Caster Semenya, campioana sud-africană la 800 m este bănuită acum, după ce și-a adjudecat proba cu 1.55.45 că de fapt ar fi bărbat. Sincer să fiu, la prima vedere am fost indignat de absurdul situației, după care lucrurile au început încet-încet să se clarifice, punând în balanță argumentele pro și pe cele contra. Precedente celebre există. În 1980, la moartea sa, se descoperă că Stanisława Walasiewicz, celebra atletă poloneză, aur și argint la 100 m. feminin era hermafrodită. Atleta indiana Santhi Soundarajan, medalia de argint la 800 m., câștigată la Jocurile Asiatice de la Doha a căzut ”testul sexului” riscând să își piardă medalia. Zvonuri similare au fost lansate și în ceea ce o privește pe ”marea doamnă” a atletismului românesc, Iolanda Balas-Sotter, la vremea când performanțele acesteia stârneau invidia celorlalte concurente. În comparație cu situația actuală, până în 1932, pentru a concura la o probă feminină de atletism era suficient să prezinți la înregistrate o adeverință a unui medic ginecolog specializat, ceea ce mi se pare perfect justificat și corect în ceea ce privește demnitatea umană. Acum situația s-a schimbat. Ești femeie dar feminitatea ta nu te recomandă nici pentru cat-walk, nici pentru Playboy, nici măcar pentru Cancan, nu îți mai rămâne decât să stai la cratiță, să lucrezi în tura de noapte într-o fabrică sau să concurezi la atletism. Dacă însă ai ajuns să te evidențiezi, începe coșmarul: testul de feminitate. Ce alegi între a fi o femeie foarte urâtă sau una hermafrodită (ceea ce în subconștientul colectiv este asociat cu noțiunea de monstru)? Uman vorbind, o astfel de stigmatizare consider că nu face altceva decât să contravină drepturilor omului, descalificând din oficiu o greșeală genetică, ușor devenită comună, dar de underground. Este Federația Internațională dispusă să instituie o probă olimpică destinată femeilor care nu sunt tocmai femei și bărbaților care sunt tocmai bărbați, pentru că, în cazul în care se susține cu insistență că acest caracter secundar te-ar descalifica aceasta mi se pare singura soluție pertinentă? Încerc să îmi imaginez o discuție între două femei prezente la ”testul de feminitate”. Una iese de la control și cealaltă o întreabă de rezultat, la care, prima îi răspunde zâmbind fericită: sunt femeie. Foarte urâtă, dar femeie. Probabil cea mai urâtă din lume. Vorbesc aici despre o dublă închidere care din punctul meu de vedere încurajează o recrudescență periculoasă a discriminărilor. Să fii atlet(ă) reprezintă din start o închidere, după mine, pentru că într-un mod pervers cam ce iei pe mere dai pe pere, dacă nu cumva dai mai mult pe pere decât ai dat pe mere. Renunți la viața publică, la cea socială, de cele mai multe ori renunți chiar la normalitate pentru un bănuț de aur. Din start ești un monstru, deși de data aceasta subconștientul colectiv înclină spre titulatura de ”recordman”. Și ce faci, practic, cu recordul tău. Câți campioni sau recordmani mondiali ați văzut angajați în cadrul forțelor de ordine, grație talentului lor, calificant? Odată retrași din activitate, dacă nu rămân în antrenoriat mulți dintre aceștia devin nimic mai mult decât niște ”veterani de război” de lux. În cazul hermafrodiților (a nu se confunda cu ”shemales”, care în urma unei schimbări de sex sau a unei ”reușite anomalii” devin vedete porno de clasa a treia), a celor care sunt mai mult femei decât bărbați sau mai mult bărbați decât femei ce ne rămâne să mai facem. Îi descalificăm din sport pentru că nu trec testul de feminitate, în schimb încurajăm prezența unor ”atlete a prostului gust” și din viața socială pentru că nu dau bine la nivel de marketing... Încotro ne îndreptăm? Îmi amintesc că la un moment dat, Janis Joplin era să câștige titlul de ”cel mai urât bărbat din colegiu”. Până la urmă a reușit să îl câștige pe cel, neoficial, de cea mai strălucitoare cântăreață de blues-rock a tuturor timpurilor. Dar ce ne facem când ești hermafrodit, nu ești bun sportiv, nu ești un model de frumusețe și nu ai voce. Practic, nu ai nici un talent care să te califice, ești un simplu om. După trendul actual, locul tău ar cam fi într-o cameră de gazare. Singur. Singur, nu împreună cu cineva pentru că ar exista riscul să procreezi produsul s-ar putea sustrage vigilenței cerberilor, ceea ce ar face ca răul să nu poată fi tăiat din rădăcină. Nu sună odios?
Nu vi se pare degradant că o atletă de valoare precum Caster Semenya ajunge să declare: ”Do you want me to pull down my pants that you can see?” Nu vi se pare că am ajuns la un grad de voyeurism deosebit de periculos. Îmi pare rău, dar între imoralitatea bombelor de prost gust și disperata moralitate a unei performere hermafrodite, eu prefer varianta din urmă, ca radiografie a demnității umane.
Trăiască Magda Ciumac, Sexy Brăileanca și Pensionara Porno!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu