Nu am un vocabular pe cât mi-aş fi dorit de bogat. Aseară am căscat ochii şi m-am întrebat filozofic cu privire la rolul meu în societatea modernă, pornind de la necunoaşterea termenului de EMO. Dimineaţa, într-adevăr ar da bine să declar că nu am pus geană pe geană, ceea ce nu este adevărat, dimineaţa sun o prietenă - Haudi Partănăr - şi îi cer părerea cu privire la semnificaţia termenului de EMO, în speranţa că nu cunoaşte şi că vom bârfi împreună ultima ştire legată de fiica unei parlamentare, exponentă a acestui curent.Victimă a propriei mele ignoranţe, aflu că de fapt mingea era la mine, de atât de multă vreme încât, acoperită cu muşchi se confunda deja cu peisajul. Am aflat aşadar că EMO este un concept care se referă la tinerii trişti. Prin urmare, atunci când eşti trist te tai cu lama pe mânuţe iar când eşti foarte trist te tai cu lama la gâtuţ. That's EMO!
Cică Tokyo Hotel ar fi trupă EMO. Trag eu concluzia că ăştia sunt de fapt nişte tineri întârziaţi, care, mult prea demni pentru a adopta ideologia The Cure sau Siouxsie and the Banshees sau chiar lookul punk-goth şi-au impus o imagine care să îi caracterizeze. Şi sunt îngrozitor de trişti. Probabil că de la plictis. Să fie acesta spleenul noii generaţii???
R u EMO enough?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu