Toarnă birjar şi du-mă-n noapte!

Chestia asta cu dosarele securităţii scoase acum în presă mi se pare că seamănă cu "şantajul" la care recurgeam în copilărie când vroiam să ne răzbunăm pe unul sau pe altul care ne făceau rău. După ce ne-o luam, sau la adăpostul unuia dintre prietenii mai bazaţi aruncam vindcativ peste umăr un: "lasă că te spun eu lui...". Aşa şi acum, după atâţia ani ne trezim că scoatem de la naftalină dosarul unui şi altuia care, vezi doamne a fost turnător. Nu că a fi turnător nu e un lucru rău, dar a fi turnătorul lui Boloni, Hagi sau Dobrin zău dacă nu e ca şi cum cineva s-ar lăuda că este pantofarul unora care, pe lângă că sunt ologi, nici nu îşi folosesc protezele. Mai nou este la modă la noi să scoatem de la naftalină dosarele unor fotbalişti români din generaţia de aur, care ar fi semnat pentru fosta securitate informări de tot felul. Îi facem cu ou şi cu oţet pur şi simplu pentru că putem, pentru că anumiţi frustraţi s-au trezit că dacă nu au prea mari satisfacţii în viaţa personală ca jurnalişti, pot cel puţin să facă rău. Nu spun că unii dintre aceştia nu au prestat, dar întreb retoric: la ce ne ajută acum aceste "deconspirări". La aflarea adevărului? Chiar mai crede cineva că acum, în plină globalizare, ar mai avea vreo şansă să dea peste acel nemaipomenit "adevăr unic?"

Aflu acum că oricine are dreptul ca în urma unei cereri adresate CNSAS să aibă acces direct la arhivele fostei securităţi în legătură cu oricare dintre semenii săi, aşa respectaţii jurnalişti intrând în contact cu aceste mari descoperiri de presă. Întreb şi eu, dacă este atât de normal şi moral deontologic să aibă oricine acces la toate aceste dosare, oare nu e cazul să punem de un ziar bazat strict pe deconspirări în care, săptămânal să zicem, să oferim astfel de bombe de presă? Realizează cineva cam ce tiraj ar avea această fiţuică şi ce vânzări?

În concluzie, ca să înţelegeţi mai bine hilarul momentului, mă opresc asupra dosarului lui Cămătaru, cu nume conspirativ Doru. "Înainte de recrutarea invocată în '81, Securitatea l-a monitorizat atent pe Cămătaru. Dovadă că, la sfîrşitul anilor '70, a cules o serie de date despre el, furnizate de diferite surse. În iulie '77, fotbalistul fusese semnalat împreună cu doi coechipieri, Beldeanu şi Berneanu, în mijlocul unui scandal uriaş la restaurantul "Oltenia" din Craiova. Un martor: "Exprimau cuvinte murdare la adresa antrenorului Teaşcă. Poate fi verificată şi fapta de natură bestială a lui Cămătaru, care a urinat în halbă şi a dat-o ospătăriţei să o spele". Întrebare logică: cum poate fi verificată halba în care a urinat Cămătaru? Să tragem de aici concluzia că turnătorul lui Cămătaru a ridicat "mobilul bestialităţii" pe care o vreme l-a păstrat cu sfinţenie, sau că l-a tezaurizat la securitate? Înclin să cred că precum sfântul Graal, acesta a păstrat halba şi când a văzut că nu i-o cere nimeni mai de sus, a scos-o la licitaţie pe e-bay drept: "halba în care a urinat eroul de pe Wembley".

Aberaţiile continuă, iar de această dată cu trimiteri certe la adresa "mândriei de a fi român", care astăzi ne lipseşte cu desăvârşire. Iată pasajul: "Pasaj al lui "Doru" despre Aurică Beldeanu, chiar cumnatul lui Cămătaru (februarie '85): "Fiind împreună cu jucătorul Beldeanu la Lisabona am intrat în magazin, iar acesta în timp ce mă aştepta a fost acostat de un străin, care vroia să-i vîndă haşiş. Beldeanu l-a respins încercînd să-i explice că e jucător de fotbal din România". Trebuie să recunoaşteţi că aceasta cel puţin sună a profund angajament pentru ţară şi popor iar gândurile mele perverse fug în direcţia unui pornoşag din tinereţe. În film, doi francezi pornografi amatori încercau în timpul actului sexual să inducă organul în cavitatea bucală a protagonistei, românce. Ea refuză, şi unul dintre francezi îl ceartă pe celălalt spunându-i: "aici este o ţară ortodoxă, femeile din România cu fac sex oral". Aşa şi cu haşişul portughez, Cămătaru şi ai lui îşi păstrează integritatea. Şi atunci ce mai avem cu Cămătaru şi ai lui? Îşi imagina cineva că aceştia ar fi fost uşă de biserică, într-o societate în care dacă jucai la Dinamo şi la Steaua aveai drepturi la care cei de la Rapid, de pildă nici nu îşi permiteau să viseze?

Închei prin a spune doar atât: ruşine. Sper să am atâta noroc cât să îi suprind cu privirile mele pe primii care devin brusc buni, atunci când ura va înceta să mai fie trendy.