Adam Lambert - not ”carefull with the outing”

Adam Lambert este probabil cel mai spectaculos ultim produs al celor de la American Idol. La început am ignorat orice produs însoţit de numele său, în primul rând datorită expresiei feţei, ce mi se părea o clonă de emo şi gay-teen într-o trupă de boys band: aşa ceva nu mi-a spus niciodată NIMIC. Odată cu "Mad World" însă, care suna altfel decât tot ce auzisem până acum mi-am reevaluat concepţia cu privire la Adam Lambert şi bine am făcut pentru că au urmat variante proprii la piese a căror formă o consideram bătută în cuie: "Ring of Fire”, ”Track of my Tears”, ”Feeling God”, ”Whole Lotta Love” sau ”One”. Și firesc, colaborările, de dragul spectacolului (contează enorm să apari la American Idol) cu KISS și Queen, despre care chiar s-a speculat că ar fi interesată de adoptarea lui Lambert ca membru plin, urmând să îi ia locul lui Freddie Mercury, loc practic neocupat de nimeni de la decesul solistului. Lambert pierde finala American Idol, clasându-se pe locul doi, însă își asigură un contract important cu casele de discuri iar recentul album de debut ”For Your Entertainment” se bucură de mare succes și datorită celebrităților care dau năvală să îi ofere piese: Pink, Lady Gaga sau Muse. Totul în ceea ce-l privește pe pe Lambert decurge firesc: prin concertele sale își cultivă mai departe teatralitatea, vocea, imaginația și nu în ultimul rând sexualitatea, care, încă din perioada American Idol nu mai era pentru nimeni un secret. Adam Lambert este gay, ba, pentru a fi mult mai exact poate că ar trebui să spun că este supergay, asumându-și cu demnitate statutul său social, chiar dacă acest lucru l-a costat probabil locul întâi la American Idol. În jurul acestei imagini Lambert își construiește prestația scenică, alăturându-se din această perspectivă lui Marilyn Manson sau mai recent lui Lady Gaga. Avem de-a face cu un produs. Dar nu putem să rezistăm dacă nu ne uităm prin gaura cheii.

Săptămâna trecută am asistat la încă unul dintre acele atacuri de panică din partea puritanilor americani, mult prea revoltați pe libertinismul solistului, mai precis pe sărutul pe gură dat colegului său de trupă și pe scena de sex oral cu un alt coleg. Pentru aceste motive prestația a fost cenzurată și dezavuată public. Suficienți formatori de opinie de peste ocean s-au grăbit să îl incrimineze pe Lambert, cum nu au făcut-o nici când Madonna s-a sărutat cu Britney și nici când Lady Gaga și-a recunoscut bisexualitatea. Nu trebuie să fii misogin ca să realizezi că femeilor li se iartă mult mai ușor ”abateri” sexuale decât bărbaților. E interesant cum merge treaba: bărbații le trimit pe femei la cratiță și femeile pe bărbați nu la origine, ci la femei. Femeile care refuză cratița sunt ”moderne” iar bărbații care refuză femeile ”homosexuali”. That's New Age, baby. Orice astfel de abatere te poate face VIP, în orice caz, în cazul lui Lambert probabilitatea este o certitudine, el fiind deja o celebritate iar incidentul de săptămâna trecută nu a făcut altceva decât să îl propulseze pe orbita liderilor de nișă.

Și încă ceva, referitor la ”outingul” lui Lambert. History repeating. Dincolo de extremismul lui Boy George sau Jimmy Sommerville (Pete Burns de la Dead or Alive nu intră în calcul, ”You Spin Me Around” rămânând doar ”one hit wonder”) de acum mai bine de două decenii, puțini au mai reușit în show-business în urma outingului. Elton John, de pildă a avut curajul să facă outing de-abia când era deja celebru, trecând chiar printr-o căsătorie de formă, la ora aceea una heterosexuală. În concluzie, cu mâna pe inimă felicitări lui Lambert. Felicitări lui Lambert pentru că oameni ca el, din când în când ne aduc aminte că nimic nu s-a schimbat. Trăim în aceeași autosuficiență ca acum 2 decenii, 4 decenii, 10 decenii, 2 veacuri, în același ignorantism. Suntem bigoți și nemiloși. Și sincer, ne merităm soarta. Uneori mă întreb, retoric, firește, la ce bun studiul istoriei? Poate nu ar fi rău dacă fiecare carte de istorie ar fi învelită în hârtie de ambalaj, conținând un disclaimer: Nu încercați aceste lucruri acasă!

Empaticul antipatic

Criză mare pe toate planurile şi după cum era firesc, nu a scăpat nici ortodoxia. De fapt, în ceea ce priveşte BOR chiar nu mă interesează toxiinfecţiile lor interne, de cele mai multe ori mă mulţumesc să zâmbesc atunci când fără voia mea sunt confruntat cu o nouă producţie xxx gay din interiorul edificiilor de cult. Dumnezeu a încetat de mult să se mai identifice în imaginarul meu cu cei care îl slujesc. Îmi amintesc că în generală aveam un obicei ca atunci când vedeam câte un preot în sutană să facem trei paşi înapoi. Am renunţat la acest obicei atunci când am realizat ce imprudenţă aş face dacă m-aş da înapoi trei paşi şi aş nimeri pe carosabil, derutat de un simplu cetăţean, lipsit de har şi de celelalte calităţi care te-ar îndreptăţi să te îmbraci în sutană (asta dacă nu eşti reîncarnarea lui Johnny Cash) şi doar incidental îmbrăcat în sutană. Din ce în ce mai des mă confrunt cu preoţi ortodocşi ignoranţi, încrâncenaţi, mai laici decât un non-prelat şi caracterizaţi prin cupiditate, preacurvie şi alte păcate omeneşti.

De curând am redescoperit un astfel de individ, al cărui comportament în mod normal m-ar fi distrat dacă nu ar fi fost legat direct de decesul survenit în familia unuia din prieteni. Omul ăsta, popa ăsta, după ce a părăsit casa în care era depus defunctul a iniţiat o discuţie auto de specialitate, povestind cât de bună e maşina străină cu care era transportat acasă şi cu toate acestea, ce îmbunătăţiri necesare a făcut fiul său, care a mai introdus în manej încă câţiva cai putere. Apoi, probabil conştientizând momentul, cum credeţi că a dres popa busuiocul? Spunându-i celei care îl conducea acasă cu maşina: "Nu vă faceţi griji doamnă că mâine nu va dura mult. În 10 minute terminăm." Iar apoi, la despărţire, în loc de bună seara popa în cauză se sinchiseşte în cele din urmă să salute, de plecare, cu "Dumnezeu să-l odihnească!"

Povestea însă nu se termină aici. Popa de mai sus nu este la zi doar cu tehnica, el excelând şi la nivelul "conspiraţii". În ziua înmormântării, unde altundeva decât tot în maşină acesta declamă că: "aţi auzit, se dărâmă crucile catolicilor." Care credeţi că este motivul? Cârtiţele, pârşii, ciorile supraponderale sau cimentul prost? Nici vorbă. Masonii domne! Cică masonii, care nu cred în Dumnezeu şi sunt unealta diavolului căruia i se închină în ritualurile lor au trecut la acţiune eradicând crucile catolice din cimitire şi mai cică după al doilea tur de scrutin din România se vor concentra şi asupra crucilor ortodoxe. A fost drăguţă reacţia unui tip de bun simţ din maşină care a întrebat: "dar de unde ştiţi asta, părinte, aţi foat la vreun ritual de-astă?" Nu, nu fusese. Auzise el de la cineva. De aici ni se trage tot răul, de la alţii.

Criză mare la popi. Am din ce în ce mai des senzaţia că mulţi dintre oamenii ăstia trăiesc în crampe şi, în comparaţie cu alţi prelaţi care se autoflagelează, aceştia îşi muşcă buzele de mai multe ori pe zi pentru a suporta greutatea de a fi preot. Poate ar fi creştineşte să îmi fie milă de astfel de oameni, dar nu îmi e. Astfel de reacţii mă revoltă pentru că mă obligă omeneşte să mă dezic de astfel de funcţionari care nu mai funcţionează. Mă revoltă pentru că mă obligă să îmi revizuiesc atitudinea cu privire la preotul ortodox, care mai mult decât alţi slujitori ai Domnului ar trebui să debordeze de empatie. Copilărind la ţară, am învăţat că ori de câte ori ai o problemă apelezi la preotul satului, care cu o neţărmurită toleranţă şi empatie şi cu o neaşteptată doză de umor sănătos te ascultă. Cel puţin, bunica când avea o tristeţe fugea la preot, sfidând apatia bunicului, care făcuse puşcărie în urma delaţiunii unuia dintre preoţii locali. Cu din ce în ce mai mulţi preoţi ortodocşi post-modernişti, scade şi încrederea enoriaşilor în aceste organisme. Deja foarte multe ceremoniale se desfăşoară din ce în ce mai des pentru că "aşa trebuie", nu pentru că omul ar mai simţi nevoia creştinească de punere în regulă cu divinitatea. A nu se înţelege că fac propagandă pentru un preot atemporal, care să umple în zdrenţe, desculţ, care să predice la megafoane de carton şi pentru care Sony şi Ford sunt termeni abstracţi care nu îi trezesc nici un interes. Îmi doresc însă un preot care să lase lumescul său personal la uşa bisericii şi la poarta enoriaşului. Pentru viaţa sa lumească comunitatea are grijă să organizeze evenimente unde prezenţa preotului şi a imaginarului său laic nu ar face decât să întregească tabloul unui organism viu şi echilibrat. Nu aş avea nici o repulsie pentru un preot cu care discut fotbal pe stadion, film la cinematograf sau politică în piaţă, duminica după slujbă.

A se folosi cu multă râznă ştergătoarele de toate felurile. În cazul nostru ştergătoarele de conştiinţă şi de civism. Să înveţe câte ceva de la maşina pe care o venerează şi updatează ori de câte ori plictiseala îşi spune cuvântul şi de la preşul care ar trebui să asigure curăţenia spaţiului interior.

Tarantino depigmentează globulele roşii în "Inglourious Basterds"

Venise vremea să văd bastarzii, mai ales că părerile erau mult prea împărţite, ceea ce îmi dubla curiozitatea cinefilă. În timp, am constatat mai întâi că sunt un fan Tarantino, după care, de curând că nu mai sunt un fan Tarantino, mai cu seamă că toate clişeele acestuia le regăsisem în cinematografia asiatică hard-core-gore a ultimelor două decenii. Lui "Inglourious Basterds" îi revine aşadar meritul de a mă reîmprieteni cu Quentin Tarantino şi cu arta sa, care cu adevărat există. Chiar dacă toate filmele sale de început aduc tribut regizorilor mari, dintr-un motiv sau altul respinşi de Hollywood (după ce vezi filmele cu pricina totul devine mult mai clar: sânge şi cruzime în exces, sex la limita hard-core-ului, într-un cuvânt gore în toată puterea cuvântului - Peckinpah, Miike...), filmul actual este dovada faptului că Tarantino nu mai este de mult doar un epigon, ci un autodidact.

Îmi place noul Tarantino. Este ceea ce englezul defineşte prin termenul "classy", stilat, o amintire a împătimitului după bulion şi carnagii. Văzând filmul lui Castellari, care, dincolo de titlu nu are nici un fel de legătură cu "noul Tarantino" mă aşteptam să dau peste un film în cheie Tarantino şi nimic mai mult. Un filmuleţ care să fie cu mult sub Pulp Fiction sau Reservoir Dogs, destul de apropiat de "Kill Bill" doar că în registru "Acolo unde se avântă vulturii". Surpriză mare, "Inglourious Basterds" transpiră de umor cult, făcând pentru prima dată în cazul lui Tarantino haz de moştenirile culturale şi nu de moştenitorii culturilor. Remarcabile rămân două secvenţe: cea în care colonelul Landa, după ce conversează cu fermierul francez într-o franceză impecabilă îi propune acestuia să discute totuşi în limba engleză şi cea mai savuroasă şi extinsă, probabil, în care cei trei "basterdzi", conduşi de personajul interpretat de Brad Pitt se dau drept italieni la o recepţie a naziştilor, în intenţia de a declanşa atentatul împotriva lui Hitler. Antonio Margheriti, pronunţat savuros de american [Mar-gă-re-tee] şi Dominique Decocco, silabilisit [Di-cău-cău] provoacă un râs hermeneutic urmare a insistenţelor sadico-cinice ale lui Landa, care, deşi îi deconspirase insistă pe repetiţia acestor nume cu accent pur american.

În ceea ce priveşte epilogul, "Inglourious Basterds", acesta mi-a amintit de finalul de la "Train de vie", filmul lui Radu Mihăileanu, care, iată, revine cu un nou film pe care de-abia aştept să îl văd. Mi-a mai plăcut ceva, dar acest lucru nu pot spune că ar fi o premieră în filmele lui Tarantino: actorii. Christoph Waltz, interpretul colonelului Hans Landa descoperit la Hollywood de Tarantino este impresionant, o combinaţie de bună calitate de eleganţă şi cabotinism, în stilul mult mai celebrului său conaţional, Klaus Maria Brandauer. Dintre singurele două vedete consacrate, Pitt fără să fie foarte exploatat este decent şi chiar pitoresc iar Diane Kruger radiază şi convinge dincolo de conexiunile de pictorial pe care le-ar face firesc, mulţi cinefili. Şi urmează un pomelnic de actori necunoscuţi încă, dar distribuiţi cu simţ estetic, care îi face să se remarce atât cât trebuie. Am fost atent la Eli Roth, care în mod cert nu este actor ci unul dintre cei mai importanţi regizori thriller-gore de la Hollywood ("Hostel", "Cabin Fever") şi epigon al "marelui" părinte gore, Takeshi Miike şi trebuie să recunosc că Tarantino nu m-a dezamăgit.

Tarantino a început să uite efectul sângelui asupra imaginilor color, ceea ce i-a făcut pe mulţi nehotărâţi să îşi reevalueze preferinţele în domeniu. În ceea ce priveşte scalpurile, să spunem doar că la atâtea chelii la modă, componenţa acestui petic intens vascularizat ţine până la urmă de o elementară informare...

Jurnalismul românesc interzis ”domnișoarelor”

Aseară am avut un moment de rătăcire. Am deschis televizorul pe Antena 1, amintindu-mi că ”doar la Carpatos eu mă distreeeez...”. Stupoare, în platou două individe care se consideră jurnaliste: Eveline Badea de la Click și Ioana Popescu de la OTV aflate într-un conflict care până la urmă a rămas înconjurat în mister. Mi-am spus: acum voi urmări un meci de box. Din păcate m-am înșelat, căci ceea ce ar fi trebuit să fie un schimb sportiv de pumni s-a transformat într-un schimb nesportiv de rufe murdare, aruncându-și una alteia cu chiloți jegoși, ciorapi puturoși și rupți în dreptul degetului mare, sutiene transpirate și în cele din urmă cu tampoane îmbibate. Mult mai coerentă și clar frustrată de faptul că ”a terminat filologia” pe vremea când se băteau douăzeci și ceva pe un loc, Eveline Badea a avansat în această seară un concept nou, acela de ”mult mai domnișoară”. Nici acum nu îmi vine să cred că aproape 40 de ani am ocolit acest instrument de măsurare al utilizării organului sexual de acuplare: mult mai domnișoara. Îi mulțumesc însă Evelinei Badea, pentru că dincolo de toată țigăneala lipsită de noimă din această seară mi-a adus în atenție existența unui blog ce îi aparține Ioanei Popescu și care, într-adevăr, este un tezaur de stupizenie. Zilele următoare îl voi răsfoi mai atent, promit.

Până atunci însă iată o monstră de acuratețe jurnalistică din partea otevistei: ”Restaurantul Fenicia din Braila – are mancarea cea ma buna de pe litoral, poate chiar mai buna decat la La scoica de la Constanta” zice Ioana Popescu pe blogul său propriu și personal.” Litoral, adică pe marginea apei, trag eu concluzia. Trebuie să o contrazic pe Ioana Popescu, cea mai bună mâncare de pe litoral e tot la Hanul lui Manuc, pe cheiul Dâmboviței.

"Bad Romance" de la Lady Gaga, un capriciu după Bill Conti

Tocmai am avut ocazia să văd ultimul produs Lady Gaga, pe care vi-l recomand. "Bad Romance" este un orient-express, dacă pot defini astfel genul acesta de hit. Aici intră tot ce poate fi lipit în studio în aşa fel încât, chiar dacă compus dintr-o diversitate de pasaje mai mult sau mai puţin clasine, produsul final să pară nou. Vorba unui clasic folk (Socaciu, pe numele său): mergem toţi cu-acelaşi tren... Întâlnim în noua piesă Gaga atât un refren gipsy, adaptat de la rroma cu trimitere la roma(nce) cât şi o celebră temă clasică, este vorba de Bill Conti şi al său The Final Bell, de pe coloana sonoră a blockbuster-ului Rocky. Cine nu îşi aminteşte finalul în care, bumbăcit bine Stallone strigă în disperare: Aaaadriiiiaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaan? Ei bine, iată că Lady Gaga, pe care o bănuiesc de mult ca fiind un epigon Annie Lennox (imagine, capacitate vocală, personalitate) şi pentru Lennox am tot respectul din lume, s-a urcat în orient-express şi a mai dat lumii un hit, pentru că, la drept vorbind, începuse să mi se aplece de atâţia paparazzi. A luat tema lui Bill Conti şi a început să o fredoneze. Mă aştept să treacă deja la lucruri mai serioase, un Beethoven, un Wagner şi de ce nu, poate în curând şi un Rahmaninov.

În ceea ce priveşte clipul, impecabil, de la imagine la scenariu şi nu în ultimul rând la vestimentaţie. Chiar dacă pop-ul a murit, prin Lady Gaga regizorii buni mai au încă o dată ocazia să îşi facă mâna în video-clipuri, solista reprezentând pentru mulţi dintre cei capabili o adevărată provocare. Mi-e foarte teamă de momentul în care Lady Gaga ar pica pe mâinile unui regizor japonez (Miike i s-ar potrivi mănuşă), produsul final având probabil şanse mari să devanseze în morbid Coma White, capodopera vizuală a piesei cu acelaşi nume de la Marilyn Manson.

Iată şi tema muzicală din "Rocky", Bill Conti şi The Final Bell. Ziceţi şi voi dacă muzica actuală nu mănâncă o pâine bună de pe urma clasicilor?

Blestem muzical de la Jamaicana Jones, Grace Jones

De ieri o nouă piesă nu-mai iese din cap şi credeţi-mă am încercat exorcizări de tot felul, semn că mi s-au făcut vrăji, voodoo în toată regula. De vină este Grace Jones, despre care se întâmplă să scriu iar piesa cu pricina este "Tomorrow", de pe "Portfolio", primul album Jones din 1977. Este vorba, evident, despre un cover, al piesei cu acelaşi nume, de pe soundtrackul de la "Annie". Ascultaţi-o, dat fiind că nimic din ce i se va mai întâmpla lui Grace Jones, după 1979 nu va mai semăna cu această nevinovată linie disco. Şi în continuare, iată fragmentul aferent albumului cu pricina:

"Portfolio”, primul album Grace Jones urcă până pe locul 52 în Black Album Charts din SUA şi pe 109 în topul albumelor, Billboard, în vreme ce în clasamentele muzicii de dans se numără printre primele 10 albume ale anului 1977. De mai bine de trei decenii primele single-uri de pe acest album (“I Need A Man”, “Sorry” şi “That’s the Trouble”) continuă să surprindă prin “europenismul” liniei melodice, foarte apropiată de şansonetă, iar răspunsul stă în faptul că iniţial acestea mai fuseseră lansate şi în Franţa, la casa de discuri Orfeus, în perioada de modelling din viaţa artistei. Grace Jones nu se fereşte să reia piese standard, pe care le duce mai departe cu o interpretare de excepţie: “Send in the Clowns” (A Little Night Music), “What I Did for Love” (A Chorus Line) şi “Tomorrow” (Annie), toate coborâte direct de pe Broadway şi conectate între ele de Tom Moulton într-un „medley”, premoniţie a medley-remix-urilor dance din anii ‘80. Nu în ultimul rând interpretarea personală a piesei lui Edith Piaf, “La Vie En Rose” va face ca EP-ul să ajungă disc de aur în Europa şi să ocupe primele locuri ale clasamentelor din Germania, Danemarca şi Norvegia. Privind diacronic, cu această piesă Jones pregăteşte noua sa patină vocală şi interpretativă, care o vor distinge de alte vocaliste. Fiorul voodoo din acest cover poate fi regăsit în splendoarea sa trei decenii şi ceva mai târziu, pe "Corporate Cannibal", o altă piesă aproape recitată şi ilustrată muzical prin sound-uri tulburătoare de nimeni altul decât Brian Eno, pe care v-o recomand.

Azi îţi cumperi un jacuzzi, mâine-aflăm că ţi-ai luat UZZI.

Citind ieri presa noastră mioritică am dat peste acest articol. Un cetăţean israelian vroia să îşi facă pe terasa comună a blocului, anexă apartamentului său un jacuzzi. Nu discut legalitatea acestui demers, este evident că ceva aici e putred. Din articolul celor din Libertatea reiese clar că dacă nu ar fi fost zgomotul, vecinii probabil că i-ar fi tolerat omului extinderea. Până la urmă cupiditatea l-a compromis, căci dacă se limita la a-şi face jacuzzi în propriul apartament probabil că în timp ar fi putut ajunge la o adevărată reţea acvatică. Şi aşa, cu jacuzzi pe terasa comună, până la urmă tot s-ar fi aplanat tensiunea, mai întîi trece şi face o baie mică vecinul de la 2, pe urmă vecinii de la 3 şi tot aşa, până la urmă pentru consumul de apă israelianul plăteşte şi toţi locatarii sunt spălaţi, masaţi şi în cele din urmă uscaţi. Dar nu a fost să fie. Dacă vă uitaţi cu atenţie în fotografia celor de la Libertatea veţi constata deja începuturile echivocului, atunci când se anticipa acromegalierea acestui jacuzzi într-o piscină.

Astăzi, aud la radio cu stupoare o ştire conform căreia rezultă că acesta "a început să construiască o piscină pe terasa blocului în care locuia, din zona Piaţa Unirii, Inspectoratul de Stat în Construcţii urmând să stabilească dacă lucrările au afectat structura de rezistenţă a imobilului, " transmite Mediafax.

De unde a început deformarea? Iniţial am fost tentat să cred că "gura lumii" e de vină, acum, după ce am văzut şi fotografia din Libertatea mi-am schimbat opinia. Această deformare a fost indusă. Prin urmare, românul nu e chiar atat de înapoiat, el ştie ce e acela "jacuzzi". Problema este încă o dată mărimea, care contează al naibii de mult. În concluzie, dacă acum, în plină criză tu îţi cumperi un lighean, aşteaptă-te să iasă vorbe cum că tocmai ai achiziţionat o frumuseţe de bazin...

Agassi îl bate pe Năstase?

Sunt un mare iubitor de tenis, însă, recunosc, admir acest sport în acceptul pe care îl avea în anii '80, un sport total în care tenismanul părea un actor, descoperindu-şi meci după meci calităţile. Cu ceva timp în urmă am intrat în posesia marii finale McEnroe - Borg şi cu ochiul de astăzi am trăit acut cu senzaţia că urmăresc Star Wars în interpretarea celor de la Muppets. Tenisul de astăzi, poate de la Sampras încoace promovează roboţi, genii ale motricităţii dar analfabeţi ai instinctelor, nişte indivizi reprimaţi sentimental. Tocmai acesta este motivul pentru care nu îl pot urmări pe Federer decât în măsura în care joacă un meci cu Nadal, pe care, dacă ar fi după mine l-aş reeduca cam aşa cum O'Toole şi Burton l-au educat pe Sir Anthony Hopkins de a ajuns astăzi probabil cel mai profund actor britanic. Dar să revin. Vorbeam de zeii tenisului "old style". Îmi plac McEnroe pentru tot ceea ce este Mac: un sportiv care şi-a impus să se autodepăşească şi atât cât a putut a şi făcut-o şi când nu a mai reuşit mi-a transmis mie, spectatorului toată zbaterea umană a celui care clachează. McEnroe este uman. Năstase a avut geniu, însă nu şi l-a exploatat, probabil din automulţumire, explorându-şi în schimb histrionismul până la limite nebănuite. Nu mi-a plăcut Năstase, însă mi-a trezit patriotismul naţional nu de puţine ori. Şi mi-a mai plăcut Borg. Dar pe el nu îl pot defini atât de uşor, ca pe primii doi, poate pentru ca Borg este un "replicant", el este prototipul.

Evident, habar nu aveam de dependenţa lui Agassi de crystal meth, dar, citind printre rânduri trebuie să recunosc că aveam anumite suspiciuni în ceea ce priveşte instabilitatea sa emoţională. Despre Agassi, McEnroe avea grijă în chiar minunata sa autobiografie "Serious" să fie cât mai expeditiv, limitându-se în a-l ignora, absolvindu-l oarecum de toate păcatele atunci când conchidea că până la urmă i-a iertat şi pe el şi pe Steffi Graf pentru că s-au căsătorit. (Steffi Graf, cea care i-a fost parteneră la dublu lui Mac l-a lăsat pe acesta cu faţa în soare fără nici o explicaţie, tenismanul aflând ulterior că motivul era proaspăta relaţie a acesteia cu Agassi.) Dacă în autobiografia sa Mac nu face nici un rabat de la a-l stigmatiza şi el cum poate pe Connors (aici este în consenc cu Agassi), în ceea ce-l priveşte pe Andre, interesul lui Mac este nul.

