Nu sunt nici stelist, nici dinamovist, nu țin nici cu clujul, nici cu timișoara, vasluiul, urziceniul sau craiova. Țin și eu cu ăia care au mai rămas, ca în preludiul lui Sadoveanu la ”Baltagul”, cu Rapidul. Spun asta pentru a avea circumstanțe atenuante în cazul în care unele afirmații ale mele ar putea părea subiective, ceea ce și sunt, probabil. Asta nu mă face însă să nu empatizez cu diferiții mei amici care țin cu vreuna dintre echipele de mai sus. Majoritatea sunt steliști, destui dinamoviști și o mică parte din ei țin cu restul echipelor. Fac asta dintr-un soi de fair-play, probabil înțeles numai de mine, un gentlemen agreement pe care îl întorc celor nobili. La meciul Stelei cu Ujpest am fost în tribuna maghiară și mai mult sau mai puțin am făcut lobby pentru Steaua, ceea ce am făcut și în vremuri mult trecute pentru Dinamo cu Liverpool. Mi se pare normal să fac așa. Prin urmare, aseară am fost stelist, clujean, vasluian și dinamovist. Primele trei le-au făcut amicilor mei seara frumoasă, cea de pe urmă i-a dezamăgit, i-a lăsat cu buza umflată. Plastic eu văd în felul următor această situație lacrimogeno-tragică: amicii mei au ieșit în club cu o fată, pe numele ei Șansa, care le-a tras clapa, cuplându-se cu niște cehi. Colac peste pupăză, la ieșirea din club, fata noastră din poveste, șansa este violată în grup (gang bang) de către niște tovarăși buni ai amicilor mei. Mă pun empatic în situația lor: ce fac eu acum? Mă întorc cu fata acasă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat sau îi fac rapid un cadou costisitor pentru mine și surprinzător pentru ea. Un bolovan de râu, pandantiv cu lănțișor de aur de multe karate. Subiectiv vorbind, acolo unde e dragoste să mor dacă mai contează integritatea organelor. De câte ori nu am nutrit gânduri perverse despre fata asta, în ceea ce privește Rapidul, de atâtea ori le-am îngropat sub o tonă de beton. Fever Pitch încă mi se pare cel mai bun îndrumar în fanatismul sportiv.
Prin urmare încerc să leg câteva raționamente de ceva valoare pentru toți prietenii mei dinamoviști. Încerc să îi conving că dracul nu e atât de negru și că poate că venise vremea să se spargă buboiul, nu doar să supureze modest după care să se acopere cu un bronz de mai toată sănătatea. Dacă aseară Dinamo ar fi pierdut doar cu 2-0 de la Slovan efectele ulterioare s-ar fi lăsat așteptate. Adică două-trei zile de tristețe, pe urmă o victorie în campionat în fața unei echipe modeste și gata. Înfrângere la Slovan acasă, ceea ce e și firesc să se întâmple și pe urmă, în aceeași formulă, Dinamo pornește din nou la drum pregătită să rupă gura târgului la anul. Meciul pierdut la masa verde însă îmi dă mie unuia speranțe că la Dinamo de va tăia în sfârșit în carne vie și că mausoleul lui Dudu Georgescu, Mircea Lucescu, Nunweillwer, Andone, Rednic, Mateuț, Cămătaru va suporta câteva intense controale ale ecarisajului. Dincolo de bestiala prezență de spirit a așa zișilor dinamoviști (care cu aleasă megalomanie își spun ”Dinamo suntem noi”), echipa nu a mers. Nu a mers deloc. Îl felicit însă pe Bonetti pentru a doua repriză, în care a făcut ceea ce de mult nu am mai văzut la un alt antrenor român: a jucat totul pe cartea ofensivă. Era și logic ca Dinamo să mai primească un gol, pe fondul reliefării unui alt adevăr dureros: Dinamo nu are linie de atac. Doar câteva nume bombastice, umflate cu aer. Nici măcar cu heliu, ceea ce ar fi putut stârni voia bună în tribune cel puțin la pronunțarea numelui lui Pulhac. M-am ciupit de două ori în timpul meciului de aseară pentru a mă convinge că nu visez și că într-adevăr astfel de ratări de antrenament sunt chiar rodul echipei numite Dinamo. Ceea ce a urmat însă nu mai ține de realitate, ci de absurd. Suporterii lui Dinamo și-au desființat echipa, ceea ce este cu adevărat tragic pe de o parte și premonitoriu dement pe de alta. Mă întreb acum cum stă treaba cu maxima aceea cu ținutul suporterilor aproape și a dușmanilor mult mai aproape. Mi-e teamă că în cazul dinamoviștilor aceasta ar trebui enunțată în felul următor: ține suporterii cât mai departe și dușmanii ceva mai aproape.
În încheiere câteva vorbe pentru trei dinamoviști pe care îi respect: Lucian Dan Tedorovici, Florin Lăzărescu și Filip Florian. Habar n-am ce să vă zic... Că eu ca rapidist, gard în gard cu Dinamo, cu ceva sport la viața mea la Dinamo îmi doresc să văd cât mai repede un meci Dinamo-Rapid, cu schimburi de replici hâtre în galerii, cu emoții, cu răsturnări de situație, să mă întorc ca pe vremuri seara din Grant pe Titulescu iar apoi pe Iancu de Hunedoara, de cele mai multe ori în rândul dinamoviștilor cu care comentam la rece rezultatul și desfășurarea meciului, cu câte o bere în mână. Pentru că nu țin cu Rapid și doresc moartea lui Dinamo, sau a Stelei ci doar înfrângerea lor pe acei 100 și ceva de metri de gazon. Când echipele fanion ale fotbalului românesc vor dispărea, Rapidul nu va mai avea rost să existe. Habar c-am ce să vă zic... Voi nu sunteți ca acei suporteri! Penibil. Cu asta v-aș jigni. Habar n-am ce să vă zic... Jucați voi! Promit să vă respect și să intru și eu câteva minute, dar aș prefera pe final de meci, când vă conducem cu 2-3 goluri.
Am aflat ce să vă zic. Știu ce să vă zic. Absurdul ne poate salva pe toți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu