Andreea Romaniuc de la Cancan și estetica lui Adrian Andreiescu de la Bellu

Andreea Romaniuc este o nouă achiziție strâmbă a celor de la Cancan care se întrec prin a recalifica incultura și agramatismul. Nu știu ce calități aparte au făcut-o pe Andreea Romaniuc să ocupe locul unui ziarist cu adevărat competent, dar pot să dau cu presupusul. E sexy. Sau nu. E coerentă. Sau nu. E ieftină. Sau nu. E fiica, verișoara sau nepoata patronului. Sau nu, este doar amanta it-istului. Sau este o fată de la țară, dornică să își depășească condiția, care prezintă garanția reușitei datorită unei ambiții necunoscute urbanilor.

Andreea a coborât de la Țicleni în Gara de Nord, cu ochii dilatați ca ai unui caras într-un bol. De fapt ochii carasului nu sunt deloc dilatați, dar așa par prin sticla recipientului având calitatea unei lupe minione, iar Andreea nu purta ochelari. Avea însă căști SQNY pe urechi, prin care asculta muzică înregistrată de Ionel, DJ-ul de la Căminul Cultural de la Țicleni, pe o casetă TDK de ultimă oră. Ionel nu vroia decât să o ajute pe Andreea să nu îl uite în Capitală, unde existau 99,99% șanse să își găsească un alt drăguț, așa că s-a gândit că un purpuriu cu muzică de suflet l-ar ține aproape de inima fetei dragi lui. Dolănecu cu ”Băbălău” 56 minute și 4 minute de Adrian Andreiescu cu șlagărul ”Oameni”. Pe coperta casetei Ionel scrisese: Muzică cu Dolănecu și Adrian Andreiescu pentru o fată cu ochiii ca marea. Andreea se simțea copleșită pe peronul Gării de Nord din București, îi venea să plângă și pentru o secundă ca o bătaie de aripă de vrăbiuță își zise că poate nu ar fi rău dacă s-ar urca înapoi în tren. Dar nu avea nici un sens, pentru că trenul se oprise în fața tampoanelor și nu dădea semne să o ia din loc...

Și acum momentul adevărului. Andreea Romanciuc scrie un articol unde îl amintește pe Aurelian Andreescu așa cum i-a venit ei la gură. Adica Adrian Andreiescu. Ieste un articol interesant.

”Florin Moldovan, cunoscut sub numele de scena Naomi, a reusit sa faca o figura buna joi seara la Teatrul de Vara Soveja din Constanta, unde a cantat, cu lacrimi in ochi, piesa "Oameni" a lui Adrian Andreiescu.”

O fată de cartier, dependentă de carte de un an

Na că am mai produs una. Prin urmare am hotărât să dau drumul unei saga. Foiletonul nostru se va numi, poate neinspirat: Cititori anonimi.

Sloganul aici de față este: Marfă fată, cea mai mișto senzație! Citesc de un an...

Lasă-te citit de o carte, de la Florin Lăzărescu citire. Leapșa

Leapșa de la acest post al lui Florin Lăzărescu. Ce slogan aţi pune pe banda roşie în cazul ăsta? Eu aş merge pe-un „Cărţile te iubeşte” , ne spune Florin Lăzărescu. Eu am mers pe ”Recunosc, nu ai fost tu primul! Citesc de la 8 ani...”

Eu zic să o preluați și voi și să o dați mai departe...

Habar n-aveam ce să vă zic, acum am aflat (amicilor mei dinamoviști)

Nu sunt nici stelist, nici dinamovist, nu țin nici cu clujul, nici cu timișoara, vasluiul, urziceniul sau craiova. Țin și eu cu ăia care au mai rămas, ca în preludiul lui Sadoveanu la ”Baltagul”, cu Rapidul. Spun asta pentru a avea circumstanțe atenuante în cazul în care unele afirmații ale mele ar putea părea subiective, ceea ce și sunt, probabil. Asta nu mă face însă să nu empatizez cu diferiții mei amici care țin cu vreuna dintre echipele de mai sus. Majoritatea sunt steliști, destui dinamoviști și o mică parte din ei țin cu restul echipelor. Fac asta dintr-un soi de fair-play, probabil înțeles numai de mine, un gentlemen agreement pe care îl întorc celor nobili. La meciul Stelei cu Ujpest am fost în tribuna maghiară și mai mult sau mai puțin am făcut lobby pentru Steaua, ceea ce am făcut și în vremuri mult trecute pentru Dinamo cu Liverpool. Mi se pare normal să fac așa.

Prin urmare, aseară am fost stelist, clujean, vasluian și dinamovist. Primele trei le-au făcut amicilor mei seara frumoasă, cea de pe urmă i-a dezamăgit, i-a lăsat cu buza umflată. Plastic eu văd în felul următor această situație lacrimogeno-tragică: amicii mei au ieșit în club cu o fată, pe numele ei Șansa, care le-a tras clapa, cuplându-se cu niște cehi. Colac peste pupăză, la ieșirea din club, fata noastră din poveste, șansa este violată în grup (gang bang) de către niște tovarăși buni ai amicilor mei. Mă pun empatic în situația lor: ce fac eu acum? Mă întorc cu fata acasă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat sau îi fac rapid un cadou costisitor pentru mine și surprinzător pentru ea. Un bolovan de râu, pandantiv cu lănțișor de aur de multe karate. Subiectiv vorbind, acolo unde e dragoste să mor dacă mai contează integritatea organelor. De câte ori nu am nutrit gânduri perverse despre fata asta, în ceea ce privește Rapidul, de atâtea ori le-am îngropat sub o tonă de beton. Fever Pitch încă mi se pare cel mai bun îndrumar în fanatismul sportiv.

Prin urmare încerc să leg câteva raționamente de ceva valoare pentru toți prietenii mei dinamoviști. Încerc să îi conving că dracul nu e atât de negru și că poate că venise vremea să se spargă buboiul, nu doar să supureze modest după care să se acopere cu un bronz de mai toată sănătatea. Dacă aseară Dinamo ar fi pierdut doar cu 2-0 de la Slovan efectele ulterioare s-ar fi lăsat așteptate. Adică două-trei zile de tristețe, pe urmă o victorie în campionat în fața unei echipe modeste și gata. Înfrângere la Slovan acasă, ceea ce e și firesc să se întâmple și pe urmă, în aceeași formulă, Dinamo pornește din nou la drum pregătită să rupă gura târgului la anul. Meciul pierdut la masa verde însă îmi dă mie unuia speranțe că la Dinamo de va tăia în sfârșit în carne vie și că mausoleul lui Dudu Georgescu, Mircea Lucescu, Nunweillwer, Andone, Rednic, Mateuț, Cămătaru va suporta câteva intense controale ale ecarisajului. Dincolo de bestiala prezență de spirit a așa zișilor dinamoviști (care cu aleasă megalomanie își spun ”Dinamo suntem noi”), echipa nu a mers. Nu a mers deloc. Îl felicit însă pe Bonetti pentru a doua repriză, în care a făcut ceea ce de mult nu am mai văzut la un alt antrenor român: a jucat totul pe cartea ofensivă. Era și logic ca Dinamo să mai primească un gol, pe fondul reliefării unui alt adevăr dureros: Dinamo nu are linie de atac. Doar câteva nume bombastice, umflate cu aer. Nici măcar cu heliu, ceea ce ar fi putut stârni voia bună în tribune cel puțin la pronunțarea numelui lui Pulhac. M-am ciupit de două ori în timpul meciului de aseară pentru a mă convinge că nu visez și că într-adevăr astfel de ratări de antrenament sunt chiar rodul echipei numite Dinamo. Ceea ce a urmat însă nu mai ține de realitate, ci de absurd. Suporterii lui Dinamo și-au desființat echipa, ceea ce este cu adevărat tragic pe de o parte și premonitoriu dement pe de alta. Mă întreb acum cum stă treaba cu maxima aceea cu ținutul suporterilor aproape și a dușmanilor mult mai aproape. Mi-e teamă că în cazul dinamoviștilor aceasta ar trebui enunțată în felul următor: ține suporterii cât mai departe și dușmanii ceva mai aproape.

În încheiere câteva vorbe pentru trei dinamoviști pe care îi respect: Lucian Dan Tedorovici, Florin Lăzărescu și Filip Florian. Habar n-am ce să vă zic... Că eu ca rapidist, gard în gard cu Dinamo, cu ceva sport la viața mea la Dinamo îmi doresc să văd cât mai repede un meci Dinamo-Rapid, cu schimburi de replici hâtre în galerii, cu emoții, cu răsturnări de situație, să mă întorc ca pe vremuri seara din Grant pe Titulescu iar apoi pe Iancu de Hunedoara, de cele mai multe ori în rândul dinamoviștilor cu care comentam la rece rezultatul și desfășurarea meciului, cu câte o bere în mână. Pentru că nu țin cu Rapid și doresc moartea lui Dinamo, sau a Stelei ci doar înfrângerea lor pe acei 100 și ceva de metri de gazon. Când echipele fanion ale fotbalului românesc vor dispărea, Rapidul nu va mai avea rost să existe. Habar c-am ce să vă zic... Voi nu sunteți ca acei suporteri! Penibil. Cu asta v-aș jigni. Habar n-am ce să vă zic... Jucați voi! Promit să vă respect și să intru și eu câteva minute, dar aș prefera pe final de meci, când vă conducem cu 2-3 goluri.

Am aflat ce să vă zic. Știu ce să vă zic. Absurdul ne poate salva pe toți!

”Test de feminitate” pentru atlete, ”test de moralitate” pentru VIP-uri îndoielnice

Caster Semenya, campioana sud-africană la 800 m este bănuită acum, după ce și-a adjudecat proba cu 1.55.45 că de fapt ar fi bărbat. Sincer să fiu, la prima vedere am fost indignat de absurdul situației, după care lucrurile au început încet-încet să se clarifice, punând în balanță argumentele pro și pe cele contra. Precedente celebre există. În 1980, la moartea sa, se descoperă că Stanisława Walasiewicz, celebra atletă poloneză, aur și argint la 100 m. feminin era hermafrodită. Atleta indiana Santhi Soundarajan, medalia de argint la 800 m., câștigată la Jocurile Asiatice de la Doha a căzut ”testul sexului” riscând să își piardă medalia. Zvonuri similare au fost lansate și în ceea ce o privește pe ”marea doamnă” a atletismului românesc, Iolanda Balas-Sotter, la vremea când performanțele acesteia stârneau invidia celorlalte concurente. În comparație cu situația actuală, până în 1932, pentru a concura la o probă feminină de atletism era suficient să prezinți la înregistrate o adeverință a unui medic ginecolog specializat, ceea ce mi se pare perfect justificat și corect în ceea ce privește demnitatea umană. Acum situația s-a schimbat. Ești femeie dar feminitatea ta nu te recomandă nici pentru cat-walk, nici pentru Playboy, nici măcar pentru Cancan, nu îți mai rămâne decât să stai la cratiță, să lucrezi în tura de noapte într-o fabrică sau să concurezi la atletism. Dacă însă ai ajuns să te evidențiezi, începe coșmarul: testul de feminitate. Ce alegi între a fi o femeie foarte urâtă sau una hermafrodită (ceea ce în subconștientul colectiv este asociat cu noțiunea de monstru)?

Uman vorbind, o astfel de stigmatizare consider că nu face altceva decât să contravină drepturilor omului, descalificând din oficiu o greșeală genetică, ușor devenită comună, dar de underground. Este Federația Internațională dispusă să instituie o probă olimpică destinată femeilor care nu sunt tocmai femei și bărbaților care sunt tocmai bărbați, pentru că, în cazul în care se susține cu insistență că acest caracter secundar te-ar descalifica aceasta mi se pare singura soluție pertinentă? Încerc să îmi imaginez o discuție între două femei prezente la ”testul de feminitate”. Una iese de la control și cealaltă o întreabă de rezultat, la care, prima îi răspunde zâmbind fericită: sunt femeie. Foarte urâtă, dar femeie. Probabil cea mai urâtă din lume. Vorbesc aici despre o dublă închidere care din punctul meu de vedere încurajează o recrudescență periculoasă a discriminărilor. Să fii atlet(ă) reprezintă din start o închidere, după mine, pentru că într-un mod pervers cam ce iei pe mere dai pe pere, dacă nu cumva dai mai mult pe pere decât ai dat pe mere. Renunți la viața publică, la cea socială, de cele mai multe ori renunți chiar la normalitate pentru un bănuț de aur. Din start ești un monstru, deși de data aceasta subconștientul colectiv înclină spre titulatura de ”recordman”. Și ce faci, practic, cu recordul tău. Câți campioni sau recordmani mondiali ați văzut angajați în cadrul forțelor de ordine, grație talentului lor, calificant? Odată retrași din activitate, dacă nu rămân în antrenoriat mulți dintre aceștia devin nimic mai mult decât niște ”veterani de război” de lux. În cazul hermafrodiților (a nu se confunda cu ”shemales”, care în urma unei schimbări de sex sau a unei ”reușite anomalii” devin vedete porno de clasa a treia), a celor care sunt mai mult femei decât bărbați sau mai mult bărbați decât femei ce ne rămâne să mai facem. Îi descalificăm din sport pentru că nu trec testul de feminitate, în schimb încurajăm prezența unor ”atlete a prostului gust” și din viața socială pentru că nu dau bine la nivel de marketing... Încotro ne îndreptăm? Îmi amintesc că la un moment dat, Janis Joplin era să câștige titlul de ”cel mai urât bărbat din colegiu”. Până la urmă a reușit să îl câștige pe cel, neoficial, de cea mai strălucitoare cântăreață de blues-rock a tuturor timpurilor. Dar ce ne facem când ești hermafrodit, nu ești bun sportiv, nu ești un model de frumusețe și nu ai voce. Practic, nu ai nici un talent care să te califice, ești un simplu om. După trendul actual, locul tău ar cam fi într-o cameră de gazare. Singur. Singur, nu împreună cu cineva pentru că ar exista riscul să procreezi produsul s-ar putea sustrage vigilenței cerberilor, ceea ce ar face ca răul să nu poată fi tăiat din rădăcină. Nu sună odios?

Nu vi se pare degradant că o atletă de valoare precum Caster Semenya ajunge să declare: ”Do you want me to pull down my pants that you can see?” Nu vi se pare că am ajuns la un grad de voyeurism deosebit de periculos. Îmi pare rău, dar între imoralitatea bombelor de prost gust și disperata moralitate a unei performere hermafrodite, eu prefer varianta din urmă, ca radiografie a demnității umane.

Trăiască Magda Ciumac, Sexy Brăileanca și Pensionara Porno!

Ce mică-i vacanța mare și ce dor mi-a fost de dumneaei

Dragilor, de mâine iau via Turcia, luându-mi un concediu pe cât de normal pe atât de legal, de câteva zile. Prin urmare promit să vin cu poze, cât mai multe poze și cu ceva amintiri, pe care voi face tot posibilul să le pun pe blog de îndată ce vor fi produse. Evident, voi avea nevoie de ceva toleranță din partea Doamnei Papatia, care sper că nu îmi va mai da o veste la fel de bună precum cea de ieri, când m-a anunțat oficial că se va închide travianu. Acum sper să nu aflu că și blogurile se vor închide de mâine. Așa că îi îndemn pe cei care mi-au pus gând rău și îmi doresc să mă prăjesc la soare și să mă plictisesc de atâta inactivitate să îmi aducă numai vești proaste precum: a retrogradat Rapidul, a murit americanul sau s-a renunțat la internet pe motiv că este generator de boli venerice. Nu însă și o veste proastă despre blog. Acesta are nouă vieți, iar al meu chiar 10, că deh, e al meu.

Să ne vedem și auzim cu bine, iar în replică: vă doresc și eu ce îmi doriți voi mie. Belek, here we come!

Gemenele Indiggo, singurele gemene de la Festivalul Gemenelor

Nu știu cine este Dorin Grigore, dar pot să bag mâna în foc că între acesta și Grid Modorcea există o legătură mult mai profundă decât pare la prima vedere. Asta pentru că semnatarul articolului ”critic” (zice el, în fond un banal tribut Indiggo abundând de verbalism) face apologia talentului inepuizabil al gemenelor Ingidnău, în termeni de tot râsul. Integral îl puteți citi aici, iar parțial, iată o mostră:

”Mihaela si Gabriela Modorcea, alias trupa "Indiggo", cunoscuta în Germania si sub numele de BOHLENS ZWILLINGE, sunt singurele gemene care cânta mâine, 16 septembrie, la Festivalul International al Gemenilor de la WOLFSBURG, unde îsi vor prezenta si volumul de poezii Furie si iubire, pe care îl comentam în continuare.”

E trist, domnu' Dorin Grigore că în zilele noastre încă se mai pune de un festival doar pentru o singură persoană (pentru că așa am învățat eu, că gemenii(nele) univitelini(e) formează de fapt o singură entitate). Acest lucru se întâmplă însă la Wolfsburg, unde vin gemenele Indignău, singurele gemene de altfel dintr-un întreg festival. Despre programul pe care Dorin Grigore nu ni-l prezintă încerc eu să vă spun două vorbe. Mai întâi cântă, pe urmă își prezintă volumul de poezie, pe urmă se mută pe două scaune, pe urmă iau pixul în mână, pe urmă dedică primul volum fratelui, pe urmă, respectând rândul din coadă îl semnează pe al doilea, mamei, după care vine la rând și ultima persoană din coada de trei, Grid Modorcea. Pe urmă Mihaela recita, pe urmă recită Gabriela, pe urmă recită Mihaela și Gabriela, pe urmă gemenele se ridică și fac o poza cu primul spectator, pe urmă cu al doilea, pe urmă cu al treilea și în cele din urmă cu toți participanții la festival.

Un minunat festival la Wolfsburg care ar trebui să fie inclus pe lista manifestărilor UNESCO. Părerea mea...

Grid Modorcea, apărătorul regizorilor români cu intenții admirabile

În urma unui concurs de împrejurări am ajuns să citesc articolele semnate de Grid Modorcea în paginile Tricolorul și așa am ajuns aici, la un articol semnat de "părintele Indiggo” despre premiile Uniunii Cineaștilor pe 2006. Iată un fragment edificator, care pe mine unul m-a scandalizat:

Anul trecut au iesit în premiera 12 filme, dintre care 8 debuturi, celelalte fiind semnate de regizori consacrati: Geo Saizescu, Mircea Muresan, Ioan Carmazan si Cristina Nichitus, ale caror filme sunt de departe premiabile, macar la unele capitole. Daca ar fi fost dupa mine, Marele Premiu i l-as fi acordat Cristinei Nichitus pentru Si totul era nimic, un film de exceptie, singular în peisajul filmului românesc, si sa ne gândim numai la imaginea lui Gabriel Kosuth, demna de un Oscar, iar pentru Pacala se întoarce i-as fi acordat lui Geo Saizescu premiul pentru valorificarea folclorului românesc, pentru tenacitatea cu care se inspira din aceasta sursa inepuizabila de spiritualitate, încercarea lui de a face un film în versuri si rima populara fiind unica în lume.

Din nefericire pentru nostalgicul Modorcea, am făcut greșeală să văd ”Păcală se întoarce”. Nu aș fi fost de acord cu opinia venerabilului domn nici dacă să spunem că într-adevăr, folclorul invocat chiar ar fi fost folclor. Nu aș fi fost de acord, pentru că în ciuda ”nișizării” vieții nu mi se pare normal să dau un premiu pentru un costum popular într-un film, pentru barba lui Papaianii, pentru gamba Magdei Catone, pentru mobilitatea lui Eugen Cristea și nici pentru asemănarea între Denis Ștefan și Andi Garcia. Este ca și cum Ridley Scott ar fi primit la Oscar un premiu pentru ”valorificarea” Bronxului în ”American Gangster”, distincție care pe marele regizor cu siguranță l-ar fi jignit. Pe de altă parte, concluzia lui Modorcea îl jignește indirect pe Saizescu, recunoscându-i acestuia subnivelul regizoral, dar apreciindu-i în schimb subconștientul pro-folclor, aproape conjunctural, nimic mai mult. ”Încercare” din formularea modorciană spune totul, de fapt aceasta este piatra de temelie a tuturor filmelor lui Saizescu: încercarea. Iar de aici și până la aprecierea acestui regizor mai mult decât minor ca fiind ”părintele comediei românești” este o distanță de la cer la pământ. Norocul lui Saizescu că a murit Eminescu cu ceva timp înainte sa, pentru că în acest caz am fi avut de-a face cu realmente ”primul film românesc în versuri și rimă populară” iar Saizescu ar fi rămas fără nici un fel de elogiu. De fapt e fals ceea ce afirm, pentru că cu siguranță că și în acest caz Modorcea l-ar fi ridicat în slăvi pe Saizescu ca fiind singurul regizor român cu baston.

Faptul că Modorcea cultivă nepotismul, lăudându-l pe Saizescu este mai puțin flagrant decât absurdul cu care acesta încearcă să tragă o ”ligne Maginot” între vechii și noii cineaști români. Mi se pare logic ca Puiu, Porumboiu și compania să fie mult mai apreciați cel puțin din câteva motive: logistica, viziunea modernă, îndrăzneala. Este ca și cum ar lua MTV Music Awards Goombay Dance Band sau Ottawan și nu Enrique Iglesias (pe care nu îl apreciez sub nici o formă). Pământul se învârte, nimic nu stă pe loc iar ”dinozaurii” au fost gândiți ca la un moment dat să facă loc lupilor tineri. Asta nu înseamnă că vechii cineaști sunt supuși unor interdicții, ci pur și simplu că s-a schimbat trendul, se cere altceva.

Acestea fiind zise, închei cu un alt citat din marele și (din fericire) în goană spre extincție domn Modorcea, care contrazice tot ceea ce a spus până acum. ”P.S. Eveniment TV în America. Marţi, 13 ianuarie 2009, ora 10 PM, se difuzează pe canalul NBC episodul HOTHOUSE din celebrul şi multpremiatul serial LAW&ORDER: SPECIAL VICTIMS UNIT, în care joacă şi actriţele gemene Mihaela şi Gabriela Modorcea, alias trupa INDIGGO. ” Păi, domnu' Modorcea, ți se pare corect matale să multpremiezi un film precum L&O în vreme ce o capodoperă precum ”Rescue Me”, să treacă neobservată? Lumea e nedreaptă, asta e ideea, noroc că din când în când gemenele Indignău ne fac viața mai frumoasă...

Dragi prieteni, mai întâi vă invit să citiți următorul sinopsis împrumutat de mine de aici : Amar Kumar face parte dintr-n grup de alpinisti care joaca golf pe un teren invecinat cu livada frumoasei Somna prilejuind cunoasterea celor doi care se indragostesc si totul pare in regula , mai ales ca au si binecuvantarea parintilor dar si a lui Kailash Nath Kaushal, om de afaceri care detine si clubul de alpinism. Tinerii sunt surprinsi intro poenita de o ploaie de vara si acestia se adapostesc in cea mai apropiata pestera unde se produce apropierea celor doi mai mult decat se asteptau. Cei doi planuiesc nunta dar Amar trebuie sa ia parte mai intai la o escaladare ,unde grupul lor este surprins de avalansa si sunt declarati morti.

Devastata de vestea pierderii celui care urma sa fie tatal copilului ei nenascut, Somma vrea sa se sinucida dar este impiedicata de Kailash, bogatul om oferindu-se sa se casatoreasca cu ea, deoarece el insusi nu putea avea copii. Dupa putin timp de la casatorie , Amar este gasit viu si din spital trimite o scrisoare care ajunge la mama fetei si aceasta merge la el si-i spune ca Somma a murit. Misterul se dezleaga ,insa tragedia se adanceste deoarece copilul nascut de Somma este dorit de ambii barbati...

Pentru cei dintre voi care nu v-ați prins, o primă lămurire: tocmai ați citit sinopsisul filmului indian ”O floare și doi grădinari”, la mare modă în anul cu adânci semnificații, '69.

Vedeta Guță, un nume și două destine

E grea domne viața vedetelor, cine zicea că ar fi parfum e un ipocrit, mânca-i-aș gura lui și mă jur să moară ce-am pe casă dacă mai vorbesc cu oameni de-aștia.

O știți pe Vedeta Guță? Ei bine, aflați atunci că dincolo de o personalitate armonioasă, de un zâmbet fermecător și de o voce de adormit până și pe cei mai zbanghii copii, ai Romaniței, ai lui Prigoană și al prințesei Lia nenăscut încă se ascunde un suflet chinuit, într-o eternă căutare a arginților risipiți prin buzunare nesimțitoare. Lăsați arginții să vină înspre vedetă!

Vedeta Guță, două destine și un singur nume. Urmăriți-i voi tumultuoasa poveste, căci este mai bine decât să vă urmărească ea pe voi! Parol de amator.

Orgasmul la bloc (studiu comparatist de caz)

Voi continua seria de comparatistică la nivelul oraşelor printr-o nouă anecdotă care m-a făcut să îmi amintesc cu nostalgie dulcile momente de convieţuire în bloc, alături de tradiţionala vecină care vede tot, aude tot şi mai înainte de a căpăta anumite confirmări cheamă poliţia sau pompierii. Sunt convins că nu sunt singurul care se poate lăuda cu o astfel de alarmă umană, prin urmare nu vă voi da prea multe amănunte, să spunem doar că acest prototip uman află tot, aude tot și este întodeauna prezentă și vigilentă. Dacă aude pași în casă, când ea știe că în mod normal nu ar trebui să fie nimeni, ia o coadă de mătură și se înființează la ușă, pregătită să îl ia pe borfaș prin surprindere.

În Ungaria, în Budapesta, lucrurile stau puțin mai altfel. Dacă te trezești la ușă cu vecina înarmată sau cu poliția, prima ta reacție este aceea de a te enerva, de a te simți jignit și de a o suspecta pe aceasta de rele intenții. Nu mai trebuie să spun că pe stradă alta este reacția celor de lângă tine, în apartament însă orice altă intervenție dinafară este considerată o violare a intimității.

Și acum anecdota în sine. Avem o vecină tânără, hai să îi spunem codat: Măcelărita. O să vă dați seama imediat de ce i-am spus așa. Destul de des, și de altfel vital pentru sănătatea nației Măcelărita face sex, sau, pentru mai precis, i se face sex. Și acum senzaționalul. În momentele de vârf Măcelărita pur și simplu urlă mai ceva ca o vită la tăiere, de ai zice că partenerul a început să o tranșeze, încet, impasibil și meticulos. De regulă are grijă ca înaintea acestor operațiuni să deschidă geamul cât mai larg, și cum curtea interioară rezonează mai bine ca un horn, cred că vă imaginați ce se aude de aici. Și acum vine exercițiul de imaginație. Care ar fi reacția vecinei de la ochiul și timpanul față în față cu un astfel de caz? Poliție, pompieri și vecini cu inima mare pregătiți să spargă ușa pentru a o salva pe domniță de psihopatul ucigaș. Acum dacă coroborez și cu o altă relatare pe care am aflat-o astăzi de la Ema, înclin să cred că partenerul domniței din poveste și-a creat astfel un alibi infailibil. Dat fiind că la finele orgasmului nu se mai aude nimic, acesta va putea oricând să își ducă la bun sfârșit acțiunea odioasă, spălând ulterior putina și pierzându-și urma fără vreo teamă că ar putea fi prins. Câteva luni mai târziu, mirosul îi va face pe vecini să cheme sanepidul, care va realiza că situația îi depășește.

Cel puțin eroina româncă din povestirea Emei, spre finalul momentelor de vârf se auzea clar îngăimând ceva de bine la adresa fenomenalei scule a partenerului. Măcar aflau la timp și vecinii că nu e cazul să intervină în forță, rămânându-le cel mult să se revolte unii dintre ei, din pură invidie, nu din alte cauze.

Jurnalistul ”Libertatea” Richard Gavrilescu îi deturnează cheta lui Mutu

Iată o primă reacție mai specială de la izbucnirea ”noului caz Mutu” de sâmbătă, iar aceasta ne vine din direcția Libertatea, un jurnal interesant și deosebit de viclean. O să vedeți imediat ce vreau să zic prin viclean. Așadar, primul lucru care mi-a trecut prin cap vineri când am aflat că Mutu este dator vândut câtre Chelsea a fost acela că este momentul ca noi, românii să ne trezim și să realizăm că dincolo de ratele noastre de zi cu zi, de lupta noastră cu șomajul, cu salariile mici, cu vecinul de la etaj care ne inundă și care pus în fața faptului împlinit spune că nu e el de vină, ci țeava, că dincolo de toate aceste fapte diverse care în definitiv ne trasează mioritic normalitatea avem în sfârșit un obiectiv național pe care trebuie să îl apărăm cu sfințenie. Nu protejarea unei biserici, a Ateneului, a vreunui zimbru sau a unui copil minune, ci ”obiectivul Mutu”. Saving privately Mutu. Sau Free Mutu. Așadar, să strângem toți românii bani ca să îl absolvim pe briliant (așa își zice el!!!) de pedeapsă.

Citind însă numărul de astăzi din Libertatea am realizat că nu voi putea comite acest gest creștinesc din motive de-a dreptul obiective. Mi se pare cu mult mai trist că unul ca Mutu, care și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul, om la activ cu case, cluburi, mașini îi răpește șansa de a fi ajutat unui ”jurnalist” precum Richard Gavrilescu de la Libertatea, care, ar avea nevoie de câțiva bănuți să urmeze un semestru de gramatică elementară a limbii române la FF. Iată cum le mai zice Richard: ”Singurul impediment al soluţiei alese de Borcea e că decât el e dispus să bage mâna în buzunar pentru Adi.”

Ziceți și voi, nu e mai mare jalea că un viitor posibil mare jurnalist român, care a reușit să închege câteva rânduri despre Adi Mutu să rateze șansa de a scrie cel puțin la un nivel care să îi justifice postul ocupat și salariul? Neacoperit pentru moment și ocupând abuziv locul de muncă al unui tânăr care precis are noțiuni elementare de limbă română, Richard Gavrilescu dă însă dovadă de o inimă de aur, îndemnându-ne să cugetăm la altruismul care ne poate salva pe toți de la ruină. Și precum Harap-Alb, care nu e neapărat genial, dar are un suflet mare, a venit vremea ca și Richard Gavrilescu să fie ajutat.

Obiectiv strategic național: Richard Gavrilescu. Dați un Euro pentru școlarizarea ziaristului ”Libertatea”. Mutu e fumat, a venit vremea să ne ocupăm de educația lui Richard Gavrilescu, și, credeți-mă, acest copil merită, peste ani și ani veți fi mândri de el. (Reproducere liberă după la monologul final din ”Scent of a Woman”).

Cancan incită și îndeamnă la stigmatizarea lui Mircea Toma

Mi-e scârbă, mi-e foarte scârbă și cel mai trist lucru este că scârba nu poate fi transpusă propriu în cuvinte. Ar trebui să mă vedeți, să mă cunoașteți înainte și după această senzație pentru a realiza schimbarea care s-a produs cu mine de două zile încoace. Am un stomac solid, pot să mănânc liniștit în timp ce alții derulează în jurul meu povești grețoase, nepotrivite digestiei, altfel aș fi vomitat, o dată, de două ori, de trei ori și uite așa, aș fi ținut-o tot într-un vomitat până la sfârșitul lumii. Pentru că scârba aceasta are un efect ciudat asupra mea, mă face să mă gândesc la apocalipsa sentimentelor, mă face să devin fatalist și să îmi caut salvarea dincolo de oameni, ceea ce nu este corect. Prin urmare, îi mulțumesc încă o dată blogului că există și vouă, că vă pierdeți câteva minute cu mine pentru a încerca să pun ordine în legătura mea cu lumea.

S-a întâmplat ieri, când Cancan a publicat un articol infect la adresa lui Mircea Toma. Este vorba despre faptul că acesta face nudism, la Vama Veche, în locuri destinate nudiștilor, alături de fetița sa minora și soția sa gravidă. De ce ar trebui să mă revolt pe Mircea Toma, cu ce anume mi-a agresat domnia sa liniștea și moravurile? Că face nudism la nudiști? Ar trebui să mă comport ca babele din tramvaiul 4 în drum spre Piața Obor în fiecare dimineață, fie 27 sau 37 de grade la umbră doar de dracul ieșirii în lume până la prânz, când pregătesc masa, după care un somn bun și în cele din urmă telenovela maraton ”Tânăr și neliniștit”. Dacă nu știți la ce fac referire citiți cele ce urmează, dacă știți săriți peste următorul pasaj. Cum văd o fată tânără și frumoasă, îmbrăcată îndrăzneț, ceea ce unii ar numi sexy, încep să comenteze, brodând în jurul câtorva cuvinte cheie: nesimțită, descreierată, curvă, boarfă, vagaboandă... Din păcate nu cunosc pe nimeni care să îmi pună la dispoziție, fără să mă ucidă după, o arhivă cu tinerețea oamenilor pentru a le prezenta filmul și a-i face să își recunoască ipocrizia și bigotismul. Case closed. La fel și cu Mircea Toma. Mare lucru că face nudism, el și întreaga familie, cu atât mai mult cu cât îmi amintesc că pentru democrație și libertatea individuală acum vreo două decenii niște tineri auplătit cu viața. Nu e flasher, nu ne agresează vizual în buricul târgului, iar imaginile pe care cei de la Cancan au început să le difuzeze au ajuns la noi dincolo de acceptul persoanei în cauză, violându-i intimitatea. Și nu am înțeles ieri, cum nu înțeleg nici azi de ce Mircea Toma nu pregătește un proces penal împotriva acestora, nu neapărat pentru a-și apăra imaginea sa, ci pe aceea a familiei sale.

Numai că astăzi lucrurile au degenerat. Scrie sus și tare Cancan că ”protecția copilului s-ar putea autosesiza.” Adică de ce? Pentru că micuța împreună cu familia ei stă goală pe plajă într-un loc unde nimeni nu este îmbrăcat. Este cât se poate de clar că susnumita gazetă incită la un pas periculos, fără precedent. Desi legea nu prevede clar vreo sanctiune pentru o astfel de fapta, directorul general al Directiei de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Sector 3, domnul Florin Vasile, a declarat pentru CANCAN urmatoarele: "Copilul nu trebuie expus la o asemenea situatie, mai ales in sanul familei. Cei doi risca totusi o ancheta sociala, doar daca se sesizeaza autoritatea de unde au domiciliul". Nu pricep, de ce această tevatură dacă, citez: ”legea nu prevede clar vreo sancțiune”. Ce situație în sânul familiei? Să își vadă mama și tatăl goi pe plajă? De parcă mama ar fi născut-o îmbrăcată, ar fi alăptat-o doar după ce i-a pus pe față ochelari de somn iar tatăl ar umbla non stop în pardesiu, pantaloni de armură și helancă. Singura explicație este aceea că bigotismul îndeamnă la tabuuri și la interdicții. Eu unul, personal nu îmi doresc un copil care să mă asculte orbește ”pentru că așa trebuie, pentru că așa este religios sau pentru că așa i-am spus eu să facă”.

Poate nu m-aș revolta dacă am trăi într-o țară ultrafundamentalistă, dar câtă vreme pe aceeași pagină este incriminat un practicant al nudismului la nudiști iar în coloana din dreapta doamnele sunt invitate să se dezbrace ca să fie publicate în Cancan iar imaginile cu pricina sunt de cea mai joasă speță consider că e dreptul meu și datoria mea să iau atitudine. Florentina Ciaușu este “practicanta constanta de unifight si lupte libere, plus antrenoare. De cinci ani sunt o fana infocata a lui Adrian Mutu si imi doresc foarte mult sa-l intalnesc. Ar fi interesant sa fim amandoi in sala de sport si sa dau cu el de pamant, in joaca, bine inteles”. Pantofi negri cu toc, ciorapi negri cu adeziv, chiloți albi și sutien mov. Acum să îmi explice cei de la Cancan ce urmăresc să promoveze prin intermediul acestei domnișoară cu postură îndoielnică: puritanismul, moralitatea, demnitatea umană, cultura, bunul simț, ce anume? De ce Florentina Ciaușu e de bine și libertatea de a face nudism la nudiști nu? Poate pentru că domnița se dezbracă la comandă iar Mircea Toma și familia sunt vânați, violându-li-se intimitatea. Tocmai acesta este motivul pentru care Mircea Toma ar trebui să îi dea în judecată pe cei de la Cancan, pentru furt și publicare neautorizată de fotografii personale. Pentru compromiterea imaginii publice. Pentru instigare.

Nu doresc să trăiesc într-o astfel de societate și nici să îmi educ copiii în sânul bigotismului ”senzațional”. Nu sunt rudă, prieten, coleg, nici măcar nu l-am cunoscut vreodată pe Mircea Toma, dar refuz să le permit unora și altora, cu atât mai mult unor ”formatori de opinie” să își ascundă infracțiunile prin intermediul uneia dintre escapadele acestuia care îl fac să fie diferit de ceilalți astăzi, iar mâine prin intermediul existenței mele, a familiei și a prietenilor mei. Să își ia simbria pe baza delațiunii infecte și a manevrelor de manipulare a unor voyeuri care încearcă în acest fel să își salveze tinerețea pierdută și ratată. Refuz să trăiesc alături de imbecili care comentează aceste fotografii ale familiei Toma, de parcă vreunul dintre aceștia ar fi încercat să se impună ca vedetetă sexy. Miroase a cuptoare umane, a atanor reinventat și a camere de gazare, în care neaveniți râd de organele celor sacrificați. Este sordid și înspăimântător. Prea devreme încă sau poate prea târziu...