Toarnă birjar şi du-mă-n noapte!

Chestia asta cu dosarele securităţii scoase acum în presă mi se pare că seamănă cu "şantajul" la care recurgeam în copilărie când vroiam să ne răzbunăm pe unul sau pe altul care ne făceau rău. După ce ne-o luam, sau la adăpostul unuia dintre prietenii mai bazaţi aruncam vindcativ peste umăr un: "lasă că te spun eu lui...". Aşa şi acum, după atâţia ani ne trezim că scoatem de la naftalină dosarul unui şi altuia care, vezi doamne a fost turnător. Nu că a fi turnător nu e un lucru rău, dar a fi turnătorul lui Boloni, Hagi sau Dobrin zău dacă nu e ca şi cum cineva s-ar lăuda că este pantofarul unora care, pe lângă că sunt ologi, nici nu îşi folosesc protezele. Mai nou este la modă la noi să scoatem de la naftalină dosarele unor fotbalişti români din generaţia de aur, care ar fi semnat pentru fosta securitate informări de tot felul. Îi facem cu ou şi cu oţet pur şi simplu pentru că putem, pentru că anumiţi frustraţi s-au trezit că dacă nu au prea mari satisfacţii în viaţa personală ca jurnalişti, pot cel puţin să facă rău. Nu spun că unii dintre aceştia nu au prestat, dar întreb retoric: la ce ne ajută acum aceste "deconspirări". La aflarea adevărului? Chiar mai crede cineva că acum, în plină globalizare, ar mai avea vreo şansă să dea peste acel nemaipomenit "adevăr unic?"

Aflu acum că oricine are dreptul ca în urma unei cereri adresate CNSAS să aibă acces direct la arhivele fostei securităţi în legătură cu oricare dintre semenii săi, aşa respectaţii jurnalişti intrând în contact cu aceste mari descoperiri de presă. Întreb şi eu, dacă este atât de normal şi moral deontologic să aibă oricine acces la toate aceste dosare, oare nu e cazul să punem de un ziar bazat strict pe deconspirări în care, săptămânal să zicem, să oferim astfel de bombe de presă? Realizează cineva cam ce tiraj ar avea această fiţuică şi ce vânzări?

În concluzie, ca să înţelegeţi mai bine hilarul momentului, mă opresc asupra dosarului lui Cămătaru, cu nume conspirativ Doru. "Înainte de recrutarea invocată în '81, Securitatea l-a monitorizat atent pe Cămătaru. Dovadă că, la sfîrşitul anilor '70, a cules o serie de date despre el, furnizate de diferite surse. În iulie '77, fotbalistul fusese semnalat împreună cu doi coechipieri, Beldeanu şi Berneanu, în mijlocul unui scandal uriaş la restaurantul "Oltenia" din Craiova. Un martor: "Exprimau cuvinte murdare la adresa antrenorului Teaşcă. Poate fi verificată şi fapta de natură bestială a lui Cămătaru, care a urinat în halbă şi a dat-o ospătăriţei să o spele". Întrebare logică: cum poate fi verificată halba în care a urinat Cămătaru? Să tragem de aici concluzia că turnătorul lui Cămătaru a ridicat "mobilul bestialităţii" pe care o vreme l-a păstrat cu sfinţenie, sau că l-a tezaurizat la securitate? Înclin să cred că precum sfântul Graal, acesta a păstrat halba şi când a văzut că nu i-o cere nimeni mai de sus, a scos-o la licitaţie pe e-bay drept: "halba în care a urinat eroul de pe Wembley".

Aberaţiile continuă, iar de această dată cu trimiteri certe la adresa "mândriei de a fi român", care astăzi ne lipseşte cu desăvârşire. Iată pasajul: "Pasaj al lui "Doru" despre Aurică Beldeanu, chiar cumnatul lui Cămătaru (februarie '85): "Fiind împreună cu jucătorul Beldeanu la Lisabona am intrat în magazin, iar acesta în timp ce mă aştepta a fost acostat de un străin, care vroia să-i vîndă haşiş. Beldeanu l-a respins încercînd să-i explice că e jucător de fotbal din România". Trebuie să recunoaşteţi că aceasta cel puţin sună a profund angajament pentru ţară şi popor iar gândurile mele perverse fug în direcţia unui pornoşag din tinereţe. În film, doi francezi pornografi amatori încercau în timpul actului sexual să inducă organul în cavitatea bucală a protagonistei, românce. Ea refuză, şi unul dintre francezi îl ceartă pe celălalt spunându-i: "aici este o ţară ortodoxă, femeile din România cu fac sex oral". Aşa şi cu haşişul portughez, Cămătaru şi ai lui îşi păstrează integritatea. Şi atunci ce mai avem cu Cămătaru şi ai lui? Îşi imagina cineva că aceştia ar fi fost uşă de biserică, într-o societate în care dacă jucai la Dinamo şi la Steaua aveai drepturi la care cei de la Rapid, de pildă nici nu îşi permiteau să viseze?

Închei prin a spune doar atât: ruşine. Sper să am atâta noroc cât să îi suprind cu privirile mele pe primii care devin brusc buni, atunci când ura va înceta să mai fie trendy.

"Faţa galbenă care râde" - rectificarea văzului în calea uitării

"Faţa galbenă care râde" este un scurtmetraj de Constantin (Tică) Popescu pe care, declar de la început, nu îl voi putea urmări a doua oară. Dar nu pentru că ar fi prost, ci fiindcă este atât de real, mi s-a întâmplat şi încă mi se întâmplă, prin urmare, fără să îl revăd a doua oară derulez şi derulez remake după remake după remake. Dacă vă gândiţi că eu fac asemenea celor doi actori din film vă înşelaţi amarnic, YM nu mai are taine pentru mine. Mă laud însă pentru prezenţa de spirit de a nu le fi lăsat alor mei hârtiuţe cu instrucţiuni de deschidere a laptopului sau cum se accesează YM. Le-am zis pe gură iar acum, comicul derivă tocmai din faptul că pe telefon încerc să îi depanez. Suntem ca cele 3 maimuţe care nu se pot înţelege între ele pentru că una este surdă, alta e mută şi alta e oarbă. Taică-meu, pentru care am toată stima că la vârsta lui nu se lasă şi încearcă să pătrundă toate tainele computeritului şi internetului implicit, se exprimă însă mult mai ezoteric decât Luminiţa Gheorghiu şi Teodor Corban (minunaţi actori!!!) la un loc. Pentru el, faţa galbenă care râde este "maimuţoiul care râde ca prostul" iar întoarcerea la desktop se enunţă dezarmant prin: "iar mi-a apărut căţelul". Asta pentru că BebeBebe nu a avut ce face şi le-a pus un desktop cu un bull-dog. Aşadar, omagiile mele pentru veridicitate. Aş putea chiar să consider că "Faţa galbenă care râde" nu este un scurtmetraj de ficţiune, ci un scurt film documentar.

Scenariul este incredibil de echilibrat, scenaristul Doru Lupeanu dând dovadă de un fler special atunci când a trebuit să cântărească bine sursele de unde să exploateze umorul. Dacă s-ar fi lăsat copleşit de hilar şi de grotesc, scurtmetrajul lui Constantin Popescu ar fi fost ratat, cu atât mai mult cât nu poţi spune că ar fi fost nevoie de o prea mare măiestrie regizorală sau de imagine. Cei doi însă nu au avut intenţia să producă hohote de râs în stilul Divertis sau Animal Planet, renunţând chiar la cele mai plauzibile gogomănii în materie de exprimarea pensionarilor cu privire la "gadgeturile" din IT. Prin urmare, deşi puteau încheia patetic şi lacrimogen, au ales o replică scurtă, seacă, deosebit de amuzantă prin absurdul său însă de o profunzime care te face să nu o uiţi, mult după finalul filmului. Vorbind pe YM cu fiul lor din America pe care îl şi văd pe camera video, Mioara i se adresează soţului ei cu privire la imaginea fiului: "întreabă-l dacă putem să lăsăm ăsta... calculatoru' deschis să-l vedem tot timpu'..."

În concluzie, nu mă pot abţine să nu fiu puţin patetic. Eu am înţeles din "Faţa galbenă care râde" că: cea mai mare problemă în calea uitării este văzul şi că cei de la Yahoo Messenger ar merita un Nobel pentru invenţia lor galbenă, că nu ai voie să mănânci pepene galben dacă nu ai în imediata ta vecinătate o toaletă prietenoasă şi că toate gogomăniile prin care încerci să îi transmiţi cuiva că îl iubeşti devin cele mai frumoase declaraţii de dragoste. Râdem noi, râdem, dar să ne fie ruşine nouă, celor care nu i-am zis niciodată persoanei iubite: "bobocul meu de trandafir", "eşti o maimuţă" sau "baliverna mea dragă". Cu condiţia ca atât trandafirul, cât şi maimuţa şi baliverna să fie tot galbene. Galbenul este, după cum se poate vedea cu ochiul liber, un "must".

Flooooooorin Călinescu, între Pocă'Face și PăcăFace

"Trebuie să ne rugăm alături de toţi copiii lumii pentru ca sufletul lui Michael Jackson să se odihnească în pace", a declarat hâtru Flooooooorin Călinescu iar presa noastră cretinoidă s-a grăbit să publice așa ceva, luând-o de bună. Una mai gogonată nici că am auzit pe ziua de azi, dar dat fiind că vine de la ”posesorul mânuțelor ăstea două”, ar trebui să cred că încă nu am parcurs totul în materie de cretinisme cu pretenții. Spun asta pentru că din declarația lui Călinescu respiră o suspectă ambiguitate pe care eu unul mă chinui să o lămuresc: cum adică domnu Călinescu alături de toți copiii lumii? Să înțeleg că dumneavoastră zugrăviți acum un tablou naiv ca cele pe care le desenam noi, șoimii patriei, cu copiii albi, negri și galbeni mână în mână, lăsând în spate un soare strălucitor. Sau de fapt intenția este de a avea acces la copii, cu un pretext umanitar - cel puțin asta s-ar putea deduce. Să-i întoarcem lui Maicăl serviciul pe care vi l-a făcut el, băh, când v-a dedicat ”Save the World” și ”You Are Not Alone”. Mi-l și imaginez pe Călinescu cu un astfel de monolog...

Acum pe bune, nu îmi dă pace declarația omului, care se cere desemantizată. Așadar se pornește de la premiza că toți copiii lumii se roagă (”să trăiască în pace toți copiii lumii și al meuuu, la la la”), ceea ce înclin să cred că nu poate fi real. Copiii ăia se roagă dacă cineva îi stârnește, prin urmare, dacă cineva le spune că ”nenea Maicăl” era așa și pe dincolo. De aici trag concluzia că relația lui Călinescu cu copiii este suspectă. De ce să se roage copiii pentru ăsta? Pentru că s-a decolorat, pentru că și-a tăiat fața, pentru că se trăgea de puță, pentru că a atârnat un bebeluș peste balustradă (am o reținere să introduc aici posesivul), pentru că l-a deflorat (sau nu pe Mecoli Calchin) sau pentru că își scoatea în oraș copiii cu fețele acoperite? De ce să pui copiii să se roage pentru ”nenea Maicăl”? Acum te pomenești că îl scoatem de sfânt pe neînțeles... Acum să trecem mai departe. Să ne rugăm noi ceilalți. Ei, dacă pe copii îi prostește Călinescu, cu maturii e mai greu, mai ales dacă își începe discursul cu ”să dăm, vă rog, în mintea copiilor...” Așadar se apelează la o stratagemă. Introduce mobilul. De ce să ne rugăm noi pentru omul ăsta? Pentru că este un biet păcătos. E mai păcătos ca noi, vai mama lui. Și cum psihologic s-a demonstrat că avem o sensibilitate pentru cei mai puțin reușiți ca noi, Călinescu ne invită să ne rugăm pentru iertarea păcatelor lui Maicăl. Să se odihnească, adică să nu îl apuce acolo unde e chiuitul și dusul mâinii la prohab cu ulterioara tragere de puță.

Ambiguu tare Călinescu ăsta domne, mare manipulator, mare pișicher. Noroc cu moartea lui Maicăl că măcar m-am lămurit că dacă există cineva foarte periculos în șăubiz acela nu este Călinescu ci presa imbecilă și galbenă care se grăbește să publice declarațiile sucite a acestuia. Prin moartea lui Maicăl a deconspirat dacă mai era cazul încă un ipocrit. Presa ulduroasă și pestilențială din România. Sacrificiul său va rămâne veșnic în amintirea mea.

P.S.

Acum, la închiderea postului mi-am aruncat din nou ochii pe poza lui Călinescu. Ceva între pocăit (”Pocă'”) și pervers. Un adevărat ”Pocă' Face”...

Întâlnirea mea cu Maicăl Jackson

A murit Megastarul. Cum toată lumea numai despre asta vorbeşte, consider că e necesar să mă dau și eu rotund şi să arăt cât sunt de trendi, prin urmare să zic şi eu vreo două vorbe despre el. L-am cunoscut pe Maicăl când încă nimeni nu se aştepta ca "micuţul Maicăl" să rupă piaţa cu "Thriller". Nu dădea nimeni doi bani pe el, cum stătea acolo, în culise la James Brown, cu o poză decupată din ziare sperând că doar-doar naşul îi va da şi lui un autograf, dar dintr-o dată roboţelul ăla mic, cu mânuţa lui a început să bată ritmul de la "The Girl Is Mine" (care era doar un proiect pe vremea aceea) şi atunci, toţi cei de acolo am realizat că el va fi viitorul rege al pop-ului. I-am făcut cinste micuțului Maicăl cu o socată, şi atunci săracu a început să comunice. Mi-a zis că dacă îi dau bani să îşi ia nişte caramele îmi şi cântă. Eu am simţit ce şansă mi se oferă şi i-am dat mai mult de atât, ce naiba, "ia-ţi să ai pe drum", aşa i-am zis. Şi a început acolo să facă moonwalk-ul şi să cânte ceva improvizat ad-hoc: "The Juice is Mine...". Eram precis că îl aveam în faţa ochilor pe viitorul star, pe cel care mulţi ani mai târziu avea să vină şi în România. L-am aplaudat şi atunci, fericit la culme, m-am trezit vorbind singur, în lumea mea, cu privire la dansatorii lui James Brown, care făceau nişte figuri, prin preajmă. În comparaţie cu Maicăl ceilalți erau nişte copii, şi chiar asta am zis cu glas tare: "nişte copii". Nu aveam de unde să ştiu că lui Maicăl i-a plăcut atât de mult expresia asta încât a ţinut-o minte, şi când a venit în România, după ce s-a întâlnit pe Nelu Iliescu, vorbind ei acolo, Maicăl s-a gândit să împresioneze şi a zis: "nişte copii". Am aflat pe urmă, din ziare că două zile mai târziu a fost dus în vizită la leagănul de copii de la Arcul de Triumf...

În rest nu am vorbit nimic cu Maicăl. Era foarte retras şi gânditor băiatul. Tot de milă, i-am dat poza pe care o aveam chiar de la James Brown, cu autograful acestuia, în schimb l-am rugat să îmi dea el mie un autograf, pe decupajul acela din ziar, de altfel o foaie de proastă calitate, chiar dacă imaginea nu îl reprezenta pe el, ci pe James Brown. Autograful lui pe poza lui "godfather of funk". Credeţi-mă, de atunci am tot arătat-o la lume și tot nu mă crede nimeni că e chiar semnătura lui Maicăl, iar acum, că el se zice că nu mai e printre noi aceasta ar fi avut o mare valoare, dacă aş fi fost inspirat să o autentific. Ceea ce n-am făcut.

P.S.

Acum câteva minute am primit un telefon cu taxă inversă. Era chiar el, Maicăl, cică tocmai bea un pahar whisky cu Elvis şi o bârfeau pe fi-sa. M-a impresionat teribil; omul ăsta nu m-a dat uitării. Chiar mi-a zis că trebuia să nu se atingă de titlul iniţial al cântecului aceluia: "The Juice is Mine". Poate ar fi avut mai mare succes, mai ales la copii, acum când aflase și el din presă cât de iubit era la mine în țară Mihai Constantinescu. N-a fost să fie... Mi-a zis că a ales să se ascundă de lume, înscenându-şi moartea pentru că nu mai suporta glumele proaste legate de nasul lui care tot cade pe dansatori. Îl cred, el mereu a fost ceva mai sensibil. L-am întrebat aşa, la plesneală, "ce mai face Nea Nicu". Nu m-a surprins deloc când mi-a zis că tocmai încinge grătarul să le facă nişte mici. ...

Reuniunea de clasă - o chestie odios interpretată

Încercați să vă concentrați și să vă reamintiți rețeta filmelor americane cu reuniuni de clasă, gen ”Romy and Michelle's High School Reunion”. Să știți că toposul e adevărat și că dincolo de faptul că sigur nu i s-a întâmplat una ca asta unei tipe ca Lisa Kudrow și cu atât mai puțin Mirei Sorvino, filmele ăstea nu sunt deloc ficțiune. Cu alte cuvinte, diva, încrezuta și prețioasa din liceu se conservă per siempre. Se compensează în cazul fetei populare, de gașcă și fără aere, care face să nu îți vină chiar să îi dai primului tău album titlul de ”Three Cheers For Sweet Revenge” cum a făcut Gerard Way alături de trupa sa, My Chemical Romance pentru a se răzbuna pe toți tembelii și tembelele care în liceu se dădeau cool. O plimbare însă, de mână cu una dintre aceste ”vedete” noaptea târziu, într-o pădure întunecată și deasă parcă aș face. Mi-o și imaginez cu glas de mironosiță implorând: ”Mi-e frică, mi-e frică...” Am replica pregătită, totul e să îmi mai și lucească ochii cum trebuie după cura de pește oceanic congelat iar luna să fie cât mai plină ca să mi se reflecte în caninii imaculați: ”Da' mie, că mă-ntorc singur!”

De fapt nu vroiam să spun decât atât: urăsc prețioșii și eticheta acolo unde nu e cazul. Reuniune de clasă, vine cine vine, cine nu poate nu poate (eu nu pot, evident din motive independente de voința mea până atunci dar direct dependente de voința mea de-acum încolo!). Băiat salon, mă ofer să fac un blog pentru întreaga promoție a acelui an, cu un cont comun, în ideea că și dincolo de această petrecere lumea să înceapă să păstreze legătura, un fel de ”există într-adevăr viață dincolo de moarte!!!”. Între timp, odrasla uneia dintre fetele mai sus prezentate deschide un blog alb, lipsit de grafică, pe care sunt postate câteva poze în urma petrecerii. Fără legendă, fără vorbe, fără nimic. Niște fețe mirate, niște instantanee cu unii care se uită la un pahar gol, niște ochi dați peste cap și alte anomalii estetice. Pur și simplu. La vederea blogului meu mi se spune că este ”dreptul primului venit” (asta e de aleasă simțire), indiferent de calitatea acestuia și că deja au încărcat pozele. Din câte știu eu, mai mult de un minut per poză nu îți ia să încarci, iar în cazul acelor imagini să zicem că ar fi durat un minut și jumătate până ce procesorul și pe urmă serverul se acomodau cu ipochimenii în posturi deloc prietenoase. Acum eu ce să spun, să mutilez copilul pe vecie pe motiv că nu e nici o filozofie să faci un blog pe care să încarci niscaiva poze. Nu. Niciodată. Mai bine mă resemnez cu ideea că nu voi păstra legătura nici cu puținii colegi de generală și de liceu cu care mi-ar fi făcut plăcere, întâlnirile întâmplătoare cu aceștia urmând să devină adevărate sărbători. Totul pentru acel copil, de care îmi e milă. Aspirațiile maică-sii, șefă de detașamente, fată îngrijită și cu pretenții înalte, mai devreme sau mai târziu vor fi resimțite. Există două variante: ori copilul se va iluziona de-acum încolo că e bun dacă nu i se întreține de acasă această aparență, ori cei care au mai rămas din fosta promoție și care figurează pe acest ”blog” țin cu adevărat prea puțin la amintirile din liceu, pentru a nu se sinchisi să își dezvolte amintirile virtual și să le dea o anumită ținută estetică. Între ikebana și ”flori pe caldarâm” este încă o mare diferență. Eu unul, atâtea amintiri câte mi-au rămas, le voi respecta mai departe. În stilul meu însă.

Toma Caragiu ca sinecdocă a minoritarului

Vă rog să deschideţi imaginea din dreapta şi să îl admiraţi pe David Ohanesian, în toată splendoarea sa. Ba mai mult de atât, bonus pentru cei care încă îl mai ţin minte pe mare bariton, acesta are şi costum de "caiboi" şi puşcă. Puşcaaaa şi cureaua latăăăăăăăăăă. Are precis şi curea lată, dar nu se vede în poză. Probabil că în alegerea lui Toma Caragiu de a-l impersona pe Ohanesian au primat criterii precum: păr creţ, om legat şi minoritar. Toma Caragiu, această sinecdocă a minoritarului, conform Port.ro...

Grozăvii la care mă aştept de-acum încolo: Nicolae Guţă în locul lui Zephi Alşec. Fatih Taher în locul lui Jean Constantin. Fernando de la Caransebeş în locul Aurei Urziceanu. Salam în locul lui Cabral. Copilu Minune pentru Vartan Arachelian. Roxy Manelista pentru Simona Sensual. Şi lista poate continua.

În concluzie: un minoritar simpatic este un ambasador.

Sfat: minoritare, fă-te că eşti haios! Chipul tău va lua faţa!

A fost lansat "Bucureştiul în 22 poveşti" - unul dintre povestitori este şi VasileSensual

Joi, 18 iunie, a fost lansat în cadrul Târgului de Carte Bookfest 2009 volumul de colecţie « Bucureştiul în 22 de poveşti », o cronică a celor mai frumoase 22 de locuri din Bucureşti compusă chiar de locuitorii săi şi editat de Humanitas cu sprijinul Apa Nova Bucureşti. Printre participanţi s-au numărat Sorin Oprescu - Primarul General al Capitalei, Bruno Roche - Director general Apa Nova Bucureşti, Stelian Tănase - scriitor şi realizator “Bucureşti Strict Secret. Moderator Adrian Ursu, redactor-şef Cotidianul. Volumul „Bucureştiul în 22 de poveşti” este rezultatul unui concurs literar pe blogul http://www.deceiubimbucurestiul.ro/, care a invitat utilizatorii să povestească motivele, experienţele şi micile secrete pentru care iubim oraşul în care locuim. Un juriu format din oameni de cultură români (scriitori, jurnalişti sau bloggeri): Adrian Majuru, Ioan T. Morar, Andi Moisescu, Silviu Man, Ema Stere şi Alexandru Bălăşescu a parcurs peste 300 de posturi şi poveşti generate de utilizatori incluzând peste 250 de fotografii personale cu locurile din Bucureşti. Selecţia finală cuprinde 22 de poveşti câştigătoare şi 3 premii speciale publicate într-un volum de colecţie care descrie povestea oraşului prin ochii locuitorilor sai: un sondaj virtual în realitatea urbană. Autorii celor 22 de poveşti câştigătoare şi a celor 3 premii speciale sunt : Dragoş Voicu , Petre Negru, Mădalina Voicu, Alexandra Ghiţă, Octav Eugen Popa, Gabriel Macovei, Raluca Huluban, Alexandru Stănescu, Robert Burcuţă, Ligia Adam, Anca Norocel, Diana Coman, Annamaria Chiţan, Gabriel Adrian Mirea, Monica Oana Neagoe, Ana-Maria Codrescu, Raluca Hritcu, Vasile Sensual, Maria Luiza Hariton, Andrei Druschy, Cătălin Gheorghe, Eliza Simion, Martin Diana Mihaela, Liviu Cristian Tănase, Silvana Demeter. VasileSensual nu a putut fi prezent la lansare din motive de "serviciu".

Aşadar VasileSensual iubeşte Bucureştiul, şi dacă veţi răsfoi acest volum de colecţie veţi vedea că de fapt, Bucureştiul este cel care îl iubeşte pe VasileSensual. E ca la trenuleţul electric. E minunat, mândru, colorat sau nu, puternic, nepăsător, dar dacă îi pui şinele prin casă, ocolind pe covor papucii lui mami, ochelarii lui tati sau motivul abscons al persanului, după câteva ore bune îţi trece. Turnul Eiffel de la Corbeanca... Când începi să ataşezi machete cu munţi, dealuri, păduri şi ulterior cantoanele de rigoare, atunci să ştii, puştiule şi puştoaico că îţi iubeşti cu adevărat trenuleţul. Aşa stă treaba şi cu "Legea 10 aplicată la locuri comune", povestirea semnată de VasileSensual în acest volum. Cover la UB40: "Nothing Without My Hometown". Sau la Belinda Carlisle: "You're Nothing Without Your Hometown". Sau pur şi simplu furt cu neruşinare după Bruce Springsteen: "My Hometown".

Concluzie: am scris un cover! Un cover după Grigore Băjenaru, Radu Anton Roman, Alexandru Macedonsky, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Constantin Bacalbaşa, Nae Ionescu, George Călinescu, Jean Moscopol şi Gică Petrescu.

Am vrut să spun de fapt că "I have been loved." De Bucureşti. Şi în felul meu i-am întors "iubirea", prin memoria mea sentimentală, atât cât am putut.

Aici aveţi blogul altei "povestitoare", Alexandra Ghiţă, singura participantă la lansare dintre cei publicaţi. Citiţi-i blogul, merită!

Anca Parghel în "diagnoza unei nevelaţii"

Astăzi am avut o revelaţie, negativă, să-i spunem o "nevelaţie". Am avut o întâlnire cu echipa care se va ocupa de buna desfăşurare a programului Pecs, Capitala Culturală 2010, un proiect drag mie de la Sibiu încoace. Oameni isteţi, cu deschidere, cu idei, cu umor, exact premizele unei organizări impecabile. Şi pentru că tot veni vorba, hai să se laude străinii cu programele ce urmează să onoreze capitala culturală europeană din 2010. Uitându-se peste propunerile României, multe la număr, mi se pune o întrebare tip quiz: "Dar nu o aduceţi şi pe cântăreaţa aceea mare, de jazz?"

Dau de înţeles că îmi trebuie mai multe date. Sunt ajutat, mi se spune: "Apare mult la televizor." Dat fiind că tocmai urmărisem câteva episoade nefericite din Megastar pe youtube, mă arunc. "Aura Urziceanu?" Mi se dă de înţeles că nu, nu despre ea este vorba. Apoi vine presentimentul dezastrului înaintea "nevelaţiei". Întreb, cu speranţa că mi se va spune scurt, înainte să îi termin de rostit numele NU. "Anca Parghel?" Şi atunci faţa interlocutorului meu se luminează brusc de o fericire nebănuită şi îmi confirmă bucuros. Încă unul dintre momentele când m-a luat gura pe dinainte şi am sărit cu lămuriri: "Anca Parghel a murit, acum câteva luni." Nu puteam să tac naibii din gură? Nu puteam să invoc naibii un deranjament stomacal, o infecţie, o fractură la unul dintre oasele piciorului? În secundele acelea m-am simțit de parcă eu aș fi ucis-o pe Anca Parghel. Eu, VasileGurăRece. Orice în situaţia asta ar fi fost mult mai convenabil decât să amintesc eu lumii de moartea Ancăi Parghel. Nu am putut. A trebuit să le prezint crudul adevăr. Culmea ar mai fi ca acum să încep să mă mir cum de nu ştie străinătatea de moartea marii noastre soliste. Nici un şnur legat de nici o parte a corpului, nimic kinky, nici măcar sindicatul maneliştilor care să încingă bocete la nivel naţional. Anca Parghel a murit pur şi simplu fără să îşi anunţe oficial plecarea, la fel de discretă cum a fost întreaga sa viaţă. Şi e frumos, chiar dacă ea nu mai e printre noi să ai de-a face cu străini bineintenţionaţi care ar dori să o invite, să o mai asculte într-un concert... Una dintre zilele în care simt că am făcut ceva rău.

"Regina, fă-te că lucrezi!" - dovada!, dovada!

Pentru că tot vă vorbeam ieri despre "indie darling", Regina Spektor, iată că de ieri sunt fericitul posesor al recentului ei album, "Far" călduţ, fierbinte, sau poate că doar de-abia pe cale să se încălzească. "Laughing With" este unul dintre cele două extracte pe single, alături de "Eet" care îi propulsează noua realizare. Ca să vedeţi cum stă treaba, să vă spun că aseara chiar despre Regina Spektor începusem să scriu şi ascultam, evident, nu Regina Spektor ci Laurie Anderson, "Bright Red". Şi atunci surpriza sa produs. Noul album al Reginei Spektor este masterizat mult peste ce se întâmplase până acum, ceea ce nu înseamnă că iniţial era rău, ci că acum avem de-a face cu o nouă dimensiune. "Eet" şi "Laughing With" sunt aşa cum trebuie, atrăgătoare, "Human of the Year" schopiniană prin excelenţă ca multe altele, "The Genius Next Door" îmbină Schopin cu Cohen, şi să vedeţi ce iese..., "Wallet" este un vals straniu cu versuri incredibil de vizuale, ceva gen "Amelie" (care, paradoxal, mie nu mi-a plăcut) şi "Alice in Wonderland" iar "Dance Anthem of the 80s" este o parodie minunată între ritmul ordonat şi obsedant de la The Cure (chiar "Lullaby") şi Kate Bush atunci când îşi ieşea discret din matcă, şi o să observaţi la sfârşit că este cu adevărat un imn. În rest, nu vă mai spun nimic, ascultaţi albumul, chiar dacă nu va fi top la vânzări vă va merge cu siguranţă la suflet.

Cât despre clipul de la "Laughing With", Adria Petty, care până acum a excelat în reclame s-a întrecut pe sine în omagiul magrittian pe care în sfârşit a reuşit să îl ilustreze muzical aşa cum trebuie.

"Vânătorii de zmeie" de Khaled Hosseini, sau estetica oribilă a furtului

Am citit "Vânătorii de zmeie" şi mulţumirile mele se îndreaptă spre Lavinia care mi-a recomandat-o. Mi se întâmpla cu Hosseini ce mi s-a întâmplat cu mulţi alţi autori europeni sau asiatici ecranizaţi la Hollywood, o stare de lasă-mă să te las, nu neapărat dezinteres, cât o anumită reţinere. Mi-am învins increatul şi iată am terminat cartea într-o jumătate de zi. Pentru că "Vânătorii de zmeie" este genul acela de carte pentru care nutreşti de la bun început simpatie, chiar dacă anterior te familiarizaseşi sau nu cu literatura arabă. Fără să îmi dezvolt o pasiune pentru autorii arabi, am citit cu plăcere cam tot ce a ieşit din condeiul lui Khayyam sau Rushdie (eminamente arab ca stil, indiferent de limba în care îşi scrie în momentul de faţă cărţile). Ştiam cam la ce să mă aştept, aşa că am început cititul cu o mare curiozitate.

Iar apoi la jumătatea cărţii mi-a căzut în mână cronica cuiva, nu are rost să îi dau aici numele, care segmentase cartea în trei părţi şi opina că prima parte e reuşită şi următoarele mai puţin. M-am revoltat. Omul ăsta nu înţelesese nimic. Să spui despre "Vânătorii de zmeie" că s-ar bucura de o primă parte mai reuşită şi de altele două mai puţin e ca şi cum ai spune că prima lună cu viitoarea soţie a fost reuşită, după care mai puţin, iar în final nunta. Normal că prima parte romanul lui Hosseini are mai multe de spus, pentru că în definitiv aici va fi zămislită culpabilitatea lui Amir. Incredibil, dar recenzorului cu pricina i-a scăpat tocmai poate chiar preceptul cărţii, enunţat la începutul romanului de către Baba:

"Bine, a zis Baba, dar ochii lui erau încă întunecaţi. Acuma ascultă aici, orice ţi-ar spune molahii, să ştii că există un singur păcat, numai unul, şi ăsta-i furtul... Când omori un om, furi o viaţă, a mai zis Baba. Îi furi soţiei lui dreptul de a avea un soţ şi copiilor - dreptul de a avea un tată. Când spui o minciună, furi cuiva dreptul la adevăr. Când înşeli, furi acelui om dreptul la corectitudine... Nu există lucru mai păcătos decât furtul, Amir, mi-a zis Baba. Un om ia ce nu-i al lui , fie că e o viaţă sau o bucată de naan... scuip pe un astfel de om. Şi dacă paşii mi s-ar încrucişa cu ai lui, Allah să-l aibă în pază. ... Dacă există un Dumnezeu în ceruri, atunci sper că are lucruri mai importante de făcut decât să se ocupe de faptul că beau eu whisky sau mănânc carne de porc."

Aşadar am stabilit că "Vânătorii de zmeie" este un eseu despre furt. Pentru că asta este cu adevărat. Un eseu hermeneutic afgan despre "furtul" în modernitatea acestei ţări. Fură sovieticii, fură mercenarii afgani şi în cele din urmă fură talibanii. Şi peste toate acestea "Mai există o cale să fii din nou bun!", ca o promisiune, ca o asigurare din partea unui prieten bun şi uitat că într-o bună zi te vei elibera de vina pe care o tragi după tine ca o enormă băşică de puroi. Şi acum, recenzorul zice că finalul cărţii e previzibil. Păi să mă ierte cultura dumnealui, dar ce morală arabă este aceea, cel puţin acum, după atâta viaţă trecută peste noi, dacă finalul nu sună puţin previzibil. Ai furat, până la urmă vei fi pedepsit, ai violat, vei suporta consecinţele, iar în cazul acesta sângele strigă. Sau se aştepta la ce, să fie vorba despre un roman detectivist şi în final deynodământul să ia altă turnură. Mi-e teamă că influenţat de zvonul că DreamWorks a ecranizat cartea lui Hosseini, criticul nostru de circumstanţă a răsfoit cartea sperând că până la urmă apare Bruce Willis şi îi bate pe toţi, pe afganii ticăloşi, pe sovietici şi pe talibani, legându-i cu bărbile lor de cozile cailor.

În orice caz, dacă căutaţi un final imprevizibil, nu citiţi "Vânătorii de zmeie". Dacă căutaţi să citiţi o cartea arăbească lipsită de poezie, lipsită de decoraţiuni şi de existenţialism, nu citiţi "Vânătorii de zmeie". Dacă nu veţi face nici cel mai mic efort să vă imaginaţi, să plămădiţi din fragmente de ştiri teroarea din Kabul, în comparaţie cu oaza de linişte şi aerul cosmopolit de dinainte de ocupare sovietică, nu citiţi "Vânătorii de zmeie". Dacă însă nu aveţi idei preconcepute ci doar curiozitate, multă, multă curiozitate, aceasta este cartea de care aveţi nevoie, într-o lume mai amorală pe zi ce trece şi din ce în ce mai lipsită de remuşcări şi procese de conştiinţă. "Mai există o cale să fim din nou buni!"

Inshallah!

Indie music lapidează stereotipiile din muzică

Ieri purtam o discuţie pur muzicală cu un bun amic, foarte bun cunoscător de muzică şi fenomene muzicale şi ajunseserăm la o mică filozofie pe tema indie music. Recunosc, sunt un fan indie, şi de vreo săptămână ascult non stop, în maşina şi acasă ultimul top în materie, valabil pe luna mai-iunie. Evident, fac acest lucru pentru că, în comparaţie cu piaţa muzicală actuală, fie ea, rock, pop sau dance, muzica indie mă surprinde cu compoziţii care în alte sfere ar fi de-a dreptul imposibile de imaginat: corecte, pline de imaginaţie, voci speciale şi nu în ultimul rând versuri pline de îndrăzneală. Oricum, mai mult sau mai puţin era de prevăzut de mult un astfel de bum, de pe vremea lui Laurie Anderson, care, pentru a nu provoca suspiciuni şi nici revoluţii în materie fusese clasificată ca "muzică experimentală". De la Laurie Anderson încoace, muzica indie a dat multe nume mari, spre mândria lor majoritatea nedezicându-se de curent. Regina Spektor, Elvis Perkins, Rilo Kiley sau The Moldy Peaches sunt câteva dintre numele mari care au asigurat genului un loc alături de celelalte surate.

Vorbind noi despre suprizele din indie am tras o concluzie care pare a fi de fapt cheia succesului în acest caz, şi anume că în cazul acestui gen muzical ţi-e aproape imposibil să declari: "nu îmi place indie", tocmai pentru că marea caracteristică a acestui gen de muzică este libertatea de expresie. Sau te trezeşti opinând de rău despre indie music şi în secunda următoare asculţi Elvis Perkins, care îţi place. Cu alte cuvinte, după amar de ani de genuri muzicale indie music ne scapa de stereotipii. La mai mare!

În cele din urmă, şi ceva muzică, cu însăşi "the indie darling", Regina Spektor herself!

"Profetul războinic" masacrat de doamna Păstrăv

Nu sunt un fan al literaturii horror şi nici al celei de aventuri, cel puţin al "lucrărilor" de ultimă oră care apar în engleză pe bandă rulantă. Asta nu înseamnă însă că din când în când nu răsfoiesc aşa ceva din dorinţa sinceră de a mă autoconvinge că în definitiv şi genul acesta este tot literatură. Ceea ce am făcut ieri. Cartea se numeşte Profetul războinic de R. Scott Bakker şi este a doua dintr-un ciclu mai amplu intitulat "The Prince of Nothing" iar ca scriitură nu e rea deloc, însă traducerea...

În facultate am învăţat ceva, şi anume că atunci când ai de-a face cu o traducere, e natural să te raportezi la autorul originar, dar nu ai voie să îl neglijezi pe traducător, pentru că, în definitiv, ceea ce citeşti în limba ta naţională este rodul muncii sale. Evident, dacă mai dispui şi de ceva cultură generală sau de puţin timp, iar cartea pe care o traduci se raportează la date concrete, nu ar fi rău să te documentezi puţin, atât pentru lexic cât şi pentru stabilirea anumitor repere imagistice. Un traducător bun va reuşi să transpună textul străin pentru a-l face citibil şi captivant şi celui de altă cultură şi literatură. Un traducător prost traduce ad-literam, şi pentru a strica şi mai mult textul nici nu stăpâneşte bine la nivel narativ limba în care traduce, pentru a alege măcar sinonime lipsite de echivoc. Prin urmare să o prezentăm pe Cezara-Maria Păstrăv, maestra de ceremonii de la Tritonic, responsabila de traducerea acestei cărţi.

Răsfoiesc volumul şi iată primul fragment care mă cutremură: "Şi ce conta dacă-i înşelai pe înşelaţi? Ceea ce conta era că bărbatul îl înşela pe el, asta - asta! - era tăişul ascuţit pe care ar fi trebuit să-i sângereze fiecare gând." Minunat, eu nu am înţeles nimic. Apoi urmează faza cu mâncătorii de mese: "Într-o noapte, la scurtă vreme după ce Războiul Sfânt plecase din Hinnereth, se treziră mâncând gânditori o masă din orez şi carne de miel, de care le făcuse rost..." Traducere cuvânt cu cuvânt din limba engleză. Prin reducere la absurd să încercăm să ilustrăm această "expresie" în vorbirea cotidiană: "am mâncat o masă din cereale şi lapte, am mâncat o masă din mămăliguţă peste care era un strat de brânză şi un altul de smântână, am mâncat o masă din bambus (aceasta din urmă mi se pare chiar isteaţă)". Apoi fascinantă este folosirea arhaismului "dinapoia" într-un text repet, postmodernist, alături de un lexic precum: concav, narcotic, entuziasm, orgasm, emana, convergeau, profileze, expeditiv, permutări, contragreutăţi. "Dar acum credea că înţelege impulsul de dinapoia acestei pripe nepăsătoare." Înălţător. Şi mai e faza în care braţul "loveşte cu nervi", pe care din nefericire nu o mai găsesc pentru a v-o reda în toată splendoarea ei.

Dacă ar fi fost doar aceste exemple poate că nu ar fi fost mari probleme, dar atunci când poate corectorul contribuie şi el la postmodernismul traducerii: "Nu-i mai pute oferi nici măcar reputaţia lui..." Ştiam eu că peştele (chiar şi păstrăvul) de la reputaţie se împute...

În concluzie, aş mai spune doar că pe lângă traducerea ad literam, de foarte multe ori respectând până şi topica din engleză ceea ce răpeşte textului orice farmec, verbalismul reprezintă celălalt duşman de temut al traducătoarei Păstrăv. E adevărat că şi în limba română dispui de destule sinonime, acest lucru însă nu te obligă să le foloseşti oriunde şi oricând, cu atât mai mult atunci când încerci să redai atmosfera unei anumite perioade istorice. Iar în cazul traducerii de mai sus, un glosar arhaic de război lipseşte cu desăvârşire, doar din când în când traducătoarea Păstrăv mai amintindu-şi de câte o replică de pe vremea când mobilizaţi şi îndârjiţi haiducii români îi solicitau haiducului-şef: "Fi căpitanul nostru!"

slab, slab, foarte slab, m-aduceti in sapa de lemn
Asculta mai multe audio Divertisment

Proces verbal

Acum dacă aţi parcurs în întregime documentul nesecret din stânga, după care aţi râs copios, să începem o mică bârfă. Râsul e sănătos, e normal şi e eficient. Deci întoarcem pagina. Ni se pare absurd un astfel de document, nu? Ei bine, el nu este nici pe departe absurd din interiorul sistemului, pentru că, funcţionari publici sau nu, avem cu toţii tendinţa să neglijăm un factor deosebit de important: circuitul hârtiilor. Ca funcţionar public, principala ta grijă este să te blindezi cu suficiente hârtii cât să îţi ţiă spatele. Te pomeneşti cu un control şi ieşi şifonat pentru că nu ai anchetat situaţia măgarului în chestiune. Prin urmare, logic, pornim în căutarea stăpânului. Cum facem asta? Prin intermediul cipului, care ar trebui să ne uşureze cercetarea. E ceva detectivist în tot acest demers şi deocamdată ne place. Dar ce ne facem dacă măgarul nu are cip? Devine grav. Cu atât mai mult cu cât respectivul animal de tracţiune nu este revendicat. Eşti descoperit. Vine controlul în urma unei plângeri a stăpânului şi pici tu, cel care nu ai mers pe traseul defunctului. Aşadar o rezoluţie de genul: "am stabilit că acest animal, respectiv măgarul parcurge zeci de kilometri în căutarea femelei pentru împerechere, astfel că nu am putut identifica proprietarul acestuia" este obligatorie. Evident nu şi cu greşelile de limbă română, dar o astfel de abordare este necesara. Trece de raza comunei noastre, nu mai e sarcina noastră, noi ne+am facut treaba, suntem absolviţi.

De fapt lucrul de care râdem este birocraţia. Nevoia de a justifica fiecare pas, pentru a simula că îţi faci cu conştiinciozitate treaba. Nevoia de a te disculpa transformă actele în calambururi caragialeşti. Am căutat cipul, nu era, am urmărit măgarul, era în călduri... Acum stau şi mă întreb dacă organul în cauză chiar a întreprins astfel de cercetări, sau dacă pur şi simplu doar s-a acoperit de argumente. Dacă chiar a muncit la cazul ăsta, îl compătimesc. Şi înţeleg atunci de ce nu a acordat mai multă importanţă învăţării corecte a limbii române.

NIGHTLOSERS, succes la Godor Club, Budapesta

Vă rămăsesem dator cu multe, în special cu câteva vorbe despre concertul Nightlosers de la Budapesta, Clubul Godor, cu Claudiu (Moşu) Purcărin (SISTEM) la tobe. Incredibil, s-a dansat până în jur de 1 dimineaţa, concertor băieţilor noştri ţinând circa 90 de minute. După cum v-am spus Nightlosers au încheiat seara şi dacă la ora 23.00 lumea se rărise, ei bine, la 23.45 sala Aquarium era plină ochi şi se aştepta startul într-un maraton etno-rock'roll. Cei cinci au cântat admirabil, inclusiv "Dragostea'i ca şi o râie", una dintre piesele de final. În bisul colectiv prezentatoarea evenimentului a încercat să trimită spectatorii la culcare, ceea ce nu i-a ieşit. Ultima piesă din concert a fost "Blue suede shoes" şi dacă ora nu ar fi fost atât de înaintată cu siguranţă acesteia i-ar fi urmat altele la rând.

Noua achiziţie, încă mi-e neclar statutul Naşului în Nightlosers, este admirabilă, Naşu integrându-se fenomenal într-o trupă care acum fără el ar fi clar incompletă. El Laco s-a comportat ca de obicei ca un solist veritabil iar Geza a repetat giumbuşlucurile cu care ne-a obişnuit, cântând de mai multe ori de sub claviaturi. Evident, în cele din urmă mai puţin Naşu, toţi şi-au luat instrumentele la spinare şi au încheiat magistral un concert la care s-a dansat non stop şi s-a dansat cu frenezie.

NIGHTLOSERS astăzi cap de afiş la Freedom '89, Budapesta, Club Gödör

Diseară, 4 iunie 2009 în Club Gödör cântă Nightlosers, cap de afiş ai evenimentului "Freedom '89", la invitaţia ICR Budapesta. Evenimentul este organizat de Institutele Culturale din Polonia, Bulgaria, Slovacia, Cehia, Germania şi de ţara gazdă, Ungaria.

De la ultimul concert din Ungaria al celor de la Nightlosers, de la Seghedin, de anul trecut a trecut ceva vreme şi a venit momentul să ducem Nightlosers şi în Budapesta, mai cu seamă cu ocazia unui eveniment de acest calibru la care vor mai lua parte nume mari din ţările implicate: Malko Teatro (BG), Druzina (SK), Kormorany (PL), Yellow Sisters (CZ), Agostones şi Artus (H) iar în final, după concertul românilor, de la ora 00.30 DJ Mathias Schaffhauser (D). Mâine promit să va povestesc cum a fost evenimentul din seara asta, cel puţin din perspectiva noastră cu HOFFER, GRUNZO, PURCARIN, LACO şi ANDREESCU maeştrii de ceremonie la pierdut noaptea. Din partea mea, promit să fac lobby pentru "Dragostea-i ca şi o râie", a cărei absenţă la Seghedin am resimţit-o şi eu dar şi băieţii din trupă care stăteau în dubiu, să o cânte sau nu. Aşadar în seara asta pe lângă marele talent şi garanţia unui mare show al celor de la NIGHTLOSERS vă mai pot asigura de un lucru: VasileSensual va fi ca o râie pentru piesa favorită.

Posibil tracklist pentru împătimiţi: All Your Love, Baby Why You Want To Let Go?, Balkan Blue Rumba, Dragostea-i ca şi o râie, Blue Suede Shoes, Everyday I have the Blues, Five Long Years, Goodnight Irene (o altă favorită), Hoochie Coochie Man, Little City Woman (altă favorită), Shame Shame Shame, Stormy Monday Blues, Trouble in Mind.

Mai sunt doar câteva ore până când cei cinci "pierdenopţi" vor urca pe scenă.

Un vânt de la Moş Ene!

Hollywood 2009 - grijă mare la puls

Mi-e rușine. Nu am mai scris ceva de destulă vreme iar motivul de data aceasta nu este unul întemeiat. Nu am fost foarte ocupat, nu am fost deprimat (întotdeauna când sunt deprimat scriu!), nici măcar nu am fost plecat în provincie, oricum în ziua de azi o astfel de scuză nu mi-ar fi făcut cinste. Pur și simplu am fost un nesimțit de leneș care am preferat să mă uit la filme. La filme proaste, vreau să zic. Încă o dată, nu am nici o scuză, căci m-am uitat la filme proaste care emit pretenții și nu la acele filme proaste, făcute de câte un regizor împăcat cu sine. La unul dintre ălea sper să mă uit în seara asta, și în următorul post am să vă împărtășesc trăirile mele. Este vorba despre un film din 1989 al lui Girard, ”Oversexed Rugsuckers from Mars”. Cele două dude pe care le-am văzut duminică (de fapt ar fi cam 4) se numesc ”High School Musical 1, 2 și 3” (de fapt de la 2 în sus le-am văzut pe sărite) și ”Obsessed”, tare în box office-uri în momentul de față. Pe primul am vrut să-l văd pentru că mi-am zis că e bine să păstrez nears podul cu tânăra generație pentru care chestia asta ar fi un film ”cool”. Mi-am mai zis de asemenea că purtând marca Disney, nu are cum să fie jalnic. Ei bine, ba da, se poate cu mult mai rău. Ideea e că niște puști care își interpretează aproape amatoricește rolurile cântă, nu strălucit, nu hituri, nu se mișcă deosebit și nici frumoși rupți din soare nu sunt. Totul le merge minunat, tensiune zero, nici o turnură și când aștepți ceva să se întâmple mai cântă o dată și începe să curgă genericul. Poate sunt eu depășit, dar nu vi se pare că până și Beverly Hills 90210 era mai consistent? Poate că acum a venit vremea să facă filmul cu același nume, așa cum din toate serialele celebre la un moment dat s-a făcut un lungmetraj. Am sentimentul că va fi un mare succes.

Cel de-al doilea film care mi-a mâncat duminica este ”Obsessed” și joacă Beyonce. Joacă vorba vine, ea de fapt apare cam 20 de minute și este grasă. Până acum nu am constatat lucrul ăsta, acum, poate ca să mă răzbun pe nenorocirea asta de film simt nevoia să o spun. E grasă. Mă rog, am văzut un remake după ”Fatal Attraction”, din 1987, cu Michael Douglas și Glenn Close, un clasic deja, o palidă copie a acestui mare succes. Tensiune zero, teroare zero, totul la suprafață, eminamente previzibil. Mesajul Hollywoodului mi-e clar: fără drame psihologice, fără tensiune. Tensiune este cuvântul la modă. Fără tensiune, domnilor, altfel copiii noștri pentru care o să ajungem să facem remake și după păcatul biblic ar putea să rămână cu tulburări. Și de aici până la starea emo este doar o aruncătură de băț.

Prin urmare: jos tensiunea. Când ajungem la puls zero sigur vom fi înștiințați.

Câte ceva de la Audrey Hepburn, Winona Ryder și Meg Ryan după operația estetică

Ei bine, da, încă o dată am dreptate, EBA este imperfectă, cu alte cuvinte, un om normal. Dacă e cazul o mai repet odată: după mine femeia perfectă este eminamente imperfectă. Acum pe bune, la o privire mai atentă, zău dacă nu seamănă cu Audrey Hepburn, cel puțin la partea superioară a irisului. La ten, parcă ar avea ceva din Winona Ryder, exact partea care o distinge pe Winona de alte vedete cu tenul imaculat. La gură, Meg Ryan, clar, Meg Ryan după recenta operație estetică care a făcut-o principala candidată la rolul lui Batman într-un remake pentru gay and lesbian target. Trăgând o linie și făcând o sumă, EBA reprezintă chintesența vedetei hollywoodiene. Dacă ar fi fost să o evaluez după standardele cinematografiei rusești sau indiene fără discuție nu ar fi ajuns niciodată să fie distribuită în vreo superproducție, poate doar în filme conceptuale, abundând în dramatic și psihologic. Noroc cu cinematografia americană de box office.

Se poate așadar spune că EBA is the new black. E de bine!