Încercați să vă concentrați și să vă reamintiți rețeta filmelor americane cu reuniuni de clasă, gen ”Romy and Michelle's High School Reunion”. Să știți că toposul e adevărat și că dincolo de faptul că sigur nu i s-a întâmplat una ca asta unei tipe ca Lisa Kudrow și cu atât mai puțin Mirei Sorvino, filmele ăstea nu sunt deloc ficțiune. Cu alte cuvinte, diva, încrezuta și prețioasa din liceu se conservă per siempre. Se compensează în cazul fetei populare, de gașcă și fără aere, care face să nu îți vină chiar să îi dai primului tău album titlul de ”Three Cheers For Sweet Revenge” cum a făcut Gerard Way alături de trupa sa, My Chemical Romance pentru a se răzbuna pe toți tembelii și tembelele care în liceu se dădeau cool. O plimbare însă, de mână cu una dintre aceste ”vedete” noaptea târziu, într-o pădure întunecată și deasă parcă aș face. Mi-o și imaginez cu glas de mironosiță implorând: ”Mi-e frică, mi-e frică...” Am replica pregătită, totul e să îmi mai și lucească ochii cum trebuie după cura de pește oceanic congelat iar luna să fie cât mai plină ca să mi se reflecte în caninii imaculați: ”Da' mie, că mă-ntorc singur!”De fapt nu vroiam să spun decât atât: urăsc prețioșii și eticheta acolo unde nu e cazul. Reuniune de clasă, vine cine vine, cine nu poate nu poate (eu nu pot, evident din motive independente de voința mea până atunci dar direct dependente de voința mea de-acum încolo!). Băiat salon, mă ofer să fac un blog pentru întreaga promoție a acelui an, cu un cont comun, în ideea că și dincolo de această petrecere lumea să înceapă să păstreze legătura, un fel de ”există într-adevăr viață dincolo de moarte!!!”. Între timp, odrasla uneia dintre fetele mai sus prezentate deschide un blog alb, lipsit de grafică, pe care sunt postate câteva poze în urma petrecerii. Fără legendă, fără vorbe, fără nimic. Niște fețe mirate, niște instantanee cu unii care se uită la un pahar gol, niște ochi dați peste cap și alte anomalii estetice. Pur și simplu. La vederea blogului meu mi se spune că este ”dreptul primului venit” (asta e de aleasă simțire), indiferent de calitatea acestuia și că deja au încărcat pozele. Din câte știu eu, mai mult de un minut per poză nu îți ia să încarci, iar în cazul acelor imagini să zicem că ar fi durat un minut și jumătate până ce procesorul și pe urmă serverul se acomodau cu ipochimenii în posturi deloc prietenoase. Acum eu ce să spun, să mutilez copilul pe vecie pe motiv că nu e nici o filozofie să faci un blog pe care să încarci niscaiva poze. Nu. Niciodată. Mai bine mă resemnez cu ideea că nu voi păstra legătura nici cu puținii colegi de generală și de liceu cu care mi-ar fi făcut plăcere, întâlnirile întâmplătoare cu aceștia urmând să devină adevărate sărbători. Totul pentru acel copil, de care îmi e milă. Aspirațiile maică-sii, șefă de detașamente, fată îngrijită și cu pretenții înalte, mai devreme sau mai târziu vor fi resimțite. Există două variante: ori copilul se va iluziona de-acum încolo că e bun dacă nu i se întreține de acasă această aparență, ori cei care au mai rămas din fosta promoție și care figurează pe acest ”blog” țin cu adevărat prea puțin la amintirile din liceu, pentru a nu se sinchisi să își dezvolte amintirile virtual și să le dea o anumită ținută estetică. Între ikebana și ”flori pe caldarâm” este încă o mare diferență. Eu unul, atâtea amintiri câte mi-au rămas, le voi respecta mai departe. În stilul meu însă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu