
Frumoase filmele lui Sion Sono. Ai mai mereu senzația că vezi în premieră mondială primul lung metraj făcut vreodată...
Vedeți trailerul de mai jos și dacă v-am convins, nu ratați Be Shure to Share. Nu veți râde, nu vă va ridica moralul dar în mod cert vă va îndemna să vă tratați apropiații (mai bine zis foarte apropiații) cu respectul cuvenit. Adică să le spuneți tot. Pentru că viața, fără voia noastră este surprinzător de scurtă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu