RObotzi - noul model de umor românesc sănătos

De câteva zile suntem sub vraja RObotzilor. Am văzut toate episoadele de până acum şi pot spune cu mâna pe inimă că le ştim textele pe dinafară, pe care le si folosim când ţi-e lumea mai dragă. La momentul oportun "ce faci, foca?" "apasă-l, apasă-l, apasă-l!", "bine măi mediocrule" sau "suge o ceapă!". De unde de fapt atracţia asta a noastră?

Pur şi simplu ne-am regăsit câţiva în umorul RObotzilor, am recunoscut aici ca într-o suspectă premoniţie întregi clişee colocviale actuale. Până la urmă, fără modestie, cred că umorul ăsta al nostru este umorul momentului şi este foarte interesant că acesta este unul benign, cel puţin în comparaţie cu ce se purta acum un deceniu. Atunci era la modă anecdota uşor fizică (mă gândesc la Dumb şi Dumber), chiar dacă cu o amplitudine redusă faţă de umorul lui Stan şi Bran şi Norman şi cu o componentă trivială uşor exacerbată. Astăzi umorul a devenit mai postmodernist şi mai metacomic. Râdem de asocieri, de bagajul comun pe care îl regăsim, de metatext. Râdem de neaşteptatele versificări. Râdem de trimiterile în limbile străine pe care nu trebuie neapărat să le ştim şi de inserţiunile neaşteptate (pentru cine e familiarizat cu acest serial un exemplu ar fi "o p...lă roz din fier cu luminiţe, o p...lă roz din fier cu luminiţe"...) ceea ce ne apropie destul de mult de arsenalul absurdului. Râdem mai puţin angajat, nu mai râdem politic şi aş risca să spun că nici măcar social nu mai râdem. Şi nici măcar nu mai vibrăm (cine a vibrat vreodată) la glumele vulgare tip Vacanţa Mare. Vulgarul explicit la RObotzi este doar de natură clişeistică, stârnind comicul tocmai prin neaşteptata vecinătate sau insistenţă cu privire la explicitarea acestuia.

Nu spun că RObotzi este o operă de artă, nu spun nici că e genial, ci doar că este genul de filmuleţ al cărui umor ne pică nouă, sensualilor mănuşă. Încercaţi episodul pilot! Noi deja aşteptăm fiecare episod!

My new e-penis by Amazon Kindle: light, hard and irradiant...

V-am promis că revin să mă laud cu my new e-penis, Kindle-ul meu cel de toate zilele. Mare om domne ăsta care s-a gândit să inventeze tableta asta de citit! Tableta ASTA de citit, nu tabletele în general, pentru că am o mare stimă pentru kindle în comapraţie cu i-padul, care, poate ştie el mai multe dar luceşte sub soare şi asta e urât, foarte urât. Faptul că fac acum apologia kindle-ului nu înseamnă că mă lipsesc de cărţile fizice şi nici de bibliotecă, doar că "externalizez" ca să zic aşa cititul. Voi continua să colecţionez mai departe cărţi, pentru că într-adevăr nimic nu se compară cu răsfoitul sau cu mirosul de cerneală tipografică, dar o voi face într-o mai mică măsură. Ca şi în cazul muzicii, voi continua să citesc pe kindle tot ce îmi pică în mână urmând să îmi cumpăr în format fizic numai ceea ce mi-a plăcut cu adevărat.

Nu am cumpărat un singur Kindle, ci două, unul eu şi încă unul pentru BebeBebe. În acest mod simplu, prevăd un concediu în care vom scăpa de geanta plină cu cărţi. Două kindle-uri, cu un total maxim de stocare de şaptemii şi ceva de cărţi electronice. Nu ştiu dacă v-am spus, acum ceva timp l-am descoperit pe China Mieville, a cărui scriitură mi se pare absolut originală, şi mult mai aproape de suflet. Dacă Gaiman mi-a trezit doar puţin interesul, Mieville m-a intrigat de-a dreptul. Cyberpunk-ul "Chinei" place. Am început Perdido Street Station şi la jumătatea ei, cu cele mai profunde regrete am închis-o, aşa cum s-a putut şi am exilat-o de pe noptieră sub pat. Pentru cine nu a văzut cum arată acest volum voi da un singur indiciu: are, în funcţie de format, peste 500 de pagini. Volumul de care vă spuneam era o traducere în română, deci vorbesc despre o carte editată în România. Acum vă întreb: vă lasă inima să citiţi mai departe această carte, când, pentru a citi cuvintele de la marginea stângă este nevoie să crăcănaţi cotorul până la limita de rupere sau dezlipire? Eu unul nu am reuşit. Nu mi-am luat Kindle pentru Mieville şi romanele sale fluviu, dar acum mă felicit. Cred că de aproape o săptămână biblioteca mea este ceva mai liniştită, ba aş putea chiar să jur că am surprins câteva suspinuri de uşurare. Nu ne va mai viola nimeni, cel puţin tu, stăpâne nu ne vei mai crăcăna picioarele uitând că atunci când ne-ai luat nu ai emis nici o pretenţie cu privire la calităţile noastre de contorsioniste. Am mai câştigat o autonomie de 30 zile pentru baterie, asta în măsura în care nu voi citi prea mult pe întuneric, folosind lampa din husă, pentru că, pentru cine nu ştia, Kindle-ul foloseşte bateria doar la răsfoit (adică la apăsarea butonului apasă-l, apasă-l, apasă-l, a pa să-l, APASĂ-L, apasăăăăăl, A PA SĂL) în timpul lecturii fiecărei pagini intrând în stand-by. Şi un argument împotriva celor care îmi voi spune că nu le mai miroase a carte: eu unul mă ţin de cuvânt, protejez pădurea.

Şi să vă mai spun cum mi-am luat acest e-penis. De pe site-ul Amazon. 200 Euro, cu husă cu lampă de carte (care nu funcţionează cu baterie, contrar aşteptărilor, ci se alimentează de la gadget), în comparaţie cu suma umflată pentru care poate fi achiziţionat în România sau Ungaria, aici adăugându-se şi impozitele şi vama. A ajuns prin UPS în cinci zile, incluzând aici şi sfârşitul de săptămână.

Ce ziceţi de noul meu e-penis meu? Vă luaţi şi voi? Ne batem în paloşe? Începem să ne spunem glume de vestiar?

Claudiu Bleonţ mă îndeamnă să fiu mai responsabil...

Dragă fiul meu,

astăzi am realizat că a venit momentul să îţi explic anumite lucruri pe care, altfel, le vei înţelege doar peste mulţi, foarte mulţi ani, când vei ajunge la vârsta mea de acum, în prag de schimbat prefixul. Această mică educaţie pe care încerc să ţi-o dau este menită unei mai bune comunicări cu mine, tactu. Cum a zis şi Claudiu Bleonţ, un actoraş acum deja neimportant, trebuie să înţelegi că nu sunt nici nebun şi nici disperat, ci că pur şi simplu, unii zic că la 30, alţii la 35, alţii la 40, alţii la 45 şi alţii la 50 - nu, să nu crezi că e vorba neapărat de o progresie de 5 ani, se poate la fel de bine întâmpla şi la 31 şi la 34 şi la 37 şi la 40 şi la 43 şi la 46, să nu crezi că e vorba neapărat de o progresie de 3 ani, se poate de fapt la orice vârstă, ce mai, este aproape inevitabil - se întâmplă ca la un moment dat tu ca orice bărbat să te schimbi. Uită-te la Claudiu Bleonţ, un actoraş acum neimportant, la 52 de ani îşi dă jos pantalonii în plină conferinţă de presă, şi, arătându-şi cucul în public declamă "aşa mică cum era, îţi făceai treaba cu ea". Şi mai foloseşte şi trecutul: îţi făceai. Să ştii că lucrul ăsta s-a întâmplat dincolo de voinţa lui, pur şi simplu i s-a întâmplat. Dacă ar fi fost cu intenţie, trebuia să facă asta cu câţiva ani în urmă, când mureau fetele după el, nu acum, când ... Mă rog, ideea este că lucrurile ăstea se întâmplă, aşa că de la o anumită vârstă, de la 30, 35, 40, 45, 50 - nu, nu e vorba de o progresie de 5 ani, cum ţi-am mai spus - e bine să te aştepţi că vei schimba ceva.

Este momentul când mie, tatălui tău, mi se dă mână liberă să încep cu o nebunie. Te conjur să dai dovadă de înţelegere şi să mă ierţi dacă îmi voi scoate vreodată cucul în public, dacă voi face strip-tease în plină stradă, dacă voi mărşălui pe magheru îmbrăcat în zebră intonând marsilieza sau internaţionala cu un pămătuf de majoretă în fund, dacă îmi voi lua pistol cu gloanţe de cauciuc şi voi trage la ţintă în indicatorul cu vaca pe ştrasse, din maşină vreau să zic, din trafic, dacă mă voi îmbrăca în clovn în restul anului şi în Moş Crăciun o singură dată pe an, dacă îmi voi lua motor şi parapantă şi mă voi întoarce la vremea când purtam ciocaţi, geacă de piele, părul strâns în coadă şi bandana pe cap, dacă îmi voi face implant de plete a-la-Slash în loc să îmi iau o banală perucă de caniche, dacă îmi voi schimba maşina cu un SUV negru-mat la mare modă de fiţe astăzi, dacă voi transforma casa, mărind baia astfel ca pe pereţii săi să instalez bibliotecă în toată regula şi plasme şi eventual, zic doar eventual: oglindă pe tavan, dacă voi începe să ciupesc blonde de fund imitând vocea lui Tweety, dacă îmi voi face trupa new-age-junction-sanction-sucktion-rock music pe care nu am reuşit să o fac în prima tinereţe: Ridichile Ridicole, dacă mă voi apuca de alpinism, cu tranzistorul pe umăr, dacă voi face o pasiune incorigibilă pentru Marioara Murărescu sau Ileana Ciuculete. Te rog să fii înţelegător. Acum, că l-am văzut pe Bleonţ cu cucul gol am realizat că un astfel de testament este eminamente necesar. Cine ştie ce voi face de-acum încolo. Aşa, măcar îndemn la clemenţă pentru acest climax posibil.

Şi încă ceva, fiul meu. Este posibil ca şi tu să faci la fel, mai încolo. Şi te sfătuiesc să întocmeşti şi tu un astfel de zapis care te va exonera de posibilele acuze. E un fel de: "v-am spus eu...". Din acel moment nebuniile îţi sunt permise. Mai există şi posibilitatea să le faci la timpul lor, ceea ce îţi doresc din suflet. Astfel, în momentul crizei nu îţi va mai rămâne decât să bifezi lucrurile serioase, la care nu ţi-a stat până atunci mintea. Să te însori sau dintr-o dată să umbli în costum ca unul dintre misionarii de la Buddy of Christ.

Voi reveni, promit, în măsura în care Claudiu Bleonţ îmi va mai da de gândit!

Părintele tău!

P.S.

Aştept să văd dacă intervine psihologul ăla care opinase că e posibil ca fotbalistul Chivu să o fi luat razna de la lovitura la cap şi în ceea ce îl priveşte pe Bleonţ, pentru că în cazul acesta îmi voi retrage această scrisoare-îndrumar. Nu are nici un rost să te sperii de pe acum şi să perpetuez idei false.

Slot liber la vicii - aştept provincia

Există câteva update-uri şi mă grăbesc să vi le aduc la cunoştinţă. Ţigările. Da, mi-am revizuit discursul şi m-am lăsat de fumat. Am spus multă vreme că nu mă las de fumat pentru că îmi place. Ei bine, am ajuns în momentul în care nu-mi mai place, şi cum nu m-am autosodomizat niciodată, micile autoflagelări de genul "tăiatului unghiilor din greşeală puţin în carne" nu se pun la recensământul ăsta, am renunţat cu dragă inimă la acest lucru. Oricum, ce e interesant ori de câte ori moare câte un viciu este pariul tacit ce poate lua naştere şi curiozitatea: oare cât o să mă ţină, oare "this time is for good?" Ultima dată a durat un an şi jumătate. Acum sper să dureze măcar un an şi şapte luni. Lăsatul de fumat, despre el vorbeam. Aşadar s-a întâmplat acum vreo 3 săptămâni, într-o bună dimineaţă. Ideea e că habar nu ştiu ce o fi în capul meu că am încercat să renunţ nu la unul, ci la două vicii, simultan. Şi la ţigări şi la cafea. Nu am mai băut cafea până ieri când am dat din nou iama în respectivele cutii. Mi-a fost teamă că aroma cafelei mă va îndemna să aprind din nou o ţigară, şi iată că nu a fost aşa. Pur şi simplu nu mai fumez şi mi-e cu mult mai bine.

Dar acum să revin la ideea de bază: viciile. Cică ar rămâne constante. Chiar dacă nu ar fi aşa varianta asta îmi oferă o alternativă la lăsatul de fumat. Am liber la un viciu nou. Colecţia de maşinuţe matchbox şi majorettte datează de circa un an, deci, cu vechimea aferentă rămâne un viciu intangibil iar colecţia de machete vintage, din tablă intră la aceeaşi categorie, cât despre colecţia de muzică: audio plus concerte live video, mai veche de 20 de ani, nici să nu mai vorbim. Nu ştiu dacă v-am spus, dar mă voi repeta, am un singur tricou cu autograf original, cel al lui Cesinha pe minunatul tricou al Rapidului, înrămat, frumos, iar momentan nu există nici o şansă să îmi continui acest viciu din lipsă de spaţiu pentru panotare. De asemenea o groază de afişe cu semnături. Să le punem pe toate în aceeaşi categorie. Gadgeturile nu intră la categoria viciu. Ele sunt o necesitate. Gadgeturile sunt organul meu sexual modern. My I-penis (pronunţat AIPENIS): mobilul Sony Ericsson cu androId, ipodu sau ultima achiziţie: KIndle-ul meu cel de toate zilele. Despre Kindle probabil în postul următor, aveţi puţintică răbdare.

Acum am nevoie de sprijinul vostru, pentru că am un slot liber. Ce viciu nou să mai adopt? Aştept sfaturi.

Încă o leapşă de verificare: VasileSensual încă mai are sentimente

Am o leapşă de achitat la Akritură, aşa că, la oase băieţi:

SUNT cam aprig la mânie. O să cadă, n-am griji...
AŞ VREA să am un tatuaj. Sau două. Unul ar putea fi ceva mai ascuns marelui public.
PĂSTREZ în ramă un bilet la concertul ab4 în Budapesta. Sper să nu uit când vin în Bucureşti să iau un autograf pe el.

MI-AȘ FI DORIT, să am o insulă. Aş fi populat-o cu tot felul de animăluţe, anual ceva festivaluri rock. Apă şi verde.
NU ÎMI PLACE mâncarea de fasole verde şi de castraveţi.
MĂ TEM de binevoitori şi de amabili. Scuipă-mă în faţă de la prima întâlnire şi sunt sigur că vom avea o prietenie trainică.
ÎMI PARE RĂU că mi-am mai luat-o cu o pereche de prieteni. Puteam să zic 2 prieteni dar nu ar fi fost corect pentru unul din ei, nu ştiu încă cine. Aşa că zic: o pereche. Unul dintre ei e mai rău ca celălalt şi se livrează la pachet.
ÎMI PLACE să dorm după-amiaza, în week-end. În momentul de faţă vorbim despre un adevărat El Dorado.
NU SUNT pretenţios.
CÂNT sub dus întotdeauna şi mai nou de fiecare dată când vreau să îmi amuz fiul. Adică întotdeauna.

NICIODATĂ nu ma plictisesc de serialul Shameless. E noua mea pasiune vinovată-

RAR nu sunt avocatul diavolului. Şi când te gândeşti că de cele mai multe ori o fac din milă şi că mila e cel mai degradant sentiment.
PLÂNG doar la Rocky, toată seria.
SUNT CONFUZ de fiecare dată când sunt trezit de telefon.
AM NEVOIE de gumă de mestecat, întotdeauna când mă aşez la volan. În schimb nu mai am nevoie de ţigări...
AR FI TREBUIT să port părul lung. Şi cercel în ureche. Din păcate la început suntem prea mici iar mai apoi mult prea mari.
AȘ PUTEA să fac orice mâncare, dacă mă asistă cineva. În orice caz, în comparaţie cu alţii care chiar fac, eu întotdeauna mai şi strâng după mine, aşa că, dacă într-o bună zi mă voi apuca serios de treaba asta cred că îi voi bate lejer la fundul gol pe mulţi.

Nu faceți ce face Mircea N. Stoian, ci doar ce zice dumnealui!

Iată-l pe deontologul de la miezul nopții, Mircea N. Stoian, omul care aseară se oripila la ideea că un englez onanist poate reprezenta România la Eurovision 2011. În imaginea alăturată, Mircea N. Stoian ne explică diferența dintre masturbare și mascare. Lucrul mecanic este factorul care le distinge pe cele două și englezul îi este superior lui Stoian pentru că refuză sedentarismul. Englezul nu maschează, englezul utilizează. Și totuși, mi-e teamă ca nu cumva Stoian să nu înțeleagă ce ziceam prin ”poezia mișcării”. Domnu Stoian, diferența e simplă: un cal bând apă dintr-o troacă și un altul alergând ca posedat, cu coama în vânt, cu spume la gură. Un fel de El Zorab. Ăla, primul care se adăpa din troacă e Bator, dihania Fefeleagăi.

Întreb și eu: este Mircea N. Stoian un model de rectitudine? Nu! Stați că nu am terminat. De rectitudine morală? Clar nu, nici de-asta... Este normal ca Mircea N. Stoian să ne dea lecții de moralitate și de pudibonderie. Eu zic că nu!

Câți dintre noi adorm cu capatosul deschis?

Voi chiar credeți prostia aia cu liderul de piață în ceea ce privește emisiunea de la miezul nopții a lui Capatos? Sincer, prima tendință este să crezi, pentru că până la urmă, românul nu e prost și nu e incult. Nu, să nu mă înțelegeți greșit, nu mă refer la gusturile românilor pentru distrușii invitați de Capatos ci la cultura lor cinematografică, suficient de bogată încât deîndată ce zapează pe ProTV, văd juma de minut de film și concluzionează: fumat de mult și mi-e somn. Poate că filmul de la ProTV o fi bun pentru Capatos, chiar nu e exclus să intre în emisie cu regretul că a pierdut Terminator 2 de la postul concurent, dar după mine Capatos nu reprezintă tocmai modelul cinefilului român. Prin urmare este foarte posibil ca, românul cinedependent, după o zi plină, chiar cu câteva ”vizionări” la activ, la ora când începe ”Un show păcătos” să îl aleagă pe acesta din urmă. Dar o fac pentru că, asemenea lui Superman care se ferește de kriptonită ca dracu de aghiasmă, tot așa se feresc și ei de somn.

Oamenii ăștia la miezul nopții sunt rupți de somn, așa că se pregătesc de nani, și pentru a nu avea nici un regret a două zi, dau pe emisiunea lui Capatos. Ca și mine, mulți dintre aceștia în următoarele 10 minute sforăie de zor. Televizorul însă se va închide mult după ce emisiunea lui Capatos a luat sfârșit, în unele cazuri chiar spre ziuă, într-un scurt moment de trezire. Problema este că acel contoar al televiziunilor adună. Și îi dă puncte lui Capatos. Calculul hârtiei spune că ne uităm la porcăria lui, când de fapt noi visăm de mult. Greșeala noastră. Acum, ce putem face să restabilim corectitudinea în tot acest recensământ? Fie să adormim cu alt post, fie, dacă suntem deja dependenți de vocea lui Capatos și a măscăriciului de lângă el (Mircea N. Stoian) să îi înregistrăm o dată emisiunea și să o punem de pe DVD în fiecare seară.

Să adormim cu Minimax, să demonstrăm lumii întregi că românii sunt un popor de oameni puri, copilăroși și ludici! Că ni se rupe de petardele lor și de protectorii broaștelor și de toate pițigăiatele care se apucă de muzică și de toate emisiunile de scandal care propagă astfel de curiozități!

În orice caz, până la urmă cel mai bine și mai bine ar fi dacă s-ar interveni din afară. Adică o forță superioară, nu neapărat celestă, să ne verifice tuturor atenția. Nu e nevoie decât de câteva secunde în care transmisiunea în sine să fie bruiată de un dobitoc care ne urlă în față. Cunoașteți cu toții glumele acelea proaste din mail, care vă solicitau ”să vedeți următorul filmuleț cu boxele date la maxim”? La fel și aici. Pe urmă, la 15 minute după acest text, contoarele să se apuce să numere. Pun pariu că dintr-o dată ”Un show păcătos” va fi urmărit doar de familiile și apropiații protagoniștilor. Ăsta zic eu că ar fi un sondaj corect, cu atât mai mult cu cât ne-ar ajuta pe mulți dintre noi să facem puțină economie la curent...

Onaniştii prinşi în flagrant nu sunt români!

O nouă dilemă deontologică scrutează cerul patriei noastre iubite, România. Este sau nu de condamnat că anul acesta România va fi reprezentată la Eurovision de un onanist englez? Sună aşa, fatalist-apocaliptic, ca un flagel de ţară... Expresia de onanist englez ar trebui să bage spaima în noi, de parcă am vorbi despre omul-şopârlă, omul-tigru, omul-neom sau alte forme de întrupare fără legătură imediată cu fiinţa umană. Aşa prezenta aseară problema Capatos. Un onanist englez care strică imaginea nealterată a sfintei noastre Românii. Dacă însă era să fie Mărculescu Costin sau Ciuculete Ileana în locul lui David Bryan (masturbatorul englez) cred că Capatos ar fi fost mult mai reţinut şi muppets-ul de Stoian poate chiar compătimitor. Dar s-a nimerit să fie un englez.

Pentru cine nu este în temă, România va fi reprezentată la Eurovision 2011 de un grup întreg, Hotel FM, un grup românesc al cărui solist este într-adevăr un englez. Aşadar România va fi reprezentată de o formaţie românească şi scandalul de presă inventat aseara de Capatos şi ai lui este, aşa cum mă aşteptam artificial. Cu atât mai mult cu cât, după cum îi scria admiratoarei David Bryan, acesta nici măcar nu s-a masturbat. Expresia pentru ce făcea David Bryan este masterbenz. Deontologic, Capatos şi Stoian trebuiau mai întâi să îl invite pe Bryan în studio şi să se asigure că masterbenz-ul este sinonim cu masturbarea şi abia apoi să arunce cu piatra. Poate că David Bryan avea pur şi simplu un mic Mercedes Benz de la Matchbox în pantaloni căruia îi verifica suspensiile. (Apropo, tocmai mi-am completat colecţia de maşinuţe cu una de curse, cadou de la Istvan şi Reka, Majorette şi marea mea revelaţia a fost că maşinile majoreţilor au suspensiile cu care pe vremuri se lăuda şi Matchbox dar care acum le lipsesc acestora cu desăvârşire.) Masterbenz - să fii regele jucatului cu suspensiile Benz-ului...

Ceea ce nu a remarcat însă nimeni este că atât masturbatorul de la Steaua, cât şi masturbatorul englez NU SUNT ROMÂNI. Ceea ce e bine, e încurajator! Rămânem un popor moral şi sănătos. Noi, românii nu ne masturbăm. Noi iubim visceral femeile. Le iubim până nu mai pot de dragostea noastră, dar le iubim din tot sufletul. Le iubim, vorba defunctului Păunescu chiar şi pe tunuri. Există vreo dovadă că ne masturbăm şi noi? Nu. Şi chiar dacă să zicem că ar exista şi în rândurile noastre un astfel de imoral român care şi-o ia la Manuela, diferenţa dintre el şi machidon sau englez este că al nostru o face cu decenţă, cu bun simţ. Stinge luminile, închide camerele video şi hai cu Manuela! Pe urmă, surpriză: în timpul actului apăsase tasta de la mobil cu pisica şi îşi înregistrase întreaga sesiune. În care, pe întuneric, în loc să se fi jucat cu cucu, omul şi-a alintat pur şi simplu pisica. Nevinovat, curat ca lacrima. Şi nici măcar nu îşi dăduse seama! Parcă totuşi ar fi bine ca nici ăsta să nu fie român!

P.S.

Ieri, la Măruţă am asistat cum un alt tip s-a făcut de râs. Numitul Lembit Opik, alias Limbric Oprit. S-a făcut tare, tare rău de râs. A venit costumat în căluşar, ducând mai departe ultimul fetiş al celor de la ProTV: să aducă în platou tot felul de oameni - Lis, Oana, Limbricu acum şi prietena sa şi să îi îmbrace în diverse personaje. Probabil au fost informaţi că toate costumele de la Media Pro mai trebuie şi scoase la vânturi, altfel vor fi iremediabil mâncate de molii...

Ceva îmi spune totuşi că nici Limbricu ăsta nu e chiar sută la sută englez. Sper din tot sufletul să nu se tragă totuşi din geto-daci.

Micul univers dintr-o gheretă veche

Mă gândeam astăzi cam care sunt lucrurile de care mi-a fost frică, în copilările. Una dintre aceste angoase era strâns legată de gherete. Nu atât dintr-o claustrofobie pe care nu mi-o recunosc, cât datorită anumitor detalii generatoare de panică.

De pildă una dintre aceste gherete pot spune că ar trebui dată drept model și poate chiar nominalizată la un mare premiu pentru estetismul decorațiunilor interioare. Este vorba despre ghereta casieriței de la teatrul Notarra. Din exterior aceasta arăta cumplit. Într-un hol decent, chiar dacă în culori închise se ivea dihania asta, borcănată și neagră, atât de borcănată încât până și ușa fusese concepută îndoită, pentru a economisi cât mai mult spațiu. Cel care concepuse această utilitate avea fără doar și poate o imaginație bogată. Interesant este că dacă aveai curajul și privilegiul, aș spune, să pătrunzi în interiorul dihaniei, aici scenariul se schimba radical. Deși îngrozitor de mică, atât cât să mai încapă, pe lângă un birou încastrat, tot oval, din rațiuni de spațiu și câteva rafturi, toate negre, să încapă un scaun și nimic mai mult, atmosfera de-aici fusese îmblânzită la maxim. Pe lângă lumina caldă, casierița avusese o idee de colecționar posedat: decorase absolut fiecare colț, de la birou la pereți cu mărțișoare minuscule, din sticlă. Trebuie să vi le amintiți. Elefănței, rățuște, delfini, piticuți, lebede, cățeluși, pisicuțe și altele, în toate nuanțele posibile. Odată intrat aici lumea devenea mult mai frumoasă. Sunt convins că plictiseala și singurătatea dispăruseră aici cu desăvârșire. Sunt la fel de convins că din când în când doamna respectivă se mai întreținea cu fiecare animăluț, în parte.

Astăzi gheretele și-au pierdut din personalitate, de parcă cineva ar fi dat un decret de austeritate. Nu mai au voie să pună pe pereți calendare cu vedete sexy, poze cu Belmondo, Alain Delon cu barbă sau Irina Loghin cu cei doi copii, fotografii tip carte poștală la modă în anii 70-80 sau cu fetele de la Adesgo decupate cu foarfeca de pe cutiile de ciorapi. Li s-a dat la schimb câte un calculator. Ce folos mai au acum toate aceste ”mici delicii vinovate” când un calculator le reduce la absurd. Un pic de solitaire, un pic de zuma și tot așa. Așadar computerul a ucis imaginația. Un univers virtual în locul unuia palpabil. Chicios sau nu, dar tangibil. Și îmi mai amintesc că doamna de la Notarra nu se enerva niciodată atunci când era deranjată de vreun client. Pentru că îi îndepărtai astfel singurătatea. În comparație cu mai noii casieri pe care dacă îi deranjezi sunt gata și să sară la bătaie. Pentru că îi întrerupi din solitaire. ...

Libertatea s-a născut în România, în natură, chiar dacă butaforică - un banc

Şi să vedeţi ce bine se leagă bancul de mai jos de postul anterior, cel cu Dragoş Bucur la Londra. Iată bancul:

Doi ardeleni, Gheo si Toader vin la Bucuresti si se opresc in fata Operei.
- Ma Gheo, ai fost vreodata la opera ?
- Neam de neamul meu n-o fost ! - Nici eu ! Hai sa ne tzapam inauntru !
...Cumpara bilete, intra si iau loc. La un moment dat, Toader:
- Ma Gheo, ma, da' pe mine ma taie, ma ! Ma duc sa imi fac nevoile !
- Du-te mai !
Toader dispare si se intoarce exact la terminarea actului intai. Isi intreaba amicul :
- No, cum o fost pana amu ? - Apai sa vezi : S-o deschis cortina si acolo pe scena era un pom, o pajiste si o banca...Iar pe banca, o femeie, care, la un moment dat a inceput sa zbiere la noi! Da' zbiera de mama focului! Apoi a venit un barbat mandru, care urla si el cat il tinea gura...Apoi ei au plecat, ai aparut tu, ti-ai facut nevoile la umbra pomului, pe urma s-o inchis cortina si-amu, iaca, asteptam sa vedem ce-o mai fi...

Dragoş Bucur "big in Japan" însă "small in London"

O mai spun odată: iubesc România. O iubesc tocmai pentru că mi se pare o ţară tristă fără motiv şi sunt convins că după o noapte de vin bun, românesc, din belşug şi povestiri, şi câţiva mici, indiscutabil, mai mulţi străini ar dori să îşi ceară cetăţenia românească. Poate că dorinţa lor nu va rămâne la fel de vie şi după ce ies din mahmureală, dar în cel mai rău caz renunţă 9 din 10, unul tot începe să se viseze cetăţean mioritic. Dincolo de toate necazurile, România şi spiritul românesc în consecinţă prezintă o caracteristică inexistentă la alte naţiuni: spiritul de conservare. În România, vă spun eu, totul se rezolvă. Absolut totul. Amoralitatea este la ea acasă. Nimic nu este imposibil. În orice altă ţară apar probleme, rigori, legea, la noi mereu există o soluţie. Afli că mâine nu mai ai scăpare, mori. Şi mâine, culmea, eşti mai viu decât erai cu o zi înainte. Cum se explică asta? Eşti român.

Din nefericire însă, pentru mulţi români, când ies din ţară situaţia se schimbă. Lucrurile nerezolvabile rămâne nerezolvabile. Şi pe urmă se ciupesc, sperând că se vor trezi din vis. Şi nu le merge. Cazul concret de astăzi este doar un pretext. Iată titlul patetic din tabloidele româneşti: "Dragoş Bucur nu a fost lăsat să-şi vadă propriul film, la Londra", preluat, cică, după Evening Standard. Aiurea-n tramvai. Dragoş Bucur, neoficial, aflat în Londra la un casting s-a gândit şi el într-o seară să îşi vadă la cinema cel mai recent film "The Way Back" (pe care promit să îl văd diseară!!!) Supriză mare, nu s-a putut pentru că cinematograful londonez fusese rezervat. Şi de aici patetismul: Nu a fost lăsat să-şi vadă propriul film. Cum adică propriul film? Filmul în care, după numele sonore şi cel mai puţin sonore, figurează şi numele său. Nu am nimic cu Dragoş Bucur, înclin să cred că chiar este un actor de viitor, şi sper din suflet că ar fi şi el de acord cu mine că "The Way Back" nu este filmul domniei sale. La noi, în România se rezolva imediat. Un plasator amabil şi bălos, sau o plasatoare cu început de calviţie ar fi sărit, ar fi scos precum Iosefini un scaun pliant, de pescar şi l-ar fi pus pe domnu Bucur în fundu la sală, să îşi vadă propriul film. Dar aici e Londra. Drepturile revin în totalitate celui care a închiriat sala. Şi ce dacă vrea şi actorul Bucur să vadă filmul? Poate noi, plătitorii nu vrem. Poate pur şi simplu nu ne-am mai simţi la fel de bine ştiind că în sală e unul dintre actori. E ca şi cum ar sta lângă mine, în galeria Rapidului Nea Gigi. Nu, mulţumesc. Plătesc, e dreptul meu să mă simt bine cu cine vreau eu şi nu cu cine vrea el. Dar noi, românii nu pricepem. Pentru noi e ceva de neînţeles cum de nu i s-a făcut domne un loc, sau măcar să îl fi împins cineva în sală, să stea pe ciuci dacă îi convine lu Domnu Bucur, de la Bucureşti, bine-înţeles.

Şi apropo, pot să vă spun ce i-a răspuns domnului Bucur portarul de la Odeon, din Londra la întrebarea: "nu ştii cine sunt eu?" "De ce, dumneata chiar nu ştii?" Dar mă rog, la noi în România fiecare ştie cine îi e aproapele. Şi chiar dacă nu ştie nu o va recunoaşte niciodată, pentru că nu dă bine. La noi, la români fiecare om este un tip cunoscut. Adică este cunoscut la rândul lui de alţi câţiva. Şi e bine...

Încă doi în Liga "Catastrofele Showbizului" românesc: Mărculescu Costin şi Ciuculete Ileana

Aţi văzut, o vreme m-am dezis de panaramele din şăubizul românesc. Mi-a fost minunat de bine, m-am mai îngrăşat câteva kile, am mai citit o carte, două, am mai făcut eu şi alte lucruri, dar să nu intrăm în amănunte... Astăzi însă huzurul s-a terminat pentru că, odată cu lăsarea căldurii a ieşit de la păstrare Ileana Ciuculete. Ea nu a ieşit singură în lume ci însoţită de câţiva corişti. Ogică, mă rog, el nu merită luat în seamă, Mara Nuştiucum, cică o ziaristă şi, cel mai important corist: Costin Mărculescu. Şi Costin ăsta Mărculescu, gen, m-a enervat atât de tare, gen, că m-am gândit să, gen, zic şi eu ceva despre el. Gen. Am vrut şi pe urmă mi-a trecut, pentru că am găsit un articol scris, care e mult mai valoros decât ceea ce ar fi urmat să vă povestesc din memorie. Aşadar, materialul cu pricina provine din Libertatea, e ceva mai vechi, din 29 iunie 2009 şi este semnat de o domniţă, Ramona Vintilă, de care dintr-o dată mi-e foarte milă. I-aş dedica un cântec, dar nu aici şi cu acum. Dalida - "Pour ne pas vivre seul". Pour ne pas vivre seul, on vit avec un chien, on vit avec des roses lalalala. Pentru că numai un om foarte singur - şi cred că Ramona Vintilă de la Libertatea este îngrozitor de singură - nu are ce face şi îi urează la ziua respectivă lamulţiani lui Costin Mărculescu. Iată câteva puncte din acest interviu, de unde ies în clar calitatea, cultura şi modestia acestuia.

Nu aş putea respira fără teatru, spectacole şi televiziune. Dacă nu aş mai profesa aş muri, pentru că altceva nu am vrut să învăţ să fac. M-am visat actor de la 14 ani, când, cu totul întâmplător sau poate nu, am «debutat» în serbările liceului spunând monoloage ale celebrului Nea' Mărin, alias Amza Pellea. O telecomandă - două...? DOUĂ! Două... Două ? Două telecomande? Două monoloage? Bine măi Costine. Aici nu o ai cu limba română, dar ce ne facem că nici nu "alias"-ul nu stai prea bine. Ai vrut să zici Amza Pellea alias Nea Mărin, sunt convins, dar ţi-ai tot zis să nu uiţi până când te-ai încurcat în priorităţile pe care le aveai.

Am avut plăcerea să apar în 13 filme artistice alături de nume sonore, dar marea şansă a fost la debutul în film, în 1986, în celebrul "Liceenii", alături de Ştefan Bănică jr, Mihai Constantin, Oana Sârbu, George Ivaşcu, Tamara Buciuceanu, Ion Caramitru. Şi mă bucur că, deşi au trecut exact 23 de ani de atunci, şi acum sunt oameni care-şi mai aduc aminte şi mă întreabă amănunte despre acea perioadă de «pionierat artistic». Nu aş zice că ai apărut alături de toţi ăstia ci în primul rând alături de broaşte, pentru că, dacă cineva ţi-a apreciat cu adevărat valoarea artistică acestea sigur au fost broaştele, pentru care în acel film, câteva secunde, ai apărut ca un fel de salvator. După aia cred că le-a trecut şi lor, când te-au văzut molfăindu-le suratele la chinezesc.

Şi acum lovitura cea mai dulce: "Am creat un fenomen artistic şi educaţional unic în România prin Şcoala mea de Modelling, care anul acesta a împlinit 10 ani de activitate şi care a fost absolvită de peste 30.000 de tineri."

Fenomen...

"Faptul că rolurile mele şi, mai nou, muzica mea bucură, sper, milioane de oameni, dragostea şi prietenia cu care sunt primit şi tratat oriunde mă duc în ţară îmi dau puterea şi credinţa că până azi, când împlinesc 40 de ani, am sădit, cum se spune, un pom sau am săpat o fântână cu apă curată, limpede şi gustoasă, care vor rămâne în urma mea. " În urma mea de melc, ar fi trebuit să mai spună Mărculescu, încheindu-şi poetic diatriba.

P.S.

"un show păcătos" de aseară mi-a lăsat un gust amar. Am mai zis-o, îl respect pe Radu Buzăianu. Emisiunea de aseară însă mi-a arătat o Românie urâtă. O Românie a freak-ilor şi a neterminaţilor. Am aflat aseară că România se uită la Mărculescu şi Ciuculete şi la Maraceacufilozofiadepietroasele din dragoste şi respect pentru aceştia. Am mai aflat că emisiunea asta, submediocră, este cu atât mai bună cu cât a devansat filmele de la ProTV la ora respectivă. Asta este o Românie tristă, care a ajuns să prefere "ciudatul imediat" unui film, chiar dacă nu neapărat foarte artistic. Am auzit oameni care îl consideră îngâmfat pe Radu Buzăianu pentru că reclamă subcultura şi mizeria din care sunt plămădite multe dintre vedetele noastre de la miezul nopţii, convinşi fiind de modestia lui Mărculescu sau a Ilenei Ciuculete, care mai şi declara cu emfază că pentru a-şi cumpăra CD-ul ei, unii au renunţat la pâine în acea zi. Şi când te gândeşti că alţi artişti ar intra în pământ la o asemenea alternativă...

Bob Geldof viitoare colaborare cu Viorel Lis şi Iurie Darie

Bună dimineaţa. V-am adus şi azi ceva muzică, mai mult de curiozitate decât din nebunia aia care de multe ori mă face să-mi tremure degetele de emoţie când găsesc ceva şi mă grăbesc să vă împărtăşesc. Rămân fan Bob Geldof, mă trezesc întotdeauna cântând în maşină "It's a rat trap and you've been caught" sau "Banana Republic, Septic Isle screaming in the Suffering sea", ca să nu zic nimic de "I don't like Mondays" cu toate astea ultimul lui single mă sperie. "

Video-ul la "Silly Pretty Thing" merge pe o linie care l-a făcut multora cunoscut pe Geldof, adică la greu imagistică Pink Floyd şi un antierou care însă de această dată nici măcar nu atinge orgiasticul, limitându-se să ne descrie un bătrânel simpatic, într-o formă fizică de invidiat, care poate reprezenta o portiţă şi pentru câţiva mioritici de-ai noştri, cum ar fi Darie Iurie şi Lis Viorel. Poate cineva ar trebui să îl invite pe Bob Geldof să revadă România (de care s-ar putea să i se fi făcut dor de la vizita sa din anii 70 cu Boomtown Rats, când, din onorariu geldof a preferat să cumpere sfeşnice, patrafire şi alte obiecte ortodoxe de cult) şi cu această ocazie să îi cunoască pe cei doi "tumbaşi" români, Darie şi Lis. Eu cred că Lis ar fi dat mai bine la acordeon decât nenică ăla, renegat de camora...

Ca muzică tot pe acolo. "Silly Pretty Thing" nu e un cântec prost, este probabil cel mai cântec dintre bălăriile compuse prin 2010, din păcate însă aşa ceva nu rămâne, pentru că îi lipseşte crescendo-ul, cel puţin dacă l-am raporta la "The Great Song of Indifference". E un lalala cu o inserţie de vioară, un fel de încălzire a corzilor şi arcuşului şi cu un mesaj mai mult decât fumat. De fapt mai e ceva cu cântecul ăsta, este o adeverinţă. "Adeverim prin prezenta că numitul Bob Geldof nu a murit şi că e tot aşa cu capul cum îl ştiaţi".

Ascultaţi cântecelul! Nu am nici o îndoială că lucrurile uşor digerabile se vând cel mai bine.

La pomul lăudat să mă duc cu sacul sau cu o punguţă?

Aş dori să vă supun unui test, deloc complicat, este vorba de o simplă întrebare la care nu vă cer decât un răspuns la fel de simplu. Vă rog să citiţi textul de mai jos:

"Îți răspundem prompt și la obiect
Prin *&^%$^&*^% îți deschidem un nou drum către gadgeturile tale preferate. Ne vom implica mereu cu profesionalism, dăruire și entuziasm pentru a-ți oferi cea mai bună cale de-a cumpăra online simplu și avantajos. Vom răspunde căutărilor tale prompt și la obiect.

Îți oferim un portofoliu variat, disponibil în stocul propriu
Portofoliul *&^%$^&*^% e într-o continuă dinamică, în ritmul lansărilor internaționale și al cererii pieței. În plus, te poți baza pe disponibilitatea unui stoc variat, având certitudinea unor livrări rapide și sigure.

Îți răsplătim încrederea prin profesionalism
Magazinul online *&^%$^&*^% are la bază experiența de 15 ani pe piața de distribuție IT&C a companiei IT&S (International Transactions & Services SA). Fructificăm avantajele sistemul informatic online pentru a fi și mai aproape de tine. La fiecare achiziție, te vei putea încrede în profesionalismul echipei noastre, privind marketingul de produs, derularea tranzacțiilor, expertiza tehnică și serviciile de suport și logistică. IT&S S.A. este certificat ISO 9001: 2008 de către SRAC și IQNet pentru implementarea și menținerea sistemului de management al calității.

*&^%$^&*^% menține legătura directă cu principalii furnizori de tehnologie. Îți putem oferi la prețuri competitive cele mai noi produse lansate pe piață și să îți aducem la comandă, în termenul cel mai scurt cu putință, accesoriile și produsele speciale de care ai nevoie."

Iată ce trebuie să faceţi voi. Înlocuiţi pur şi simplu *&^%$^&*^% cu un alt nume de firmă. De pildă, încercaţi cu numele KOYOS. Da, aţi citit bine, KOYOS. E drept că se scrie cu K, nu cu C. Dar de citit tot cu C citim. Ce părere aveţi, un astfel de nume de firmă creşte respectul şi numărul cumpărătorilor, sau dimpotrivă? Părerea mea este că îl scade. În orice caz, nu cred că veţi auzi prea multă lume lăudându-se cu firma de la care a achiziţionat produse electronice. Nu dă bine să spun: "am cumpărat o maşină de ras de la Coios (cum se aude)".

Oricum, celor care firma KOYOS le-a trezit deja respectul nu îmi mai rămâne decât să le dau adresa: http://www.koyos.ro/

Achiziţii plăcute!

Neologismele pot cauza dependenţă de nicotină

Acum câteva săptămâni, prinşi de entuziasmul "tinerilor" părinţi am iniţiat un proiect intitulat: "să îl învăţăm pe fiul nostru neologisme drept primele cuvinte". Prin urmare i-am repetat într-o ţăcăneală maximă cuvinte cu care am dori să se familiarizeze, precum: sinecdocă, surogat, paradigma, pseudopompă, substitut, crestomaţie, arhimandrit şi altele. Este clar pentru toată lumea că ţinem şi loc de ursitoare, setându-ne să ne transformăm fiul, încă anteminor (la-minor), într-un adevărat intelectual. Am primit însă corecţia în vis, ca să vedeţi că nimic nu e întâmplător în viaţa asta.

De curând m-am trezit speriat după un vis năucitor. Se făcea că mă jucam cu fiul meu şi la un moment dat îi spun: "eşti un bebe". Răspunsul nu întârzie din partea lui: "şi tu eşti un substitut". Paf. Aici cred că am clipit des. După care, se făcea că eram la birou, cu video-ul deschis la YM, făcând ceva în paralel şi mi se spune, din birou: "uită-te măi la el, cum fumează!". Şi într-adevăr, când mă uit în monitor fiul meu ce credeţi că făcea? Era la fel de mic, la vârsta de acum, mergea perfect în două picioare şi fuma, sigur pe el dinbtr-un chiştoc de ţigară. Evident, că primul meu gând oniric a fost că eu sau BebeBebe am lăsat ţigările la îndemâna sa. O clipă nu am conştientizat că poate copilul meu s-a apucat de fumat din cauza neologismelor pe care i le impun. Şi pe urmă m-am trezit. Şi aparent m-am liniştit. Este inutil să mai spun că deja se fac în preajma mea glume de genul: "du-te şi tu acasă că ţi se apucă copilul de fumat..."

Au şi visele ăstea rolul lor. De aici eu am priceput, ceea ce ştiam şi pe pielea mea şi pentru care mă laud încontinuu, că este absolut necesar să îi las copilului copilăria întreagă, dacă se poate la limitele absolute ale ludicului. Vorba ceea, mi-am trăit şi eu copilăria şi nu pot spune că am ajuns tocmai rău. E drept că m-am făcut filolog, dar se poate, cred, şi mai rău de atât...