"Faţa galbenă care râde" - rectificarea văzului în calea uitării

"Faţa galbenă care râde" este un scurtmetraj de Constantin (Tică) Popescu pe care, declar de la început, nu îl voi putea urmări a doua oară. Dar nu pentru că ar fi prost, ci fiindcă este atât de real, mi s-a întâmplat şi încă mi se întâmplă, prin urmare, fără să îl revăd a doua oară derulez şi derulez remake după remake după remake. Dacă vă gândiţi că eu fac asemenea celor doi actori din film vă înşelaţi amarnic, YM nu mai are taine pentru mine. Mă laud însă pentru prezenţa de spirit de a nu le fi lăsat alor mei hârtiuţe cu instrucţiuni de deschidere a laptopului sau cum se accesează YM. Le-am zis pe gură iar acum, comicul derivă tocmai din faptul că pe telefon încerc să îi depanez. Suntem ca cele 3 maimuţe care nu se pot înţelege între ele pentru că una este surdă, alta e mută şi alta e oarbă. Taică-meu, pentru care am toată stima că la vârsta lui nu se lasă şi încearcă să pătrundă toate tainele computeritului şi internetului implicit, se exprimă însă mult mai ezoteric decât Luminiţa Gheorghiu şi Teodor Corban (minunaţi actori!!!) la un loc. Pentru el, faţa galbenă care râde este "maimuţoiul care râde ca prostul" iar întoarcerea la desktop se enunţă dezarmant prin: "iar mi-a apărut căţelul". Asta pentru că BebeBebe nu a avut ce face şi le-a pus un desktop cu un bull-dog. Aşadar, omagiile mele pentru veridicitate. Aş putea chiar să consider că "Faţa galbenă care râde" nu este un scurtmetraj de ficţiune, ci un scurt film documentar.

Scenariul este incredibil de echilibrat, scenaristul Doru Lupeanu dând dovadă de un fler special atunci când a trebuit să cântărească bine sursele de unde să exploateze umorul. Dacă s-ar fi lăsat copleşit de hilar şi de grotesc, scurtmetrajul lui Constantin Popescu ar fi fost ratat, cu atât mai mult cât nu poţi spune că ar fi fost nevoie de o prea mare măiestrie regizorală sau de imagine. Cei doi însă nu au avut intenţia să producă hohote de râs în stilul Divertis sau Animal Planet, renunţând chiar la cele mai plauzibile gogomănii în materie de exprimarea pensionarilor cu privire la "gadgeturile" din IT. Prin urmare, deşi puteau încheia patetic şi lacrimogen, au ales o replică scurtă, seacă, deosebit de amuzantă prin absurdul său însă de o profunzime care te face să nu o uiţi, mult după finalul filmului. Vorbind pe YM cu fiul lor din America pe care îl şi văd pe camera video, Mioara i se adresează soţului ei cu privire la imaginea fiului: "întreabă-l dacă putem să lăsăm ăsta... calculatoru' deschis să-l vedem tot timpu'..."

În concluzie, nu mă pot abţine să nu fiu puţin patetic. Eu am înţeles din "Faţa galbenă care râde" că: cea mai mare problemă în calea uitării este văzul şi că cei de la Yahoo Messenger ar merita un Nobel pentru invenţia lor galbenă, că nu ai voie să mănânci pepene galben dacă nu ai în imediata ta vecinătate o toaletă prietenoasă şi că toate gogomăniile prin care încerci să îi transmiţi cuiva că îl iubeşti devin cele mai frumoase declaraţii de dragoste. Râdem noi, râdem, dar să ne fie ruşine nouă, celor care nu i-am zis niciodată persoanei iubite: "bobocul meu de trandafir", "eşti o maimuţă" sau "baliverna mea dragă". Cu condiţia ca atât trandafirul, cât şi maimuţa şi baliverna să fie tot galbene. Galbenul este, după cum se poate vedea cu ochiul liber, un "must".