Presa noastră s-a aprins teribil la sfârşitul săptămânii, la aflarea veştii că în cartea sa Agassi îl face pe Năstase "un român mare şi prost" şi, răsfoind paginile ziarelor noastre trăiesc cu senzaţia că în curând vom pune de un referendum cu privire la Agassi. Năstase este mai departe admirabil şi declară aici că de fapt nu e nici o mare filozofie. Nu îţi trebuie prea multe cunoştinţe de limba engleză pentru a deduce că "stupid" nu se traduce neapărat cu nonotaţi de "prost" ci mai degrabă de prostovan, mare difernţă. În definitiv, aici subconştientul lui Agassi tocmai spusese lucrurilor pe nume: Năstase e un român mare şi cu atât mai caraghios când face circ, ceea ce eu, marele Andre Agassi nu voi putea face niciodată, fiindcă am simţul ridicolului. Nu ştiu ce simţ are Agassi, dar în cele din urmă acesta îl plasează de această dată într-o lumină "proastă". Agassi este un american mic şi prost, alt fel de prostie în comparaţie cu ludicul lui Ilie Năstase. O prostie care l-a făcut pe acesta să îşi dea foc la valiză când nici măcar nu mai era cazul. O prostie care s-ar putea să îl coste atât pierdea trofeelor, poate şi sancţiuni financiare din partea ATP dar şi eventuale sancţiuni din partea celor de la Longines, care îl numiseră ambasador. Motivul va fi, evident, faptul că nu poţi fi reprezentat de un junkie. Mai grav nu este că Agassi e un junkie, ci că Agassi este mincinos şi laş.

Berti Barbera cântă standarduri jazz la Budapesta

Săptămâna trecută, mai precis pe 30 octombrie 2009, la Budapesta, în cadrul Locomotivei Jazz, ediţia a 7-a, program avansat de către ICR Budapesta, a avut loc un concert inedit: Berti Barbera (RO) - vocal şi percuţie, Robin Hilary Ashe-Roy (UK) - flaut, Gyarfas Istvan (HU) - chitară şi Csuhaj-Barna Tibor (HU) - contrabas.

În faţa a circa 80 de spectatori, cei patru, cu doar 3 ore de repetiţie înainte, moment în care s-au şi cunoscut pentru prima dată, au pus pe picioare un gig de zile mari având la bază standarduri de jazz precum: "Straight No Chader", "Don't Get Around Much Anymore", "Four", "Windows", "My Funny Valentine", "Fly Me To the Moon", "Corcovado", "James", "Watermellon Man" sau "Spain". Responsabil cu percuţia, am avut norocul să îl prind pe Berti Barbera într-una din zilele mari, reuşind prin intervenţiile sale să dezlege îndrăznelile celorlalţi muzicieni care iniţial şi-au propus doar un concert corect din punct de vedere muzical. A ieşit mult mai mult de atât. Robin Hilary Ashe-Roy a fermecat şi asta nu neapărat prin ştiinţa flautului ci prin deschiderea şi îndrăzneala de a insera armonii inedite în liniile melodice ale unor piese standard iar Csuhaj-Barna Tibor şi-a asumat de asemenea rolul de solist, dându-i contrabasului partiturile pe care le merită. Istvan Gyarfas a fost ca de obicei în plinătatea ritmului şi a informaţiilor sale muzicale, pentru a broda linii melodice curate şi pe alocuri surprinzătoare. Închei prin a spune două vorbe despre Berti Barbera. Din trupă. Asta spune tot. Părea de o vecie în acest grup ad-hoc, curios, sigur de sine, inspirat.

Prin urmare, Locomotiva Jazz, iniţiată de ICR Budapesta a ajuns la ediţia a 7-a şi este pe cai mari, mai departe în căutare de colaborări inedite. În viitor se aşteaptă repetarea acestor concerte şi la Bucureşti.

"The wrong hole" for another right campaign

Prin anul 2000, când nu mai eram demult copil, îmi amintesc că lucram într-o formă de tristă amintire. Singurul lucru cu adevărat special era că beneficiam, lucru destul de rar pe atunci de un mare acces la informaţie. Prin urmare , fiind un tip curios de felul meu, nu am pregetat nici o secundă să mă familiarizez cu toate prostiile posibile, muzicale şi nu numai. Dar muzical vorbind, pentru că la asta vroiam să ajung atunci l-am descoperit pe Adam Sandler, cântăreţul şi ale lui aberaţii de fond. Iar acum pe DJ Lubel pe care vi-l împărtăşesc şi vouă dintr-un altruism care numai mie mi se întâmplă.

Toate ca toate, însă la finalul clipului, se ridică o întrebare firească: cum stă cu încrederea de sine Taryn Southern, domnişoara din imagini, care tocmai a descoperit "farmecul wrong hole" (în particular câştigătoare a unei competiţii American Idol)? Cât de repede se va obişnui aceasta cu statutul de "wrong hole", poreclă care bănuiesc că deja i se atribuie nu numai în cercurile intime? Se va obişnui până la urmă, sau sfârşitul acesteia va fi la fel de tragic precum cel al lui Vanilli, prietenul lui Milli din celebrul duo al anilor '80? Pronosticul meu este că da, aceasta va trece cu brio peste această sincopă, mai ales dacă ţinem seama de faptul că după "Hott 4 Hill", aceasta a avut totuşi puterea să clameze sus şi tare că nu este lesbiană. Faptul că s-a prefăcut pentru a milita astfel pentru Hillary Clinton o absolvă de sperjur, cum ar trebui să o absolve şi de porecla de "wrong hole".

Ambele campanii ale lui Taryn au avut loc pentru o cauza dreaptă!

K-20, un om deosebit mai ceva ca un spray paralizant

Îmi place să cred că cinematografia are acum, mai mult ca niciodată șansa de a ieși din platitudine și de a reînvia canoane pe care unii europeni le-au refuzat după ce le-au batjocorit inițial. Gura aceasta de oxigen vine din Asia, mai precis din țări precum Japonia, China sau Coreea de Sud și câștigă din ce în ce mai mult teren în fața principalului competitor, America, cu o cinematografie previzibilă și manieristă, în ciuda eforturilor disperate de a evita acest pericol. Să vă dau un exemplu simplu, pentru a fi mult mai clar. Mă uit la un serial. OK. Știu de la bun început care sunt personajele cu care trebuie să empatizez, nu știu însă cine sunt maleficii. Și dintr-o dată apare cu titlul de ”guest star” un actor pe care îl recunosc. Ei bine, din acel moment mi-e clar cine este ticălosul. Ca european însă, fără prea mulți idoli în rândul actorilor asiatici, orice film este o continuă mirare cel puțin la nivelul liniei narative. După care urmează încântarea maximă la nivelul imaginii, filtrele de culoare, lumina, animaţia şi muzica armonizându-se unitar pentru a manipula sentimental implicarea afectivă a spectatorului. De aici poezia totală a acestor producţii, fie că vorbim despre action-uri sau despre filme romantice sau drame. Cu acest reţetar asiatic se poate vorbi despre mutaţii evidente de la canonul consacrat de Hollywood.

"K-20: Kaijin niju menso den" sau "K-20: Legend of the Mask" este filmul japonez care mi-a readus aminte de prospeţimea din "cetatea filmului" în anii '70-'80. Nu discut acum de filme cu pretenţii de brainstorming sau cine ştie ce capodopere conceptuale, ci despre un banal film cu supereroi, doar că mai altfel decât ne-a dresat Hollywood-ul. Mai altfel în sensul că eroul creşte şi acest lucru este redat cu umor, cu un plus multaşteptat de ludic chiar din partea eroului, care în cinematografia americană este o chintesenţă a monolitului. Ei bine, Heikichi Endo (Takeshi Kaneshiro) este un acrobat, care, din raţiuni pur proletare este angrenat într-un scenariu terorist. Evident, pentru a se exonera Heikichi trebuie să devină mai bun decât cel cu care fusese confundatm chiar K-20, un soi de justiţiar, un luptător împotriva sistemului, iar ceea ce urmează poate fi considerată varianta niponă a pregătirii fizice la care apelează Rocky în toate cele 4 ecranizări, numai că de data aceasta predominant este umorul. În tot acest timp Kogoro Akechi, un poliţist de succes ce urmează să se însoare cu prinţesa Yoko Hashiba continuă să îşi clădească renumele pe falsa acuzaţie a lui Heikichi de a fi K-20 în persoană, numai că nu ia în calcul faptul că deşi prinţesă, aleasa inimii sale este mai presus de toate un cetăţean responsabil şi onest, dornic să ajute păturile inferioare, restabilind astfel echilibrul social. Ce mai urmează merită să vedeţi, deşi, credeţi-mă că prea multe surprize la acest nivel nu veţi surprinde. Veţi fi însă atât de cuceriţi de poveste încât puţin vă va mai păsa de previzibilitatea tramei, uzată moral de cel puţin 4 decenii.

De ce este special filmul lui Shimako Sato? Tocmai pentru că nu se vrea un film special, ci o poveste onestă, în limita plauzibilului. Pentru că, la o privire mai atentă vom înţelege care este diferenţa între personalitatea asiatică şi supermanul american, supereroul lui Sato fiind mult mai aproape de Zorro decât de V ("V For Vendetta") sau de Batman. Deşi ambele personalităţi prin definiţie fac trimitere la profilul comunistului, modelul asiatic este mult mai aproape de definiţia de dicţionar, în comparaţie cu varianta americană, în care liderul are un caracter mult mai dictatorial şi autosuficient. Una peste alta, efectele lui Sato, împrumutate din manga, poezia oraşului întunecat, naturaleţea şi imperfecţiunile fizice ale actorilor te fac, ca european, să te simţi mult mai aproape de "K-20..." decât de orice alt personaj fantastic rupt din Marvel. Iată că moştenirea lui Zorro a fost pasată nu la europeni, nu comisarului Moldovan, cum toţi românii ar fi sperat, din patriotism local, nu de alta, ci niponilor. C-aşa ne trebuie dacă uităm cui se adresează de fapt şi de drept poveştile...

"Femeile menajere" la putere

Nu mi-am făcut un obicei din a mă teme. Este vorba de energia pe care aş canaliza-o pentru a-mi reprima reacţiile ulterioare momentului în care am hotărât că ceva rău este pe cale să mi se întâmple. Cu toate acestea mă tem de un lucru. Mă tem că am să emit acum un raţionament imbecil pe care mă voi încrâncena să îl şi argumentez în legătură cu rolul dictaturii în sistem. Pornesc de la enunţul că: dictatura era şi ea bună la ceva. Era bună la a tăia din elanul celorlalţi pretendenţi la funcţia supremă. Unul singur omnipotent şi alţii care încercau şi ei să îşi păstreze stindardul sus, lucru imposibil de realizat fără un cerc "vicios". Mă gândesc că pretutindeni unde a ieşit ceva bun a fost aplicat un mic exerciţiu de forţă.

Îl iau drept exemplu pe Chuck Morris. Indiscutabil el este cel mai bun, Chucky este etalonul. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Chucky ar fi cedat supremaţia spre folosul şi utilizarea mai multor figuri mult mai puţin carismatice? Vă spun eu ce s-ar fi întâmplat. Ar fi murit umorul de calitate. Noi, corifeii lui Chucky am fi fost dintr-o dată dezbinaţi în mai multe tabere: susţinătorii lui Cichii Cian, ai lui Bruce Lae, ai lui Sammo Hâc sau ai lui Vai Doamne. Din inerţie am fi pornit cu un banc cu unul dintre aceştia, urmat de un alt banc cu un altul, apoi, cel mai irascibil dintre noi i-ar fi invitat pe ceilalţi afară, la o reglare de conturi. Şi de aici începutul războiului. Dictatura Chuck Morris se dovedeşte a fi utilă.

Odată cu revoluţia, deci mai bine de două decenii, în România la putere este dictatura femeilor menajere (cunoaşteţi deja această sintagmă, ce îi aparţine unui ghid de la Chişinău!!!). Cred că singurătatea le îndeamnă pe unele dintre acestea la acest comportament, faptul că zi de zi sunt înconjurate de acelaşi inanimism, sâcâitor, redundant şi apăsător. Eu unul sunt mai uşor dispus să-l înţeleg pe unul care se răsteşte la bocanci decât pe acest gen de "femeie menajeră" care, trează fiind, se stropşeşte la closet. În momentul în care apar fiinţe vii, "femeia menajeră" simte că a tras lozul cel mare. Are în sfârşit pe cine să supună. Indiferent de modul politicos în care i te adresezi aceasta te agresează verbal. Te agresează verbal pentru că nu ai strivit sticla de plastic pe care o arunci la gunoi, pentru că, obligat fiind de serviciu, ai călcat peste spaţiul de curând frecat de aceasta cu mopul, chiar dacă în timpul orelor de program şi nu înainte cu o oră, cum mi se pare şi normal să se facă curăţenia în birouri, te agresează verbal pentru că pur şi simplu nu eşti ortodox (sau eşti ortodox dar nu şi fundamentalist) sau porţi tricou. Dacă ar putea probabil că te-ar obliga să îţi dai jos barba şi să te tunzi, ca în vremurile de triste amintire pe care cei nu foarte tineri cu siguranţă încă ni le mai amintim. Pentru că ele conduc lumea. Iar dacă îţi permiţi să le răspunzi eşti bănuit de caracter burghez şi de lipsă de colegialialitate. Mai deunăzi am fost acuzat de o astfel de "femeie menajeră" că nu aş fi bun coleg, după ce i-am explicat că anii ei avansaţi nu pot totuşi bate la fundul gol anii mei puţini de facultate. "Suntem colegi" mi-a spus aceasta...

Totuşi, nu cred că vreau să fiu coleg cu o astfel de "femeie menajeră" şi vă rog să aruncaţi cu pietre în mine sau cu orice găsiţi de cuviinţă, dar această concesie nu o voi face niciodată. Sunt setat să fiu amabil, politicos, să-i spun "sărut-mana" şi nu "bună ziua" acesteia, chiar să îi fac mici servicii pe care mi le pot permite, fără să trăiesc cu sentimentul că m-am coborât la un nivel mult inferior mie. Dar coleg cu acest tip de "femeie menajeră" NU. Pentru că acest lucru m-ar obliga enorm să mă ridic la nivelul său. Iar eu prefer să nu fac eforturi. Prin urmare, nu colegi. Noi să fim sănătoşi, că dacă trăim noi vor avea şi "femeile menajere" o pâine de mâncat. Şi le mai scăpăm şi de singurătatea făraşului, a găleţii şi a closetului. Sau să apelăm la serviciile unor asiatici mici, care să le inventeze acestora "rechizite" vorbitoare. În acest fel vor mai exista şi alţii care să se subordoneze acestora. Totul e să se poată ridica ei la aşteptările "femeilor menajere" în ceea ce priveşte "colegialitatea"...