"The King's Speech" sau Nea Nicu şi Lenuţ(a) în varianta anglo-saxonă...

Da, l-am văzut şi pe ăsta, în regia lui Tom Hooper. Sincer, am avut mari emoţii şi uite, fericire maximă, erau neîntemeiate. În două vorbe, nu e rău şi vi-l recomand din suflet dacă vă e dor de un film britanic. Firth şi Rush fac tot deliciul filmului, cu o chimie 100% impecabilă. Mici glumiţe tongue in cheek, ceva pastişe shakespeare-iene şi o atmosferă care mie personal mi-a amintit de "Remains of the day". Ca într-o carte bună te pierzi în "The King's Speech", care, e posibil să îţi doreşti să nu se termine prea curând, iar meritul este exclusiv al celor doi şi al Helenei Bonham Carter. În rest, nimic nou în filmul lui Hooper. Dintre Firth (care mi-a foarte drag, cel puţin de la "Fever Pitch" încoace) şi Rush, cred că mai degrabă ar merita Rush Oscarul, dar asta e deja dincolo de putinţa fiecăruia dintre noi...

Am mai aflat că se va bate la Oscar. Le sunt recunoscător britanicilor pentru a fi detronat substanţial din cursa pentru Oscar "The Social Network". De data asta nu mai sunt de partea lui Fincher, poate să îşi ia filmul şi să şi-l bage în valiză...

Şi, să nu uit, mi-a mai plăcut ceva la filmul cu Firth, faptul că povestea în sine este despre doi indivizi care ajung să conducă o ţară, dintre care unul vorbeşte prost şi celălalt profesează fraudulos, pe baza unei diplome inexistente. Şi Ceauşescu zicea "richita" şi Lenuţa avea diplomă de chimie şi ei au ajuns să conducă o ţară...

Artişti binecuvântaţi vs. artişti blestemaţi

Am o teamă viscerală pentru fondistul care, întrebat dacă a văzut vacile galbene de pe tarla îţi răspunde că NU, era concentrat la traseu. De fapt vroiam să ajung la artişti, mai ales la artiştii români care suferă de elitism, genul: aia nu e artă, aia e pervertire. Singura formă de artă este cea promovată de ei înşişi şi neapreciată la adevărata valoare sau neapreciată deloc, şi de aici nemulţumirea şi aş zice şi aversiunea pentru orice alt act artistic care produce bani. Artiştii aceştia trăiesc izolaţi într-o societate ce abundă de prost gust şi de ageamii, care în loc să le cumpere cu bani grei operele aleg forme mult mai facile de exprimare. Un Vallejo sau Warhol, care nu ar merita nici jumătate din preţul unui pachet de ţigări sunt scoase la licitaţie iar pentru operele lor de-abia dacă li se oferă o cămăruţă de 2x2. Mă apucă tremuriciul de fiecare dată când în faţa acestora apreciez diverşi artişti şi mi se dă de înţeles nu numai că nu am pic de rafinament dar şi că mă ambiţionez să îmi depăşesc condiţia, încurajând astfel de balasturi să perpetueze. Nu spun că modelul american este lăudabil, dar pe de altă parte nu mă pot abţine să nu constat că în educaţia artistică americanii dau dovadă de o corectitudine sănătoasă. Începi să studiezi pictura sau desenul şi nu ai cine ştie ce talent. Nimeni nu te va minţi spunându-ţi nici că în doi ani te vei vinde mai bine ca Archimboldo sau că vei muri de foame. Pur şi simplu vei fi canalizat pe ce faci mai bine. Grafică de carte, BD-uri, animaţie, webdesign şi tot aşa. La noi, dacă nu se strâng dascălii pe hol şi nu aruncă cu petale de trandafiri în calea ta cântându-ţi ode şi anticipând viitorul tău de aur eşti terminat. Grafica de carte este sub nivelul tău, BD-ul este subcultură, pentru webdesign îţi trebuie o deschidere pe care nu o ai iar animaţia presupune moartea în chinuri grele a liberului arbitru. Prin urmare nu îţi mai rămâne decât să devii artist neînţeles.

Anul trecut, dar în realitate acum vreo trei săptămâni m-am reîntâlnit cu un artist plastic drag mie. Numele său, real de această dată este L.V. Într-o discuţie, la unul dintre vernisajele artistului acesta mi-a zis următorul lucru, citez din memorie: am ajuns la o concluzie, că nu m-am vândut până acum pentru că nu am ştiut cum să o fac. Mereu am fixat un preţ pe urmă am aşteptat să se întâmple minunea. Acum fac altfel! Îl rog pe cumpărător să îmi spună cât ar oferi el pe opera mea. Dacă e ridicol de jos mai urc dacă e o sumă decentă o accept pe loc. Asta lipseşte din mentalul artiştilor români contemporani. Smerenia. Şi luciditate. Nu pot fi mai bun ca Degas dar îi bat la fundul gol pe anonimii de la Altamira.

P.S.

Diatriba asta mi-a venit dimineaţă după ce am reuşit să văd şi finalul la "How to Train Your Dragon". După părerea mea este probabil cel mai bun film de animaţie pe 2010 din toate punctele de vedere. Şi după ce îl vedeţi să îmi spună şi mie cineva că artiştii care au realizat bijuteria asta nu sunt "artişti".

Sărmăluţe sensuale cu Nesquik (în foi de varză)

Ingrediente:
1 kg carne tocată de porc (sau porc şi vită încălţată, porumbel, pui de baltă, scoici -cantităţi egale )
111 grame orez
3 frunze de dafin sau fărimituri de dafin care ar reconstitui 3 frunze
2 cepe uscate în casă (mărime medie)
două linguri de untură de porc sau de orice untură ţinută într-un borcan pentru untură de porc
bulion/pastă de tomate 101 grame sau ketschup cu pulpă de roşie

o cutie de Nesquik
foi de varză acră sau dacă varza nu s-a acrit bine pe brazdă anul acesta încercaţi cu varza ţinută în saramură. Incercaţi la anul!
piper
sare(o lingura)

Preparare:
Se alege carne mai grasă de porc (pulpă, costiţă, ceafă) - dacă porcul e slab îngrăşaţi-l şi tăiaţi-l la anul şi mai bine cumpăraţi sarmale gata făcute de la Mega. Se trece o dată prin maşina de tocat şi dacă maşina e proastă mai daţi-o o dată. Dacă şi de data asta sunteţi nemulţumiţi împrumutaţi o maşină de la vecini. Dacă aţi stricat-o eu propun să îi daţi la schimb ingredientele pentru sarmale, pentru că e clar, aveţi o zi proastă şi nu cred că merită să continuaţi. Altă variantă este să se toace atât carne de porc cat şi carne de vita încălţată, porumbel, pui de baltă sau scoici în cantităţi egale. Carnea tocată se amestecă cu orezul curăţat şi spălat în câteva ape (poate că nu e tocmai rău să puneţi din start 211 grame de orez, fiindcă pot să vă spun din experienţă că la clătit, din sită mereu cad boabe, măcar aşa vă asiguraţi că rămân în final cele 111 grame), ceapa tăiată cubuleţe foarte mici, o parte din Nesquik, eventual ce v-a rămas de la piftia de ieri, piperul, sarea, frunzele de dafin tăiate marunt (acum puteţi strica puzzle-ul) şi 100 ml de apă.

Foile de varză se taie selectându-se bucăţile în care carnea poate să fie împachetată cu uşurinţă. Mai întâi însă ar fi bine să vă comandaţi o brăţară de ceas cu numele vostru inscripţionat invers, Iată de ce! În mâna stângă, peste brăţara de la ceas se pune foaia de varză, aproape de încheietura mâinii se aşează puţină carne şi se rulează foaia de varză cu mâna dreaptă. Mâna stângă se strânge căuş pentru a nu lăsa să se desfacă sulul de varză, iar cu degetele de la mâna dreaptă se presează marginile foii de varză spre interior şi astfel se formează sarmaua care poate ieşi cu numele dumneavoastră încrustat, în relief.

Sarmalele se fierb în recipiente mari tapetate cu foi de varză. Dacă doriţi să economisiţi timp cumpăraţi recipiente deja tapetate cu foi de varză, din comerţ! Peste ultimul strat de sarmale se pun apa (care să acopere sarmalele), pasta de tomate, o soluţie de Nesquik cu lapte şi două linguri de untură. După ce au dat în primul clocot, sarmalele sunt lăsate să fiarbă la foc mic timp de 2 ore. Dacă aveţi plită vitroceramică ţineţi cont că după o oră aceasta, din motive de siguranţă se opreşte. Aşa că mai aprindeţi-o încă o dată şi mai lăsaţi-le încă o oră.


Se servesc calde, cu mămăliguţă şi cu ţuică de Maramu în cantităţi bine controlate. Dacă exageraţi înseamnă că aţi făcut de pomană sarmalele.

Timp Preparare: 3 h la care se adaugă restul timpului în care înjuraţi sau plecaţi prin vecini după maşina de tocat sau alte ingrediente.

Poftă bună!

Dacă supravieţuiţi daţi şi la alţii!

Coco Rosie - "Gallows", o iubire cu parfum de săpun şi frânghie

Şi ceva mai altfel. Coco Rosie este descoperirea mea de astăzi, sper să vă meargă la suflet şi să vă facă ziua mai frumoasă. Lăsaţi-o naibii de bântuială, că dacă e să fiţi bântuiţi de ceva eu zic că mai uşor vi se trage de la ciuciuleţi şi fernandei decât de la două surori care iubesc sincer acelaşi băiat, la limita dintre păcatul victorian şi eşafodul peren.

Enjoy!

Piftie din Burkina Faso pe stânga

Din ciclul "Bucate exotice dar de sezon", astăzi vă voi oferi alternativa unei piftii din Burkina Faso pe stânga.


Cât pierzi:
1 h min (complexitate redusă doar de grabă)

Ingrediente:
1 ½ kg picioare sau cap de porc sau coadă sau orice altceva de porc, 1 ceapă, 2 morcovi, 1 legătură pătrunjel, 1 păstârnac sau mai mulţi păstârnaci, 1ţelină sau mai multe dar mici, 2 foi de dafin, 3-4 boabe de ienibahar, 3-4 căţei de usturoi (sau mai mulţi căţeluşi), o cutie de Nesquik, sare după gust.

Mod de preparare:
Se spală şi se rad bine cu cuţitul picioarele sau capul de porc sau orice altceva de porc (dacă au păr - ghinion, e inutil aşa că se pot pârli la flacăra de aragaz sau la două brichete BIC). Picioarele se taie în două pe lungime iar unghiile de asemenea se taie pe masă, iar capul se sparge cu satârul. Feriţi ochii, umoarea respectivă dacă se disipează vă va obliga să mai puneţi şi un ou fiert, tăiat pe din două, pentru aspect. Se aşează într-o oală şi se acoperă cu apa în aşa fel, încât nivelul apei să fie cu 3-4 degete deasupra cărnii. Se pune la foc potrivit lăsând să fiarbă încet.

Se spumează mereu, apoi se adaugă sarea, zarzavatul curăţat şi spălat, foile de dafin şi ienibaharul. Se acoperă vasul cu un capac, lăsând numai la o margine cratiţa puţin descoperită. Trebuie să fiarbă pâna când carnea se desface uşor de pe oase dacă e pe oase, altfel până când începe să iasă de sub capac, de parcă v-ar atrage atenţia: cucu, sunt aici!

Se scot oasele şi se aşează carnea pe fundul mai multor farfurii. Se pisează usturoiul în piuliţa de lemn sau într-o farfurie, dacă în ultima vreme aţi fost nefericită, cu puţină sare şi se amestecă cu zeama de carne şi cu praful de Nesquik fiert în prealabil în apă. Nu se mai strecoară şi se toarnă zeama în câteva dintre farfurii peste carne, având grijă ca aceasta să fie bine acoperită. Dacă se întrevăd ochii porcului sau ouăle nu e bine. Restul de carne de pe fundul celorlalte farfurii se mănâncă cu nesimţire. Restul de Nesquik se păstrează în cutie pentru următoarea piftie.

Se pune la rece să se închege. Dacă nu e rece încercaţi cu phoenul dat pe rece.

În mod normal, ca să se obţină o piftie frumoasă, limpede, trebuie să fiarbă tot timpul foarte încet şi vasul să fie aproape acoperit. În acest caz însă, datorită Nesquik-ului nu se mai pune problema de limpezime, aşadar lăsaţi-o să fiarbă oricum. Tot astfel se poate prepara şi piftia din picioare de vacă, picioare de masă, picior metric sau, amestecat, picioare de vacă cu picioare de masă.

Poftă bună!

Dacă supravieţuiţi daţi un semn!

Pas d'accord avec... Ileana Ciuculete

Cred că v-am obişnuit prost, cu comentarii şi dispreţ la adresa multor ziarişti români care se erijează în formatori de opinie. De data asta voi contrazice regula şi voi evidenţia pe unul din aceeaşi breaslă care, după părerea mea ştie să facă presă, manifestându-şi civismul cu mult umor şi cu o acuitate pe cale de dispariţie în presa românească de azi. Este vorba despre Radu Buzăianu, cel al cărui articol din OKmagazine mi-a stârnit astăzi interesul.

Mai întâi am crezut că am citit eu prost. "Ileana Ciuculete se tâmpeşte", nu cum şi-l intitulase Buzăianu: "Ileana Ciuculete tâmpeşte". Acum înţeleg că pentru a tâmpi, Ileana Ciuculete se presupune că ar intra într-o nouă stare, străină ei până acum, ceea ce este evident neadevărat. Sunt întru totul de acord cu cele scrise de Buzăianu, acesta nefiind singurul agresat auditiv de această individă, şi iată mai jos un scurt fragment:
"Am scris săptămâna trecută un articol dedicat vieţii şi operei Ilenei Ciuculete. Plecând de la melodia senzaţională cu care mi-am început anul pe pârtie la Predeal, “De o lună, două, mănânci numai ouă, dar după un an, ciorbă de curcan”. În faţa acestei enormităţi ajungi să apreciezi cântăreţii de manele. Băi, oamenii aceia au o singură calitate! Dar decisivă. Sunt asumaţi. Nu se îmbracă în costum naţional. Nu-mi explică cum duc tradiţia mai departe. Ei cântă muzică ţigănească. Şi românii sunt foarte atraşi de ţigănie. O spun constatativ. Nu conotativ. O mare parte dintre cei care se mişcă tradiţional la Etno TV sunt într-o impostură. Se îmbracă tradiţional româneşte şi cântă tradiţional ţigăneşte."

Mai jos v-am ataşat şi piesa în cauză, din dorinţa de a nu ştirbi nimic din realitatea tragică a acestui fapt. Adevărul este că iată, muzica în România a ajuns să preia modele occidentale. Motivul de faţă este: vendeta. Pentru cei care nu ştiu vă reamintesc că My Chemical Romance, una dintre trupele mele favorite de peste ocean nu s-au ferit nici o clipă să facă publice poliţele pe care le-au avut de plătit odată cu obţinerea celebrităţii. Gerard Way, solistul a dat nenumărate declaraţii odată cu apariţia albumului "Three Cheers For Sweet Revenge", în care le amintea foştilor colegi de liceu că el este unul şi acelaşi cu puştiul gras de care îşi tot băteau joc în tinereţe. El, care azi rupe inimile fanilor, care nu mai este gras şi care se lăfăie în bani. Visul american. Visul românesc este Ileana Ciuculete (mereu îmi vine să îi zic Ciuciulete, fără nici o intenţie peiorativă la adresa buretelui...). Ileana Ciuculete, cea care în prima tinereţe a suferit sărăcuţa din cauza vocii sale. Acum, celebră, poate să se piţigăie cât vrea, în amintirea vremurilor când i se spunea: leagă căţeaua! Poate să se piţigăie pe bani grei.

Altfel, ceea ce cântă individa asta nu are într-adevăr nimic în comun cu folclorul românesc. Este vorba doar despre o vestimentaţie de ţară şi de câteva ritmuri care ar trebui să îi facă pe subiecţii lui Pavlov să secrete şi să catalogheze genul drept muzică populară. Subiectul piesei la care face referire Buzăianu este diametral opus profilului popular ce descrie o femeie de la ţară. Aflăm din versurile de la "Ciorba de curcan" că “de o lună, două, mănânci numai ouă, dar după un an, ciorbă de curcan” pentru că femeia tradiţională românească, nu-i aşa, nu are nimic în comun cu gospodăria... În cele din urmă, individa îşi va asuma rolul de gospodină, făcând o ciorbă de curcan, ceea ce, să fim realişti, nu e aşa o mare filozofie. În cele din urmă dacă, după un an de ouă intensive bărbatul respectiv nu are încă hepatită şi tot mai rezistă lângă acest cuconet. Nu avem de a face cu nimic popular aici ci doar cu proiecţia muzicală cu pretenţii populare a unei piţipoance care a realizat la timp că singurul ei refugiu pentru o astfel de voce este muzica populară oltenească. S-au dus dracului toposurile folclorice, Ileana Ciuculete restabileşte o nouă regulă. Aceea a nonvalorii.

Cât despre fanii acesteia, verdictul meu e simplu. Nu sunt iubitori de folclor ci de manele cu o altfel de costumaţie. O vreţi pe Carmen Şerban îmbrăcată altfel, atunci ascultaţi-o pe Ileana Ciuculete până vă faceţi ciuciulete!

Visul 1EI nopţi de iarnă

Din ciclul restantelor, una care o să vedeţi, e mai mult de atât, o adevărată premoniţie. Acum câteva luni, ca să vedeţi de ce consider important să vă povestesc acest vis, citeam pe blogul lui Lucian Dan Teodorovici articolul intitulat Premoniţii nocturne şi am fost pentru o clipă invidios. Cum se face că dintr-o dată toţi cunoscuţii mei îşi dezvoltă supercalităţi şi eu rămân acelaşi tip banal dar haios? Mă rog, pot să îmi încrucişez ochii executând figura autointitulată "crazy eyes", pentru care sunt uşor celebru, dar eu unul nu consider asta o calitate. Aşadar, la obiect, adorm. Eu când dorm uneori mai şi visez.

Cioc cioc cioc la uşă. Mă trezesc, năduşit, în vis, fireşte şi deschid uşa. În pragul ei, ca o umbră, luminată doar vag pe la spate de becul chior de pe culoar o fata, goală. Nu îmi vine să cred ochilor de două ori, sau altfel spus, câte o dată pentru fiecare ochi. Mai întâi nu îmi vine să cred că a venit la mine la uşă o fată goală şi mai apoi nu îmi vine să cred că fata asta goală este chiar Winona Ryder, care avea acum părul lung. Am întrebat-o dacă nu cumva a greşit uşa. Era să îmi dau cu stângul în dreptul, din fericire Winona sare pe mine. Uşa rămâne deschisă iar eu cu Winona ne trezim pe pat, mototoling cearceaful în urletele demente ale fetei. Nu trece mult timp, cioc cioc cioc la uşă. Strigăm amândoi INTRĂ, se deschide uşa şi, iarăşi surpriză: a venit Salma Hayek. Tot goală. Ni se alătură şi ea, orgia se dezlănţuie. Cearceaful ajunge pe lustră, dincolo de acesta un privitor putând să se bucure probabil de cele mai speciale umbre chinezeşti pe care le poate vedea omul o dată în viaţă. Niciodată două maimuţe şi un urangutan nu au arătat mai bine sub formă de umbre. Evident că nu se consumă încă mare lucru că cioc cioc cioc la uşă. Strigăm toţi trei INTRĂ, se deschide uşa - Kat Dennings goală. Poate voi nu ştiţi cine e Kat Dennings, dar eu cam ştiu. Iat-o în poză ca să înţelegeţi ce am simţit şi ce au simţit şi cele două partenere când am realizat cine a venit să ni se alăture. Acum să nu îmi cereţi să vă dau amănunte, pentru că mi-ar fi foarte greu. Cert este că toate fanteziile mele s-au împlinit. Şi pe fundal, obsesiv:

(oo) boy's cheeky girls
(oo) girl's cheeky boys

(oo) boy's cheeky girls
(oo) girl's cheeky boys

(oo) boy's cheeky girls
(oo) girl's cheeky boys

(oo) boy's cheeky girls
(oo) girl's cheeky boys

Asta nu pot spune că era o fantezie, dar a trecut neobservată, cred că vă daţi seama. Sincer, acum, gândind la rece mi s-a părut mie că undeva, în penumbra camerei mele mirosind a cărţi vechi şi mucegai (ca să dăm totuşi o tentă de Sebastian meets Eminescu), pe un scaun cu braţe ne mai urmăreşte cineva. În fine, dimineaţa din vis, când m-am trezit camera era goală, dar nu mai arăta ca înainte de întâlnirea mea de gradul trei, eventual patru. La prânz, când am vrut să ies din casă, nu îmi găseam cheile. Nu le-am găsit până m-am trezit.

Şi acum iată de ce am spus că a fost vorba despre o premoniţie. Citesc zilele trecute în presă că Gabriela Irimia, culmea premoniţiei, şi încă nu am terminat, una dintre Cheeky Girls a fost prinsă furând alimente dintr-un magazin. Asta nu ar fi nimic, dacă ulterior nu ar fi intervenit mama fetei care ar fi explicat că de fapt fiica sa se antrena ca să intre cât mai bine într-un rol: "Gabriela era îngrijorată că rolul nu este potrivit pentru imaginea dulce pe care o are ea şi i s-a părut foarte greu să se comporte ca soţia unui gangster. Plus că se plictisea. Aşa că a decis să fure pentru a vedea dacă poate deveni un gangster. Era tare îngrijorată că nu va putea să o facă", a spus mama ei. Bine, o să spuneţi, şi unde e premoniţia? Premoniţia e că am intuit că s-a liberalizat studiul actoriei în lume. Fetele ălea trei, goale veniseră la uşa mea pentru a se pregăti pentru rolurile ce li s-au oferit. Trei fete care fac sex în draci cu unul haios. Am aflat aşadar şi unde sunt cheile mele. La fata aia, Cheeky, care stătea în penumbră pe scaunul cu braţe din camera mea, asistând la întregul rodeo.

Ce aştept acum de la viaţă? Pe Ileana Ciuciulete căreia i se oferă un rol de femeie de serviciu. Pe Ioana Popexcu (ziarista cea închipuită), care să îşi înceapă pregătirea de vidanjoare. Şi nu în ultimul rând pe Denisca şi Raluka de la Bembi, care vor lua lecţii de actorie de la viaţă, interpretând în viaţa de toate zilele două lesbiene retardate...

Dodel, Gureşoaie zisă Strâmba, Bulae şi Jţ, primii 4 pentru Românica 2011

Citesc aici că: "Sâmbătă seară, stelistul Cristi Tănase, împreună cu fratele său, Ionuţ, şi cu prietena acestuia, s-au dus în barul “Il Padrino”, din Olteniţa, acolo unde îi aştepta noua cucerire a fotbalistului, Diana Gureşoaie, cunoscută în cercurile mondene din Bucureşti ca “Strâmba”. (...)La masă s-a comandat numai vodcă şi whisky”, ne-a declarat un martor ocular. În jurul orei 3.00, în club a apărut Florin Nacu, zis “Bulae”, un tânăr de origine rromă, din Călăraşi, fostul iubit al Dianei Gureşoaie, proprietar al unui Ferrari şi fiul unui om de afaceri supranumit “Regele balastierelor”. “Bulae” a chemat-o pe fată în afara localului, unde i-a reproşat pe un ton violent relaţia cu fotbalistul naţionalei. În momentul în care a ieşit şi stelistul, cearta a degenerat, Tănase şi “Bulae” aruncându- şi vorbe grele şi ameninţându- se. (...) Primul nume sonor care i-ar fi trecut prin pat fetei de 20 de ani, din Olteniţa, a fost Bogdan Croitoru, alias Fizz. Călărăşeanca s-a mai iubit cu fotbaliştii Ropotan şi Tătăruşanu, cu Răzvan Ispas (fostul prieten al Ralucăi de la Bambi) şi cu Jţ din Drumul Taberei (fostul iubit al Elenei Băsescu). Potrivit presei mondene, Diana ar fi încă în “relaţii” cu Florin Nacu, tânărul “influent” din Călăraşi implicat în scandalul din Olteniţa. Diana ar fi participat la diverse petreceri date în Dubai de prinţul Al Habtoor."

Pe de altă parte, zilele trecute găsisem un alt articol aici unde se râde cu gura până la urechi de un tânăr fotbalist, Gabi Matei, recent transferat de Steaua de la Pandurii, un tânăr care nu se duce în cluburi, citeşte, ascultă muzică şi a cărui mamă lucrează în Italia. Pentru Dan Udrea, unul dintre autorii acestui articol, un om care lucrează în Italia este automat un "căpşunar". Aţi auzit bine, în Italia şi nu în Spania. Să râdem de Matei, dar să dezbatem cu maximă seriozitate micile drame amoroase ale lui Dodel, Bulae, Gureşoaie şi nu în ultimul rând Jţ, care, am eu o bănuială că este clasicul ET în variantă interlopă de Olteniţa.

Noapte bună Românica, oriunde te-ai afla!

Versuri optimiste şi câteva labe vesele... (C.V. Tudor featuring Marian Nistor şi grupul vocal-instrumental Savoy)

Dacă v-aş zice "căţea turbată" la cine v-ar duce gândul? Dar dacă v-aş spune "pitică nenorocită" oare nu v-aş apropia de răspunsul corect? Dar dacă în cele din urmă vă spun: "şomâldoaca escroaca"? Apropo, în necunoştinţă de cauză am căutat disperat jumătate de zi să aflu ce naiba înseamnă "şomâldoacă". Până la urmă AntiiPooper m-a lămurit. Cum de nu m-am găndit la Paula Daniela Şomâldoc. Uitasem cu ce am început. Cu C.V. Tudor, acest om special, într-o continuă antiteză cu sine însuşi. Cum poate un om care vorbeşte atât de frumos despre natură sau despre alţi oameni (vezi Nicolae Ceauşescu) să vorbească atât de urât despre un executor judecătoresc, care e şi el, tot un om...

Poate că dacă vă întrebam dacă ştiţi cine este autorul versurilor superbei piese "Într-un sat de pescari", cântată inegalabil de Marian Nistor şi grupul vocal-instrumental Savoy ("Savua" pentru noi toţi) am fi terminat mai repede această şaradă, ceea ce nu am făcut. Evident, vroiam să mă dau mare că sunt cult, citit şi ascultat. Filolog narcisist ca şi C.V. Tudor de altfel.

Iată şi ingeniosul videoclip al acestui cântec de sorginte melodramatic pop-rock, în interpretarea lui Marian Nistor şi a grupului său de acompaniament pe instrumente chinezeşti (adică madeinchina). Ineditul acestui montaj este că prezintă în premieră pentru televiziunea Română nişte labe vesele.

P.S.

Vă rugăm să nu bruscaţi calculatorul pentru întreruperea acestui clip într-un moment de mare katharsis spiritual şi de ce nu, senzorial neaşteptat. Pe acest site sunt permise doar preludiile, nu şi momentele de sorginte orgasmatică. A, nu vă gândiţi la prostii! Marian Nistor nu s-ar fi dezbrăcat, ca în imaginea celor de la Kamikazeonline, s-ar fi descălţat doar împreună cu colegii săi de grup vocal-instrumental.

Robin and the Backstabbers scumpi la vedere dar ieftini la auzire

Probabil că nu v-am informat la timp cu privire la trupa care în ultima vreme îmi violentează CD Playerul din maşină aşa că o fac acum: Robin And the Backstabbers. Ei sunt inculpaţii care m-au convins că cu cât o ducem mai prost la nivel economic şi social cu atât începem să strălucim în arte. Se duce dracului cadrul organizat, controlat şi cenzurat şi ne ies trubadurii şi truverii la lumină. "Vânătoarea Regală" este favorita mea, dar sincer, nici "Iguana..." nu e de lepădat. Cum băieţii ăştia îşi ţin însă prestaţiile live de calitate sub cheie mai ceva ca mâna dreaptă a lui Cristi Mungiu pe tăviţa playerului de pe care rula "4, 3, 2" mă văd nevoit să vă ofer spre ascultare doar înregistrări audio. Bănuiesc că motivul este că încă nu s-au pus de acord cu privire la look-ul oficial. Din surse neoficiale pot să vă spun că încă se pariază pe imaginea acestora. Unii spun că se vor costuma în Batman, alţii în Robin. De îndată ce intru în posesia rezoluţiei finale v-o voi comunica, eventual chiar însoţită de imagini...

ROBIN AND THE BACKSTABBERS - Vanatoarea Regala

Asculta mai multe audio diverse


ROBIN AND THE BACKSTABBERS - Iguana facatoare de minuni (master)

Asculta mai multe audio rock

P.S.

Şi eu care credeam că melodramatic pop-rock e ceea ce cântă Marian Nistor şi grupul vocal instrumental Savoy. Revin în curând...

Dacă-i laşi să moare creşte în valoare - Despre valoarea postumă după moarte a Lenuţei Ceauşescu

Nu mă înjuraţi şi nici nu decelaţi prea mult conţinutul primul meu post pe 2011, pentru că dincolo de caracterul aleatoriu, nu există nici un substrat care m-a îndemnat să îl dedic Ceauşeştilor. Pur şi simplu, dintr-o serie de câteva dileme ce aşteaptă să fie aşternute pe hârtie, aceasta este prima care evadează în virtual. Citeam la începutul acestui an un articolaş despre Nichita Stănescu. De fapt, mai concret, despre ultima perioadă din viaţa marelui poet şi despre implicarea Elenei Ceauşescu în acest caz. Aflam cu această ocazie că, contrar aşteptărilor, Ceauşeasca a fost cea care a cheltuit o căruţă de bani pentru a-l trata pe Nichita. De ce "contrar aşteptărilor"? Pentru cine e o surpriză această informaţie? Probabil doar pentru contemporanii imediaţi, pentru că pentru noi, trăitori ai acelei perioade, această informaţie nu constituie o noutate. Progresismul Elenei Ceauşescu a fost pentru noi toţi o realitate. Nu poţi face descoperiri de ultimă oră în tainele "poliperilor" şi să fii un bigot, închistat în trecut. Prin urmare e logic că, Elena Ceauşescu, la zi cu inovaţiile tehnică chiar şi în medicină a ştiut ce să îi sfătuiască pe medici să aplice în cazul lui Nichita. Aşadar am să combat cu vehemenţă orice informaţie cu carter de surpriză în ceea ce priveşte spiritul inovator şi neliniştit al Elenei Ceauşescu, deoarece pentru mine nu este nici o noutate că în anii 80 Lenuţa, cum o ştim cu toţii pe tovarăşa se descurca admirabil în IT, toate calculatoarele de la palat fiind instalate chiar de mânuţa domniei sale, fiind probabil prima femeie din România care ştia să lucreze cu Nero.

Ceea ce mă interesează mai mult acum însă este psihoza legată de personalitatea acesteia, care, iată, pe zi ce trece se atenuează. Dacă în 89 o uram, astăzi situaţia ne-o prezintă atât pe ea cât şi pe defunctul ei soş la polul opus. Începem să avem motive pragmatice să îi iubim. Dracul e al naibii de negru, dar mort acesta începe să se deschidă la culoare, în mod progresiv. Evident, nimeni nu a văzut vreodată un drac mort. Mor şi ei, numai că nu se pune nimeni cu mitologia sau cu legendele urbane. De fapt, de ce îi reabilităm subconştient pe Ceauşeşti? Pentru că au murit. Pentru că nu mai constituie un pericol. La drept vorbind cred că nici nu i-a urât nimeni niciodată din străfundul acestui sentiment, cred că pur şi simplu nu am făcut altceva decât să lăsăm frica să vorbească. Acum nu ne mai e frică, atât Nicu cât şi Lenuţa sunt reci şi departe de noi. Acum îi putem iubi. Acum putem să aducem la cunoştinţă întregii omeniri faţa umană a celor doi. Că în timpul liber Nicu era deosebit de simpatic, de amabil, de drăgăstos cu soţia lui, cu copiii şi câinii şi că oricine îi cerea ajutorul beneficia de el. Din nefericire pentru România am avut un singur dictator, cu timp liber limitat, aşa că evident că nu îi putea mulţumi pe toţi. Lenuţa la fel, mămoasă, cinică, plină de spiritualitate, săritoare. Şi în cazul ei se aplică aceeaşi paradigmă a timpului unic şi limitat. Toate fetele nu au putut să apeleze la ea. Cele rămase pe afară au început să o urască, din teamă.

E vorba aici despre punctul meu de vedere, unul pur subiectiv. La bibliografie ar trebui să îl trec pe Matei Corvin, ale cărui legende pozitive au caracter exclusiv postum. Cât a trăit a fost urât pentru că îi exploata pe iobagi în numele culturii, cum a murit a început să câştige în valoare. Hitler de altfel a fost un pictor remarcabil...

Nu îmi rămâne decât să eman un ultim raţionament, uşor sloganistic: nu ne sunt buni decât vii. Dacă îi omorâm încep să câştige charisma. Ca în jocuri. Ceauşescu şi odioasa trebuiau să fie lăsaţi în viaţă şi puşi sub observaţie video. Fiecărui interesat i-ar fi fost suficient să acceseze http://www.ceauşescutv.ro/ pentru a îi observa live, într-un reality show. Cum dorm, cum fac sex, cum sforăie, cum flatulează, cum se trezesc, cum se spală pe dinţi, cum îşi drămuiesc raţia, cum se uită la cele 2 ore de program tv etc. Ţinându-i în viaţă am fi continuat să ne temem de ei şi poate că tot ceea ce am fi făcut, din teamă, ar fi fost mult mai trainic. Am fi lucrat cu spaima că dacă nu ne grăbim se întoarce Ceauşescu şi pune şaua pe noi...