O mai spun odată: iubesc România. O iubesc tocmai pentru că mi se pare o ţară tristă fără motiv şi sunt convins că după o noapte de vin bun, românesc, din belşug şi povestiri, şi câţiva mici, indiscutabil, mai mulţi străini ar dori să îşi ceară cetăţenia românească. Poate că dorinţa lor nu va rămâne la fel de vie şi după ce ies din mahmureală, dar în cel mai rău caz renunţă 9 din 10, unul tot începe să se viseze cetăţean mioritic. Dincolo de toate necazurile, România şi spiritul românesc în consecinţă prezintă o caracteristică inexistentă la alte naţiuni: spiritul de conservare. În România, vă spun eu, totul se rezolvă. Absolut totul. Amoralitatea este la ea acasă. Nimic nu este imposibil. În orice altă ţară apar probleme, rigori, legea, la noi mereu există o soluţie. Afli că mâine nu mai ai scăpare, mori. Şi mâine, culmea, eşti mai viu decât erai cu o zi înainte. Cum se explică asta? Eşti român.Din nefericire însă, pentru mulţi români, când ies din ţară situaţia se schimbă. Lucrurile nerezolvabile rămâne nerezolvabile. Şi pe urmă se ciupesc, sperând că se vor trezi din vis. Şi nu le merge. Cazul concret de astăzi este doar un pretext. Iată titlul patetic din tabloidele româneşti: "Dragoş Bucur nu a fost lăsat să-şi vadă propriul film, la Londra", preluat, cică, după Evening Standard. Aiurea-n tramvai. Dragoş Bucur, neoficial, aflat în Londra la un casting s-a gândit şi el într-o seară să îşi vadă la cinema cel mai recent film "The Way Back" (pe care promit să îl văd diseară!!!) Supriză mare, nu s-a putut pentru că cinematograful londonez fusese rezervat. Şi de aici patetismul: Nu a fost lăsat să-şi vadă propriul film. Cum adică propriul film? Filmul în care, după numele sonore şi cel mai puţin sonore, figurează şi numele său. Nu am nimic cu Dragoş Bucur, înclin să cred că chiar este un actor de viitor, şi sper din suflet că ar fi şi el de acord cu mine că "The Way Back" nu este filmul domniei sale. La noi, în România se rezolva imediat. Un plasator amabil şi bălos, sau o plasatoare cu început de calviţie ar fi sărit, ar fi scos precum Iosefini un scaun pliant, de pescar şi l-ar fi pus pe domnu Bucur în fundu la sală, să îşi vadă propriul film. Dar aici e Londra. Drepturile revin în totalitate celui care a închiriat sala. Şi ce dacă vrea şi actorul Bucur să vadă filmul? Poate noi, plătitorii nu vrem. Poate pur şi simplu nu ne-am mai simţi la fel de bine ştiind că în sală e unul dintre actori. E ca şi cum ar sta lângă mine, în galeria Rapidului Nea Gigi. Nu, mulţumesc. Plătesc, e dreptul meu să mă simt bine cu cine vreau eu şi nu cu cine vrea el. Dar noi, românii nu pricepem. Pentru noi e ceva de neînţeles cum de nu i s-a făcut domne un loc, sau măcar să îl fi împins cineva în sală, să stea pe ciuci dacă îi convine lu Domnu Bucur, de la Bucureşti, bine-înţeles.
Şi apropo, pot să vă spun ce i-a răspuns domnului Bucur portarul de la Odeon, din Londra la întrebarea: "nu ştii cine sunt eu?" "De ce, dumneata chiar nu ştii?" Dar mă rog, la noi în România fiecare ştie cine îi e aproapele. Şi chiar dacă nu ştie nu o va recunoaşte niciodată, pentru că nu dă bine. La noi, la români fiecare om este un tip cunoscut. Adică este cunoscut la rândul lui de alţi câţiva. Şi e bine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu