Mă gândeam astăzi cam care sunt lucrurile de care mi-a fost frică, în copilările. Una dintre aceste angoase era strâns legată de gherete. Nu atât dintr-o claustrofobie pe care nu mi-o recunosc, cât datorită anumitor detalii generatoare de panică.
De pildă una dintre aceste gherete pot spune că ar trebui dată drept model și poate chiar nominalizată la un mare premiu pentru estetismul decorațiunilor interioare. Este vorba despre ghereta casieriței de la teatrul Notarra. Din exterior aceasta arăta cumplit. Într-un hol decent, chiar dacă în culori închise se ivea dihania asta, borcănată și neagră, atât de borcănată încât până și ușa fusese concepută îndoită, pentru a economisi cât mai mult spațiu. Cel care concepuse această utilitate avea fără doar și poate o imaginație bogată. Interesant este că dacă aveai curajul și privilegiul, aș spune, să pătrunzi în interiorul dihaniei, aici scenariul se schimba radical. Deși îngrozitor de mică, atât cât să mai încapă, pe lângă un birou încastrat, tot oval, din rațiuni de spațiu și câteva rafturi, toate negre, să încapă un scaun și nimic mai mult, atmosfera de-aici fusese îmblânzită la maxim. Pe lângă lumina caldă, casierița avusese o idee de colecționar posedat: decorase absolut fiecare colț, de la birou la pereți cu mărțișoare minuscule, din sticlă. Trebuie să vi le amintiți. Elefănței, rățuște, delfini, piticuți, lebede, cățeluși, pisicuțe și altele, în toate nuanțele posibile. Odată intrat aici lumea devenea mult mai frumoasă. Sunt convins că plictiseala și singurătatea dispăruseră aici cu desăvârșire. Sunt la fel de convins că din când în când doamna respectivă se mai întreținea cu fiecare animăluț, în parte.
Astăzi gheretele și-au pierdut din personalitate, de parcă cineva ar fi dat un decret de austeritate. Nu mai au voie să pună pe pereți calendare cu vedete sexy, poze cu Belmondo, Alain Delon cu barbă sau Irina Loghin cu cei doi copii, fotografii tip carte poștală la modă în anii 70-80 sau cu fetele de la Adesgo decupate cu foarfeca de pe cutiile de ciorapi. Li s-a dat la schimb câte un calculator. Ce folos mai au acum toate aceste ”mici delicii vinovate” când un calculator le reduce la absurd. Un pic de solitaire, un pic de zuma și tot așa. Așadar computerul a ucis imaginația. Un univers virtual în locul unuia palpabil. Chicios sau nu, dar tangibil. Și îmi mai amintesc că doamna de la Notarra nu se enerva niciodată atunci când era deranjată de vreun client. Pentru că îi îndepărtai astfel singurătatea. În comparație cu mai noii casieri pe care dacă îi deranjezi sunt gata și să sară la bătaie. Pentru că îi întrerupi din solitaire. ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu