Mutaţii ale Crăciunului la români - bradul cu filet

Dragilor, iată că a venit şi ajunul Crăciunului, miroase a cozonaci şi friptură, bradul este împodobit - urmare a unui inexplicabul hei-rup de dimineaţă - încât pot spune că "vremea e de colindat". M-am gândit aşadar să vă colind cu câteva "legende urbane" ale Crăciunului, asta pentru că, contrar trendului conservator sunt de părere că un mod eficient de a păstra sărbătorile cât mai aproape de tradiţie este umorul. Iar acum să revin asupra postului "mutaţii ale Crăciunului" la români.

Prin 2002, întors în Bucureşti după mulţi ani de Crăciun în străinătate venise momentul să sărbătoresc din nou acasă. Zis şi făcut, cu o mică inexactitate însă. Nu m-am interesat prin târg cu privire la "şmenarii de Crăciun". Neştiind nimic am mers pe bună credinţă. Pe 24 decembrie, pe la prânz mi-am luat inima în dinţi, m-am dus în Piaţa 1 mai - pe atunci lucram prin preajmă - şi, deloc grijuliu cu banii, stăpânit ca şi acum de ideea că odată pe an Crăciunul merită primit cu tot fastul am ales un brad extraordinar de des, de ai fi zis că cineva s-a ambiţionat să strângă laolaltă cât mai multe crengi, care, să şi arate credibil, a brad. I-am rugat pe vânzători să mi-l lege, ceea ce au şi făcut. Au dus pomul puţin mai în spate şi l-au înfăşurat fedeleş în frânghie. Le-am plătit oamenilor bradul şi m-am dus cu el la serviciu. Spre faptul serii ajung acasă, înfig bradul în picior şi pornesc căutarea de globuri, ghirlande, beculeţe.

Se desfăşoară sfoara şi începe minunarea: la banii ăştia nu am luat un brad ci o adevărată pădure şi ulterior un incipient sentiment de vinovăţie: în ritmul ăsta la anul vom bea ceaiul în sahara sinaiei. Nu am crezut până atunci că minunile de Crăciun sunt aievea şi iată că am primit o lecţie. Undeva, cineva, Clarence sau spuneţi-i cum vreţi voi mi-a auzit reţinerea de a nu defrişa pădurile, rod al cupidităţii de sezon şi mi-a făcut un cadou. Întind ghirlandele de becuri şi mă trezesc cu o creangă în mână. Trist, întrebându-mă dacă gesturile mele uzuale sunt în realitate chiar atât de violente arunc creanga şi continui împodobitul până ce mă trezesc cu o a doua creangă în mână. Ruptă pe lung, de parcă... Mă rog, asta e, nu am o seară tocmai bună. Trec mai departe şi evident înstrăinez şi cea de-a treia creangă care, studiind-o cu mai multă atenţie, constat că în realitate fusese cioplită. Mă strecor în desimea bradului, până la tulpină şi nu mare mi-e mirarea să constat că de fapt toate crengile fuseseră pur şi simplu filetate într-o coadă de mătură, la rândul ei filetată într-un picior de brad.

A fost cel mai special Crăciun de până acum, singurul Crăciun în care mi-am păzit bradul mai ceva decât aş fi păzit o sculptură de Moore, dacă aş avut-o în custodie. Nimeni nu avea voie să se apropie prea mult de tulpina bradului, ale cărui crengi între timp se lăsaseră, parţial de la greutatea globurilor, parţial de la căldură, pentru a nu îmi deconspira secretul. Nu trebuia nimeni să afle cum căzusem de fraier în piaţa 1 mai. Partea bună a lucrurilor a fost că desfăcutul bradului a mers rapid, un adevărat record în defiletat crengi... De-atunci sunt foarte atent la brad, de îndată ce îl plătesc. Stau cu mâna pe el ca pe butelie. În orice caz, o astfel de potlogărie nu a reuşit să îmi strice frumuseţe de sărbători!

Sper să zâmbiţi şi să vă bucuraţi de bradul vostru, natural sau de plastic, pentru că "miracolul" acelui Crăciun a ţinut la mine doar până la Crăciunul ce a urmat. Sărbători fericite şi o seară minunată alături de cei dragi!

Un nou concept în nomenclator: "Redactorul de pungă"

Poate vă întrebaţi cum de se poate una ca asta. Ei bine, se poate relativ uşor, fără prea multe procese de conştiinţă şi de regulă funcţionează perfect în cercuri închise. Sper că vă imaginaţi că autorul traducerii în oglindă din stânga, "tükörfordítás" pentru tot maghiaru nu avea prea multe în comun cu limba română, ba eu unul aş băga mâna în foc că nu avea în comun decât bietul dicţionar maghiar-român al lui Kelemen, jumulit şi supralipit. Pentru că bilingv fiind, indiferent de cât ai fi de bi tot cunoşti că topica în maghiară seamănă mult cu topica limbii engleze, în comparaţie cu topica românească, taman invers. Prin urmare "sült csirkeszárny" ar trebui să se traducă toată ziua bună ziua "csirkeszárny sült". Acum deschidem dicţionarul lui Kelemen Béla, Editura Ştiinţifică 1961, probabil cel mai bun până în prezent şi citim la sült = fript, prăjit, copt. Deci, traducătorul care nu cunoaşte deloc româneşte, ştie doar că topica e inversă traduce, fireşte, aripi de pui fript. Merge şi aşa la urma urmei, înţelegem cu toţii că e vorba de un vorbitor nativ de maghiară care încă nu simte genurile. Dar de aici şi până la "fript aripi de pui" e cam ca de la "văzut vacă nebună" la "pupat piaţa independenţei".

Asta numesc eu globalizare de ştampilă. "Aveţi şi varianta în limba română?" "Da: fript aripi de pui". "A fost scump traducătorul ?" "Nu foarte scump şefu", şi aici intervine minciuna. Nimeni nu va recunoaşte că textul plătit de pe spatele pungii şi titlul nu aparţin aceluiaşi traducător, pentru că textul în sine e tradus bine. Aşadar ce s-a întâmplat? Traducătorul a luat banii şi s-a făcut nevăzut, între timp responsabilul cu traducerea a constatat că totul e bine şi frumos dar lipseşte titlul tradus. Vina îi aparţine responsabilului cu textul de pe ambalaj. Scrie undeva pe pungă numele "redactorului", pentru că în definitiv e vorba despre un redactor de pungă? Nu. Atunci la revedere!

Meseria este clar brăţară de aur. Ce meserie aveţi? Redactor de pungă, cunosc 6 limbi străine.

Stai niţel, calm...

Am vrut să scriu altceva, ceva stupid, urât, plin de nonsensuri, ceva de care mi-e frică să mă apropii iar atunci când trebuie să o fac, scrâşnesc din dinţi şi îmi rup nervos pieliţa din colţul unghiilor. Din fericire, nu ştiu dacă din întâmplare, dar din fericire mai mult ca sigur am fost deraiat de la acest infect demers, fetid pentru exterior poate, dar sănătos pentru organismul meu supra toxificat. Alegerea aici, de faţă, poate nu e cea mai fericită alternativă, şi totuşi, credeţi-mă un interviu Patapievici - Pleşu pică al naibii de bine înaintea sărbătorilor, ca un post cerebral după atâtea "vedete" de nişă impuse, până la sufocare cu toate trăirile lor urât mirositoare şi pline de bube.

Iată mai întâi cele şapte superbe episoade de dialog după care revin:

Vă sună cunoscut argumentul "gone fishing"? Dacă nu vă zic în două vorbe despre ce e vorba: el, Bing, şi el Satch se hotărăsc să o rupă cu toată lumea, cu rutina, cu vecina, de serviciu nici nu se mai discută şi "I'd say no more work for mine (welcome to the club) On my door I'd hang a sign Gone fishin instead of just a-wishin", evadăm în irealitatea imediată. În orice caz, cred că a venit vremea să i îi respectăm mai mult şi să învăţăm mai multe de la colegii noştri care, după opt ore de lucru exploatează la maxim funcţiile telefonului mobil, solicitând, cum mulţi dintre noi nu o facem butonul roşu, de închis. Poate nu se ştie, aşa că îmi voi face datoria şi vă voi explica că acest lucru se rezolvă ţinându-l apăsat mai mult de 10 secunde. Din acel moment, pentru restul colectivităţii, tu, iubitorule de tehnică modernă căreia i-ai picat victimă fără să-ţi dai măcar seama eşti "la pescuit". De fapt, în definitiv, pescarii sunt aşa cum le-o spune şi renumele nişte mari mincinoşi care se dau loviţi în aripă motivând că s-ar fi dus pe baltă. S-au dus sadovenienele vremuri când pescarii şi vânătorii erau oameni de onoare şi dacă vă veţi documenta puţintel veţi observa că pescarii trăiesc mai mult comparativ cu restul restul oamenilor muncii care nu au acest hobby.

Şi acum anecdota cu Nea Părvu şi Georgică, pildă care poate fi privită la fel de bine atât din perspectiva angajatului chiulangiu, vezi pastilele moralizatoare dinainte de 89 dar şi din perspectiva celui conştient că este bine să îşi delimiteze timpul dedicat familiei şi autoconservării celui alocat serviciului. Nu vreau în cele ce urmează să fac o apologie neseriosului, omului care după serviciu îşi închide mobilul, ci aş dori doar să prezint o alternativă şi anume, brevetarea serviciului de telefonie care fix dupa 8 ore de lucru se blochează cu desăvârşire până a doua zi, în egală măsură pentru subalterni cât şi pentru şefi. Adio stres profesional, asta şi cu condiţia ca timpul liber să nu îl petrecem în faşa televizorului cu ochii la ştiri pentru a afla dacă nu cumva în lipsa noastră au explodat birourile... Şi acum "it's Pârvu time": sună Nea Pârvu în sfântă zi de duminică pe unul dintre muncitorii din subordinea sa pentru a-i da de lucru, Bună ziua doamnă, sunt inginerul Pârvu şi aş dori să vorbesc cu soţul dumneavoastră. Răspunde soţia vai, domnu inginer, soţul meu e la spital că nu se simte bine... Sună Nea Pârvu din nou un alt muncitor, aceeaşi prezentare: Bună ziua doamnă, sunt inginerul Pârvu şi aş dori să vorbesc cu soţul dumneavoastră. Răspunde soţia vai, domnu inginer, soţul meu e plecat la piaţă şi pe urmă se duce la mama că e bolnavă, dar când revine acasă îi spun că l-aţi căutat... Pescari desăvârşiţi. Vine şi rândul "angajatului tâmpit", Nea Pârvu sună: Bună ziua doamnă, daţi-mi-l şi mie pe Georgică, la care soţia "Georgicăăăă, la telefon, te caută cineva" şi Nea Pârvu, acoperind vesel microfonul telefonului: "Te-am prins Georgică *****te-n cur!"

Ce e bine să învăţăm din cele de mai sus? Că trebuie să fim foarte atenţi cu cine vorbim la telefon. Dacă persoana de la celălalt capăt al firului nu se prezintă este necesar să întrebăm: Dar cine îl/o caută? Pentru că nu poţi şti niciodată dacă nu cumva ţi se spune pe la spate "Georgică". În orice caz, tot respectul pentru cei care după orele de program nu îmi răspund la telefonul de serviciu!

Scuze de rigoare

Dragilor, nu v-am uitat, din păcate am avut un program foarte încărcat şi în realitate haotic, pe care daca nu l-aş fi "elucidat", credeţi-mă că aş fi suferit tot restul anului şi poate şi puţin din anul următor. Prin urmare am renunţat să scriu în grabă şi impersonal câteva zile pentru a mă asigura ca de mâine seară veţi avea parte de nişte posturi cel puţin interesante.

Urmare a înţelegerii voastre promit să nu vă dezamăgesc în zilele care urmează, zile de sărbătoare în care în mod normal ar trebui să fim cu toţii mai buni şi mai iubitori de oameni. Să vedem cum stăm la practică!

Pericol la orizont: Daggu şi Kleo bat la porţile notorietăţii

Încep prin a spune că da, îi simpatizez pe Răzvan şi Dani, şi că cea mai gustoasă cafea cu lapte şi cu butter cookies se bea uitându-mă la respectiva emisiune. Acum după ce le-am ridicat monument, hai să arunc în ei şi cu rezidurile menajere din dotare.

Urmărindu-i de 2 zile am ajuns să înţeleg cum de au ajuns celebre penibilele Cichi şi epigonii lor, surorile Indigau. Din cauza voastră, măi, din cauza voastră, voi ni i-aţi băgat pe gât şi pe urmă v-aţi dat de ceasul morţii că vai, ce subcultură ne curge prin vene. La fel ne faceţi şi cu noua voastră descoperire "Daggu feat. Kleo", pe care ni-i daţi cu linguriţa, dimineaţă de dimineaţă, astăzi chiar redifuzând 30 de secunde din sinistrul clip la "Trilu lilu" pe care nu îl găsesc domne nicăieri pe net, prin urmare mă mulţumesc să vă ofer piesa doar audio.

Îi urâţi? Foarte bine, vorba lui Dinică în "Secretul lui Nemesis", ţineţi-i pentru voi, manifestaţi-vă ura în spaţii închise, nu ne reamintiţi zilnic cât de ridicoli sunt , pentru că, şi acum notaţi: în cel mai scurt timp, mai repede de o săptămână "Trilu lilu" va intra în air-play pe posturile de radio din România şi vă veţi minuna de mama focului de prostia românului. Românul nu e prost domne, e doar maimuţică, în definitiv nu asta vreţi de la publicul vostru, să devină conjunctural maimuţele? Altfel, credeţi-mă, v-aţi bucura de audienţă zero.

Aşadar hotărâţi-vă, vreţi să lansaţi Daggu şi Kleo sau vreţi să îi ştergeţi din istori muzicii de sorginte română? Nu mai aveţi mult timp să luaţi o hotărâre, aşa că operaţi din mers, rogu-vă!

Românismul numerelor ungureşti de înmatriculare

Acum îi înţeleg pe vorbitorii de engleză când sunt mândri de limba lor pe care o întâlnesc sub diverse forme în lumea întreagă. A fost şi cazul meu acum câteva săptămâni când pe M1, în Ungaria m-am trezit depăşit de o maşină cu numărul unguresc de înmatriculare... KKT. Cum să nu-mi devină domne simpatic străinul care fără ştirea sa poartă un mesaj în limba română? Zău dacă nu-mi vine să îl opresc şi să îi strâng mâna chiar dacă el nu va înţelege prea bine despre ce e vorba. Ca în Love Actually, dacă l-aţi văzut, love is all around. La fel şi cu românismul. Se infiltrează cu abnegaţie maximă...

"Legenda călăreţului singuratic" cu ochiul şi mintea de acum

Chestionar pentru nostalgici! Mai ţineţi voi minte "The Legend of the Lone Ranger", westernul care ne-a marcat anii 80 prin acea minunată coloană sonoră: tararam tararam tararam pam pam...? L-am văzut de două ori urmare a hazardului pus de cale de viaţă: o dată cu ai mei şi la 2 zile împreună cu Aurel, văru de la Braşov, cel cu operele de artă, lacă că vă zic altădată povestea, funny în felul ei. Am reuşit să îmi reamintesc de acei ani ieri, când am revăzut "The Legend of the Lone Ranger", evident cu mintea şi modesta mea cultură cinematografică de acum, înţelegând mult mai lesne de ce nu se regăseşte nicăieri într-un top al westernurilor din toate timpurile. Pentru că dincolo de faptul că este clişeistic (ce să îl compar cu "High Noon", care în realitate numai western nu e?) filmul mai aduce cu sine o interpretare lamentabilă a actorilor din rolurile principale, câtă vreme rolurile secundare au fost dăruite unor actori de primă mână: Christopher Lloyd şi Jason Robards. Călăreţul cu mască în ultima treime a filmului se numeşte Klinton Spilsbury şi în ciuda aşteptărilor voastre nu, nu este actor de filme porno şi nici nu a mai jucat într-un alt film dincolo de acesta. Probabil pentru că teoretic nu prea aveai de ce să îţi doreşti să distribui un actor care poartă mască, nu se dezbracă deloc şi acceptă ca vocea să îi fie dublată de unul dintre fraţii Keach (nu Kitsch!!!) Indianu' pe care în film îl cheamă Tonto, nu e jucat de Tonto ci de Michael Horse, actor natural bronzat, deci nedat cu fond de ten şi care a reuşit dincolo de acest flop să fie distribuit în câteva filme ale lui Lynch. Sculpturile, picturile şi alte lucrări de artă ale lui Horse pot fi admirate la Smithsonian Institute din Washington.

Laitmotivul filmului este, evident: "Hi-Yo, Silver! Away!" şi sigur vă veţi aminti de postura în picioare a lui Spilsbury, pe scările calului albinos ce răspunde la numele de Silver, şi el la rândul său ridicându-se cu copitele din faţă în aer, în plin amurg sepia. Şi foarte proletcultistul "Hi-Yo, Silver! Away!", care în limba română ar suna cam ca "Dii, Argintule! Să mergem!" Am încercat să mi-l imaginez pe Sergiu Nicolaescu cu replica aceasta şi mi-a părut rău. Unele imagini sunt atât de pline de ridicol şi penibil încât efectiv nu pot fi povestite.

De asemenea memorabilă este şi discuţia din finalul filmului, între preşedintele Grant, care tocmai îi mulţumise călăreţului singuratic pentru că i-a salvat viaţa şi acum i se adresează indianului Tonto. Iat-o:

"Preşedintele Grant: And how can I thank you?

Tonto: You can thank me by honoring your treaties with my people.

Preşedintele Grant: We will try."

Ziceţi şi voi, nu e sincer preşedintele ăsta? Zilele noastre nimeni nu ar mai vota un candidat care încearcă să ne convingă să îl votăm spunând: voi încerca. Preşedintele Grant era însă realist, conferind filmului un final deschis. Ei bine, iată că problema rezervaţiilor naturale a rămas o problemă iar preşedintele Grant nu poate fi acuzat că ar fi un mincinos. În rest, să ne bucurăm de anii amintirile anilor 80, deoarece suntem ameninţaţi cu un remake cu George Clooney în rolul călăreţului cu mască şi Johnny Depp în rolul lui Tonto.

Gears of War 2, sau răsplata Moşului Nicolae pentru că nu am bătut pe nimeni în cursul anului

Numai bine că au venit sărbătorile, am început să fiu şi eu gratulat, dovadă evidentă a cuminţeniei mele de peste an. Moş Nicolae, persoană dezabuzată şi făcătoare de cadouri neaşteptate mi-a adus aminte că nu am mai jucat de mult un joc pe platformă Xbox care să îmi consume cele două zile sfinte de week-end, prin urmare, surpriza-surprizelor, m-am ales cu Gears of War 2 şi Fable II, noi-nouţe, aproape fierbinţi, stare cu care trebuiau să se obişnuiască pentru că aşa se comporta Gears of War 2 aseara la ora 01 din noapte, când m-am hotărât să îl las pe Marcus să facă nani. Sunt un mare amator de shootere, nu însă unul comod, ci deosebit de pretenţios, prin urmare, zicea Bebele, mesagerul moşului ramolit, exista riscul să nu mă prindă acestjoc SF, dacă iau în consideraţie faptul că ultima dependenţă în gaming mi-o stârnise Medal of Honor. Cu toate acestea, surpriza a fost totală.

Gears of War 2 aduce destule noutăţi în ceea ce priveşte shooterele şi aici aş vrea să mă opresc puţin. În primul rând avem de-a face cu un alt erou decât eternul băiat frumos, slăbuţ, sau mai bine zis armonios şi curajos, dar pe alocuri stângaci, începătorii omorându-şi cu mare uşurinţă personajul, până ajungeau să stăpânească cum trebuie controlerul. Adevărul e că între două rele: operaţii estetice să semăn cu Fuego sau cu cu Steven Segall îl prefer pe ultimul, şi uite aşa am ajuns să lupt cu un personaj nu foarte educat, nu foarte inteligent, deloc foarte agil, dar deosebit de impunător fizic şi rezistent.

De asemenea nou este şi modul de reanimare al eroului, un soi de "dat viaţă" de la aproapele cu care lupţi cot la cot. Dacă însă aştepţi în agonie, în propria baltă de sânge să "ţi se dea viaţă" trimiţând mesaje de HELP şi nu vine nimeni, e clar că nu a mai supravieţuit nimeni, ceea ce mie personal nu prea mi s-a întâmplat. De fapt încerc să spun să gameplayul este în asemenea manieră gândit ca să nu fie o problemă parcurgerea etapelor, ba mai mult, acest lucru să fie suficient de facil încât să confere dependenţă gamerilor, dornici să mai joace un capitol şi încă unul şi încă unul. Umor nu prea există, dar nu îi vei duce lipsa, deoarece aproape că nu mai ai timp de umor, iar filmuleţele intercalate sunt cinematice până la perfecţiune. Pentru cei dornici să îşi şi clătească ochii mai apare din când în când Maria (fata cu zâmbet de foc) Santiago, soţia lui Dom(inic) după care ... Dar de ce să vă stric plăcerea.

În încheiere un mesaj pentru cei care s-au grăbit să semnaleze că Dom şi cu Marcus ar fi gay, aducând drept dovadă tatuajul lui Dom cu numele de Marcus. Ţeapăăăă! Tatuaj are, dar numele nu e Marcus ci... Maria. Ştiu şi Elton John a fost căsătorit cu o femeie, dar totuşi, să nu avem pretenţii prea mari de la nişte brute care nu ştiu decât să manevreze drujba şi kalaşnicovul. Nici un fel de sensibilitate la soldaţii din Gears of War 2.

Tudor Mărculescu, încă o victimă a celor de la Cancan

Tudor Mărculescu este un cetăţean român care vrea să dea statul român în judecată pentru faptul că pe perioada detenţiei sale a fost violat de 13 deţinuţi, primii trei molestându-l chiar în arestul Poliţiei Constanţa. Suma pe care acesta o va revendica de la Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi de la Poliţia Română este de 50.000 Euro. Măgăria celor de la Cancan este cu atât mai mare cu cât se încearcă deturnarea opiniei publice de la abuzul organelor de poliţiei (sau mai bine zis de la nepăsarea acestora) printr-o evidentă discriminare, punându-se în primul rând accentul pe faptul că Mărculescu este homosexual: "Un fost condamnat gay cere 50.000 de euro despagubiri de la statul roman, dupa ce a fost violat, de 13 colegi de celula, in arestul Politiei Constanta si in mai multe penitenciare din tara."

Modul ridicol în care reacţionează cititorii CACAN la această ştire este rezultatul la care contribuie clemenţa acestei publicaţii. Am citit comentarii dintre cele mai cretine: pai e gay si a fost violat!?!? cred ca i-a placut si abia acum i-a venit ideea cu procesul, poponaru asta ia provocat sau gunoiul asta deabia astepta sa-l calareasca aia ! acuma mai vrea si bani .... Aşadar cei de la Cancan încearcă crearea unui curent de opinie potrivit căruia un homosexual violat nu ar beneficia de aceleaşi drepturi ca şi un heterosexual violat.

Prin urmare Tudor Mărculescu fără să primească dreptul la replică ajunge să se exprime în josul comentariilor, scoţând totodată la iveală un detaliu cel puţin ciudat: informaţiile au ajuns pe mâna "ziaristului" Mihai Niculescu de la Cancan din interiorul sistemului şi nu de la Tudor Mărculescu.

Iată dreptul său la replică:

"Urmare a articolului publicat de revista can can care mi-a solicitat sa imi exprim parerea privitor la subiectul articolului ma simt nevoit sa fac urmatoarele precizari: - nu am intentionat sa fac public acest caz si nici nu simt nevoia sa mediatizez, fata de acest articol am doar resentimente, dat fiind vorba ca precizarile facute in articol sunt de materia vietii private, si mai mult decat atat sunt confidentiale prin hotarare judecatoreasca - intentionez ca in viitoru foarte apropriat sa depun plangere la CNCD privitor la materialul in sine si la comentariile cu iz discriminatoriu, precizez ca desi can can nu isi asuma responsabilitatea vizavi de comentariile unor persoane din societatea civila totusi raspunde pentru prezentarea acestora pe spatiul virtual , sub acest aspect, pun in vedere ziarului sa ia atitudine si sa blocheze spatiul destinat articolului de fata. Cred ca acest lucru ar insemna o indreptare minima a raului produs.Arat in continuare ca nu ma sfiiesc sa recurg la toate caile legale in vigoare pentru a demonstra lipsa de fair-play de care da dovada publicatia, in premisa in care conducerea publicatiei nu intelege sa renunte la acest articol ma simt nevoit sa atac in instanta aceasta atitudine a publicatiei. Nu cred ca este permis cuiva sa judeca sau sa isi exprime parerea despre viata personala a cuiva.Este adevarat ca am refuzat atat publicarea articolului cat si sa dau un interviu ,fiindca in Romania nu sunt oamenii care sa poata intelege asemenea lucruri, in plus daca vroiam o opinie publica faceam cunoscut cazul inca de la inceput.Nu am putut ramane indiferent la aceasta situatie de fapt."

Concluzia ar fi că, după cum ameninţa şi Dani Oţil, a venit vremea ca acest ziar de scandal să fie dt în judecată şi să se traseze în sfârşit anumite drepturi ale cetăţeanului, care, se pare că nu vor putea fi obţinute decât prin procese de calibru. Aproape 19 ani s-a tot vorbit despre libertatea presei câştigată în urma revoluţiei. Părerea mea este că deja există ziare care au ajuns să pună în pericol dreptul fiecăruia la intimitate, beneficiind de mult prea multă libertate. Sper ca atât Dani Oţil cât şi Tudor Mărculescu să lupte până la capăt şi să nu fie şi ei între timp copleşiţi de blazare şi scârbă, sentimente la zi şi din păcate la dispoziţia tuturor, fără discriminare. Cât despre Mihai Niculescu, autorul articolului, nici un fel de părere de rău. Dacă până la urmă va ajunge în detenţie sigur un coleg de branşă va avea grijă să scrie un articol în care să specifice că deşi a fost violat, Niculescu era heterosexual convins.

Şpaga, un joc de totul sau nimic

Aţi văzut vreodată un şpăgar care să scoată banii din plic, să îi împăturească şi să îi strecoare în buzunarul de la spate, după care să vă înapoieze plicul? Nu vă grăbiţi să spuneţi că un astfel de gest ar fi deosebit de jignitor, deoarece ar însemna că din principiu nu consideraţi deloc jignitoare şpaga, ceea ce nu e adevărat. Răspunsul e NU! Şpăgarul face un joc de totul sau nimic. Îi strecori plicul, îl ia cu totul, chiar dacă ulterior aruncă la gunoi plicul pe care poate unii, mult mai săraci nu şi-l permit. Ştiu că sună patetic dar încerc să trasez bazele unui silogism, puţină răbdare, rogu-vă!

Aşadar vine controlul peste tine, bărbat înstărit, posesor de firmă şi te prinde cu tot felul de chestii. Tu ce faci în situaţia asta, mai ales când realizezi că dacă faci scandal pierzi mai mult decât dacă te hotărăşti să laşi de la tine, vorba unui unchi de la munte: le dau de mâncare ca să îmi asigur eu prosperitatea 10 ani de-acum încolo? Îi inviţi pe domnii de la control la o masă copioasă. În astfel de situaţii sunt trimişi la cumpărături şoferul firmei şi femeia de serviciu, dar, cu unele excepţii se mai întâmplă să vină şi contabila, femeie cu gusturi puţin mai rafinate. Banii sunt numeroşi, nu trebuie să se uite la preţ ci să cumpere cele mai scumpe produse, pentru a-i flata cât mai mult pe controlori. Brânză cu cât mai mult mucegai, fructe de mare, pâine neagră, câteva sticle de Metaxa, ce rămâne poate iau acasa invitaţii şi evident, câteva sticle de bere. La bere nu o nimeresc, cumpără una ieftină, populară, din obişnuinţă, din uzanţă. O bere cu promoţie. Potul cel mare un apartament ultracentral şi ultramobilat.

Momentul cu cimentul se produce. Controlorii se ospătează pe cinste, fac bancuri, vorbesc cu cei care tocmai scăpaseră de amendă despre situaţia dificilă, despre cât de ticăloşi sunt unii oameni, experienţe personale, una-alta şi, pe şestache îşi strecoară ba în buzunarul de la haină, ba în buzunarul de la piept de sub vestă plicurile cu pricina, care se aflau, nimeni nu s-ar fi aşteptat, în şerveţelele pe care nici unul nu şi l-a pus la gât. Învăţătură de minte, altădată să pună plicurile în farfurie sau mai discret, pe scaun, pentru că cine ştie, dai peste unul mai neatent, aruncă şervetul pe te miri unde şi pe urma te trezeşti că se uită urât la tine, că nu l-ai uns. Toate bune şi frumoase, numai că oamenii par nemulţumiţi. Totul a mers bine şi totuşi ceva le lipseşte. Agitaţie mare, femeia de serviciu întreabă unde sunt capacele de la sticlele de bere şi începe să caute în gunoi. Odată găsite se îndreaptă cu ele spre biroul devenit peste noapte sală de mese. Domnii controlori ceruseră şi capacele, să vadă dacă nu cumva câştigaseră potul cel mare.

După cum vă spuneam: aţi văzut vreodată un şpăgar care să ia doar o parte iar restul din şpagă să v-o înapoieze?

Wipe After Reading - un nou proiect VasileSensual

După cum v-am "ameninţat" astăzi, iată, sunt în măsură să vă divulg surpriza de care vorbeam. Este vorba despre o nouă adresă ce va găzdui fişe cu gafele publice ale celor mai proşti jurnalişti din România şi multe alte detalii legate de fulminanta lor carieră mass-media. Cu alte cuvinte, în scurt timp se va putea spune că dacă tu, om de presă, nu te regăseşti pe Wipe After Reading eşti un jurnalist decent. Din păcate, la câte catastrofe sunt prezente în mass-media românească ar fi fost de-a dreptul indecent să pun de o bază de date în care să îi ridic în slăvi pe cei mai buni ziarişti ai momentului.

Pentru a transforma acest proiect într-o adevărată bază de date, într-un dicţionar al celor mai lipsiţi de credibilitate jurnalişti din România, a căror prezenţă în coloanele acestui site i-ar exclude de la sine este mare nevoie de ajutorul vostru, deoarece sunt convins că nu voi putea să cuprind toate aberaţii de logică, limbă română sau chiar de personalitate a celor care semnează articole în presa românească. Prin urmare, aveţi o adresa, iar aceasta este krampusz.miklos@yahoo.com iar aici orice link din presă este binevenit. Ajutorul vostru este nepreţuit, atât din punctul de vedere al cititorului de presă, cât şi din perspectiva celui hărţuit.

Aştept semnalele voastre! Puneţi-mă la treabă!

Adi Despot, metodica umilinţei absolute - cobai Alexandra Avram

Sărbătorile vin, sărbătorile vin...

Sunt un tip repetitiv, şi cred că aţi realizat asta până acum chiar şi fără ajutorul meu, aşa că ceea ce urmează nu mai este un adevăr crud pentru nimeni. Prin urmare, îmi exprim încă o dată respectul pentru Adi Despot, aşa cum este el şi vreau să îi mulţumesc în prag de sărbători pentru cadoul de Moş Niculae pe care mi l-a făcut. "Umilirea" ziaristei de care vorbeşte o mare parte a presei nu este o umilire, este un strigăt de disperare la adresa oricărui şefuleţ din presa scrisă sau audio-vizuală care angajează piţipoance pe un salariu mult prea decent pentru indecenţa şi dezordinea din propriul creier.

Este o întrebare pe care mi-o pun şi eu de foarte multă vreme: cum de sunt angajaţi astfel de idioţi? Oricât sună de patetic, promit să încerc şi eu să fac ceva în sensul deconspirării acestora, şi supriza pe care v-o pregătesc sper să fie deja disponibilă în seara de Moş Nicolae, evident, şi în măsura timpului meu liber. Până atunci însă încă o dată, jos pălăria Adi Despot, într-adevăr noi facem presa, ei ţin cel mult un microfon, deoarece mai nou e la modă lavaliera: au mâinile libere şi spaţiul riveran gurii este degajat!

Respect etern pentru inteligenţă şi logică în lupta încrâncenată cu prostia absolută!




Update
Ziarista "umilită" se numeşte Alexandra Avram, este VJ-iţă la noul post muzical de televiziune Music Channel şi şi-a încercat norocul în mai multe branşe, chiar şi în câteva cu perdea: televiziune şi emisiunea "Noră pentru mă-sa".

P.S.
Priviţi cum ţine gura Alexandra Avram! Oare respiră pe gură? Să i se fi stricat oare branhiile?

Bătrâneţea bat-o vina, na c-am cocoşat găina

Vârstele nu iartă şi spun asta ca să ia aminte şi cei tineri care cred că mingea e în terenul celor bătrâni. Ei bine nu e aşa. De cele mai multe ori vedem numai ce vrem noi să vedem şi de aici cele mai multe neînţelegeri cu cei în vârstă, care nu vor decât să ne comunice lucruri atât de evidente pe care, datorită vârstei noi le complicăm.

Să o luăm drept exemplu pe Decană (termenul nu face referire la vreo calitate academică sau la niscaiva diplome la activ, ci pur şi simplu la Decanatul Vârstei, fireşte). Decana e vorba ceea, femeie nevricoasă, sensibilă, uşor excitabilă încât stimulii aproape că nu mai au importanţă, stimuli să fie. Noi, oameni tineri, cu energie, cu răbdări dar şi cu răboj, că deh, o minte tânără are şi ea limite de stocare, aşa că la un moment dat începem să însemnă: aici Decana a vorbit în plus, aici i-a repezit pe oaspeţi, aici mi-a vorbit mie cu un ton ţinut la 40 de grade, soare şi în vecinătatea haznalei... şi tot aşa. Un semn în calea uitării. Când se umple răbojul explodăm şi noi, că deh, oameni tineri, cu energie şi cu răbdări. Şi noi o ţinem pe-a noastră şi Decana pe-a ei: "ţineţi cont de vârstă domnu..." Şi noi nu ne lăsăm. Suntem aproape să o zicem pe aia cu "poate aveţi dumneavoastră mai mulţi ani dar noi avem mai multă şcoală" dar preferăm să păstrăm linia diplomatică şi laitmotivul scării ierarhice. Decana palid mai insistă totuşi cu "ţineţi cont de vârstă domnu..."

Iar apoi seara, târziu, la lumina focului din sobă, când lemnele poc-poc de parcă cineva s-ar gândi la noi honi soit qui mal y pense iar afară pe deal urlă la intervale regulate ţipă buha desemantizăm "ţineţi cont de vârstă domnu..." Era strigătul Decanei care clama înţelegere. Ţineţi cont de vârstă, domnu, că eu nu mai sunt în toate minţile! Era rugămintea aprinsă a Decanei să nu ne lăsăm influenţaţi de gura ei ci să o judecăm după suflet, dincolo de aparenţe.

Din păcate, nu ne-a dat niciunuia dintre noi prin cap să o rugăm să ne arate sufletul...

Îl avem şi pe Fernando de la Caransebeş...

Fernando de la Caransebeş există şi potrivit uzanţelor provinciei este probabil un erou local, mai ales acum de când clipul său este unul dintre produsele româneşti cele mai vizitate de pe net. Egocentric prin definiţie, caransebeşeanul nostru interpretează cu farmec personal nedisimulat un cântec conceput pentru o femeie şi care, fără să fie o manea reuşeşte să devină o manea datorită celor prezenţi în clip şi nu în ultimul rând datorită versurilor.

Ce spun frumoasele versuri? Ele vorbesc despre o anumită contradicţie între cei doi poli ai familiei, el şi ea care în cazul de faţă este tot un el, dar nu e gay, nu, nu, fiind mult prea retardat pentru a fi capabil să profite şi de această alternativă existenţială: the double way. Aşadar, el face într-un fel, iar bărbatul lui, în dulcele stil "i say potatoe you say potato" ba se joacă cu ligheanul, ba se joacă cu păpuşa, ba se joacă cu banana, cu papucul iar în cele din urmă apare triumfal în postura de "tâmpitu".

În final un sfat pentru melomani: sunaţi-l pe Fernando de Caransebeş aka Tâmpitu. Mobilul său: 0720 60 83 18. Alo, can you hear the drums, Fernando?

Un penis erect din mai multe perspective

Iată, pentru cei/cele care nu au habar (nu e nici o ruşine să nu ştii, ruşine e să nu ştii şi să nu întrebi!) cum arată în realitate un penis în erecţie. Treceţi cu vederea dimensiunea acestuia, călăuziţi fiind de principiul că "mărimea nu contează" şi reţineţi doar poziţia îndrăzneaţă, cu pretenţii de verticalitate. Şi acum să vedem ce înţeleg prin "penis erect" cei de la lick.

"Astfel, pe blugii acestuia, în dreptul şliţului, putea fi admirat un penis în erecţie ieşit în relief, cu siguranţă fiind vorba de o glumă a unui designer nonconformist."

Ziceţi şi voi, nu vi se pare asta o dezinformare în toată puterea cuvântului? Acum, cum să vă spun eu, cred că este în definitiv vorba despre perspectiva din care priveşti respectivul organ, adică, dacă stai în poziţie bipedă, da, el este al dracului de bleg ca să nu zic ne-erect, întins pe spate însă vai, piei necuratule, acesta devine efectiv ameninţător. Câţi ziarişti atâtea poziţii, asta e concluzia mea pe ziua de azi.

Şi încă ceva, cât de aproape a privit autoarea articolului, Alina Erimia penisul închipuit de pe pantalonii lui Dani Oţil de şi-a dat în cele din urmă seama ca e în relief?

Alina Erimia, don't tell me what you like!

The good canadian şi "posibilii români"

Ştire bombă cu fâs, "Bryan Adams, hărţuit de posibili români". Echivocul declanşat cred că este dincolo de orice desemantizare, acum, pus faţă în faţă cu un nou concept: "posibilul român". Trebuie totuşi să îi apreciez pe cei de la lick pentru flerul de care au dat dovadă atunci când au ales să strecoare îndoiala în coloanele respectivului articol, în comparaţie cu alte publicaţii, cum ar fi EVZ care nu se eschivează încă o dată să ne intoxice cu neadevăruri. "Brian Adams, hărţuit de doi români" este titlul din publicaţia tocmai citată, şi după cum vedeţi, dacă cei de la lick îşi mai pun totuşi unele întrebări, în cazul EVZ situaţia e clară: prostul n-are dubii!

Ce e al lui lick să le trăiască: preluăm ştirea "Bryan Adams, hărţuit de o mamă şi fiul ei, posibil români" de la Mediafax şi o rescriem în ziarul nostru gălbior cât să ieşim şi noi penibil după posibilităţi. Ce nu au înţeles aceşti "transcriitori" este că folosirea lui "posibil" ca adjectiv în locul adverbului transformă în hilar, dacă nu în penibil lucruri nevinovate, cum ar fi cazul de faţă: pe români. Mă întreb şi eu, ca vita, cum e aia să fii posibil român? Adică mă gândesc eu că ar fi vorba despre nişte nume precum Winona Ryder, Dustin Hoffman, Linda Gray, Harvey Keitel, ăştia fiind nişte posibili români. Cu alte cuvinte, hărţuitorii ăştia ai lui Adams sunt în primul rând oameni şi, ulterior, luaţi la întrebări va ieşi la iveală că e posibil ca undeva acolo în străfundurile sufleţelului lor să le tresalte simţirea la auzul versurilor: codrule codruţule. De la Mediafax citire adverbul dă mai bine, adică îl hărţuiesc unii pe Adams, care, nu se ştie exact în ce limbă au zis prima oară în viaţă "mama" dar se pare că au pronunţat acest sublim cuvânt în limba română. Pentru că asta este şi taina articolului cu pricina: nu spune nimeni de unde s-a prins poliţia britanică de faptul că cei doi ar fi români, pentru că nu rezultă de nicăieri.

Eu cred că ştiu, am o presimţire li până la a o da ca sigur zic cu juma de gură: unul dintre poliţişti este poliţist sigur român şi acesta a bănuit că hărţuitorii sunt tot români pentru că unul dintre ei fredona o piesă a grupului vocal instrumental Savoy, varianta cu cordeluţă, adică postdecembristă.

Linsul pe buze, fasolea şi prezervativul de 1 decembrie

Ca în fiecare an, fasolea cu afumătură şi ţuica a scos în stradă bucureştenii, cărora le vine să iasă ori de câte ori aud că ar fi rost de mâncare gratis. Din nefericire chestia asta cu mâncarea gratis a devenit un loc comun greu de contracarat, prin urmare, ne ducem crucea chiar şi cei care avem o mică alergie la produsele semipreparate. Haide domne, cultură şi mai ales mâncare gratis! Da, da ştiţi, eu nu mănânc decât mâncare de casă, nu am încredere în produsele ăstea... Şi acum lovitura sub centură şi puţin dorsal: fasolea cu afumătură este handmade. Handmade şi ca reacţie la linsul pe buze, un soi de mâncare de nervi, unul îmi sărută prietena şi eu de nervi dau la linguroi. Iată ce spune Bucătăreasa Number 4 - aka Mariana Muraru, una dintre vinovatele cu fasolea la cazan: "Ne place foarte mult să pregătim fasolea cu afumătură, mai ales când a doua zi, după ce mănâncă, oamenii se ling pe buze". Explicaţia logică: pregătim fasolea mai ales a doua zi, când vedem oamenii lingându-se pe buze. Trăiască capcanele limbii române!

Însă ceea ce mi s-a părut interesant este faptul că anul acesta, comparativ cu anii trecuţi edilii sectorului 2 s-au gândit să combată specula cu fasole şi afumătură, punând la dispoziţia consumatorilor farfurii mici, mici, chiar foarte mici. Ceea ce nu au prevăzut aceştia este că în Piaţa Universităţii s-au dat prezervative gratuite. Iar acum, dragi prieteni, ziceţi şi voi, în ce se puteau încărca mai multe porţii de fasole, dacă nu în farfuriile neîncăpătoare sau în cornetele nepractice de ziar cu care au fost surprinşi câţiva "pomanagii". În prezervative, păi vedeţi că ştiţi. Păcat că nu a filmat nimeni scena pentru a o trimite la Durex şi pentru a genera o nouă linie de marketing:

"DUREX, duce ce până şi stomacul se grăbeşte să dea afară!"