Activităţi sigure cu onomastici de renume

Ia uitaţi o chestie super de aici. Un argument în plus să apelăm la orice oră la Moses Transports. Să nu credeţi însă că nu le-a venit altora ideea mai repede să profite de renumele despărţitorului de ape, prin urmare, am constatat cu surprindere că Moses Transports chiar există...

Mediatizarea în România - soluţie de prim ajutor

Îmi plac artiştii români. Ce mişto sună asta, nu? Dat fiindcă ştiu ce va urma, simţeam nevoia să încep astfel, pentru că apă care să mă spele nu s-a inventat încă. Îi apreciez foarte mult pe mulţi dintre artiştii noştri, consacraţi sau nu neapărat şi sunt de părere că mulţi dintre ei nu sunt trataţi cum se cuvine şi că îşi încheie existenţa artistică, dar de multe ori şi socială în condiţii inumane şi de anonimat.

Pe de altă parte nu pot să nu constat că pe la noi singura şansă de a avea parte de un tratament câtuşi de puţin uman într-un spital este să fii vedetă. Mecanismul e simplu: eşti vedetă, camerele sunt pe tine, ziarele de scandal te vânează şi orice loc în care poposeşti devine un mic centru al universului. În aceste condiţii oamenii încearcă să pară cât mai binevoitori, cât mai atenţi şi cât mai altruişti, pentru că altfel se deschide cutia Pandorei şi de la un nimic aparent neimportant aflăm de afaceri oneroase, codoşlâcuri şi altele. E important să te zbaţi să ajungi VIP? În România poate mai important decât în alte ţări. În occident dacă eşti VIP pui în funcţiune instituţii care de multe ori se întâmplă să şomeze, a venit peştele cel mare, acum ne scoatem pârleala pe tot anul. În România dacă eşti VIP pui în funcţiune omenia (chiar dacă falsă şi pe perioadă scurtă) în instituţii care deontologic pe asta se bazează.

Îl respect pe Gheorghe Dinică şi sper să supravieţuiască momentului greu şi să revină în forţă, chiar dacă în telenovele nu întotdeauna de bună calitate şi în mare măsură subculturale. Pe de altă parte, nu pot să nu observ că dacă în acest caz extrem nu s-ar fi aflat Gheorghe Dinică, ci, să zicem Gheorghe Dimică, alta ar fi fost atenţia pe care personalul spitalelor româneşti i-ar fi acordat-o şi fără doar şi poate probabil şi alta starea acestuia de sănătate. E într-un fel una dintre puţinele compensări pe care un actor de calibrul lui Dinică le primeşte de pe urma carierei sale de succes, căci pentru bunăstarea sa actuală (probabil una la limita decenţei), actorul munceşte şi acum pe brânci. În definitiv, este trist, dar se pare că merită din ce în ce mai mult în România să fii VIP. Îţi cresc şansele de supravieţuire în spitalele din România.

Numai o dată

Astăzi v-o prezint pe doamna Livia Ilieş, de altfel "o doamnă".

"Insa cea mai mare ciudatenie a Oanei (Zăvoranu) i s-a parut, de departe, fixatia legata de chiloti. Purta o singura data lenjeria intima, apoi ma punea sa o arunc. Nu ma induram, ca erau foarte fine, multe le-am luat la mine acasa, recunoaste femeia."

Suntem în criză, pot să înţeleg atunci când cineva face eforturi să supravieţuiască şi chiar atunci când stilul depăşeşte cu mult decenţa. De cele mai multe ori nu pun întrebări adiţionale, observ admirativ. În cazul doamnei Livia, chiar dacă aceasta extrăgea chiloţii din gunoi, scuza este una singură: au fost purtaţi decât o dată.

Doamna Livia este una dintre acele menajere fericite că au lucrat în intimitatea Oanei Zăvoranu (tirană sau nu) şi nu într-un bordel. Probabil că dacă ar fi fost "femeie menajeră" (asta am auzit-o în concediu de la un moldovean de la Chişinău), toţi bărbaţii care au prestat "numai o dată" şi-ar fi continuat periplul nocturn la doamna Livia.

P.S.

Psihologic, sintagma "multe le-am luat la mine acasa" îmi dă de gândit. Cred că doamna Livia e genul aceea de femeie cu multe pisici. A lot of pussy.

Marina Voica - tupeu de artist

Marina Voica. Dedic acest post celei mai progresiste soliste de muzică ușoară românească, o vizionară autentică în contextul României pre'89. Binecunoscută pasiunea acesteia pentru muzica megastarului, ați avut acum ocazia să vă clătiți ochiul cu o serie de mișcări în crampe, în ciuda pretențiilor de lascivitate pe care aceasta le emite. De fapt, părerea mea este că de la ”și afară pulouă, pulouă”, care este incontestabil hit până în prezent, femeia asta, mutantul acesta, cum vreți voi să îi ziceți a făcut tot posibilul să se umple de ridicol, fără teamă, fără grețuri, fără jene. Dacă stau să mă gândesc, tot cei care au revoluționat ceva în artă la început au părut ridicoli. În muzică cel puțin îmi amintesc de straniul vocii și înfățișării lui Willie Nelson, de mișcările lui James Brown, care ulterior avea să fie continuate de magastar, de întregul estetism al lui Grace Jones, de freza ”penibilă” a celor de la The Beatles sau de zgomotul și look-ul celor de la Sex Pistols și exemplele pot continua. Știu, în România mai sunt câteva cazuri, unele dintre ele deosebit de actuale, cum ar fi Nikita sau Sexy Brăileanca care tocmai a lansat un nou hit, de data aceasta despre chiloți, dar în cazul Marinei Voica un lucru este cert, individa are talent. Are talent, numai că progresistă din fire își alege mereu subiecte de cross-over pe o piață excedată de snobism până și când avem de-a face cu penibilul absolut. Cu toate ”inovațiile” și pornirile Marinei Voica s-ar fi putut face ceva, dar nu în context de underground, iar din nefericire aici s-au oprit demersurile sale. Eu însă mă număr printre fanii Marinei Voica. Cunosc pe dinafară versurile la ”și afară pulouă pulouă” sau versurile de la ”Azerbaidjan”, un duet inedit cu Fuego.

După mine în momentul de față mai avem doar doi artiști fără teamă de penibil: Marina Voica și Ilie Micolov. De fapt, sunt doi oameni pe care vedetismul (în mare măsură fals și de suprafață) nu i-a cocoșat. În afară sunt mai mulți, cu un fan-base impresionant și sper să nu vi se pară exagerate comparațiile mele: Tom Waits, Grace Jones, Screamin' Jay Hawkins, J.J. Johansson, Serge Gainsbourg, Willie De Ville. Toți oamenii ăștia fac muzică, dar mai altfel. Epigonii lor există și o duc chiar binemulți dintre ei ajutând la consolidarea unor mișcări artistice. Au lansat curente, au dinamitat concepții estetice scrobite, ne-au făcut pe mulți dintre noi să ne regăsim mai degrabă în ei decât în Elvis și în Madonna, ne-au redat alte sentimente, extreme, pe care muzicienii ”corecți” nu și le permit.

Marina Voica de pildă le redă încrederea gospodinelor și femeilor trecute de prima tinerețe, că prin curej și spontaneitate încă mai pot fi cuceritoare, făcându-l pe cel mai serios și încruntat bărbat de pe pământ să zâmbească. A venit vremea ca șoferii-striperi să o părăsească pe Monica Columbeanu, virând către Marina.

Ilie Micolov, de asemenea îi face pe toți bărbații frumoși respinși din pictoriale să viseze că încă mai pot vrăji cuconetul romantic. Între Cătălin Crișan și Micolov îl respect și l-aș promova oricând pe cel din urmă. Ba chiar cred că originalitatea și teama acestora de ridicol transgresează până și bariera sexelor. Nu pot să cred că nu există și bărbați care după ce au ascultat ”eu sunt șofer pe un autocamion” nu au avut fantezii cu Ilie Micolov. În definitiv Marina Voica și Ilie Micolov sunt cel mai postmodernist lucru care s-a întâmplat vreodată în muzica românească. Îi respect pentru curajul de a fi ei, de a face ceea ce le place cel mai mult și nu ceea ce le vine cel mai bine. Pentru că dacă ar fi fost să facă ce li se potrivește, s-ar putea ca nouă, celor din jur să nu ne fi picat tocmai bine (vorba unui amic: ”decât să le dai oamenilor în cap mai bine scrie poezii!” Prin urmare: trăiască Marina Voica, trăiască Ilie Micolov!

Trăiască libertatea de expresie! După ce am văzut filmulețul cu Marina Voica mimând megastarul am realizat deplin conștient că dacă acesta nu ar fi existat, Marina Voica l-ar fi invitat. Încă o dată suntem în urma curenților...

P.S.

Recunoștință eternă Elenei, pentru că mi-a deschis ochii!

Balet cu figuri de cooperativizare, altă etapă arsă în cultura românească

Scuze pentru absență. E motivată. Am dat peste o carte care m-a cucerit. După ce am citit-o vin să vă împărtășesc sentimentele mele. Îl regret pe Ceaușescu, așa cum îl regret pe Ed Wood. Unii oameni au o dimensiune a umorului involuntar ieșită din comun, iar aceștia au menirea de a revoluționa atât buna dispoziție cât și arta. Nu îl regret pe Ceaușescu nici ca președinte, nici ca dictator, nu îl regret pe Ceaușescu omul politic, ci pe Ceaușescu - estetul. Fără Ceaușescu utopia românească este astăzi mai săracă dintr-un anumit punct de vedere: îi lipsește copilăria pură și nevinovată.

Cartea de care vă spuneam se numește ”Ceaușescu critic literar”, Ediție, Studiu introductiv și note de Liviu Malița, Editura Vremea, București, 2007 și conține stenogramele a patru documente din arhivele secrete ale C.C. al P.C.R. ce redau conținutul întâlnirilor lui Nicolae Ceaușescu cu scriitorii, în anii '70. ”Scriitorii” sunt, printre alții: Adrian Păunescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Eugen Jebeleanu, Alexandru Ivasiuc, Aurel Mihale, Pop Simion, Constantin Chiriță și Mircea Radu Iacoban. În fragmentul asupra căruia mă voi opri, Ceaușescu se revoltă pe lenea și trândăvia scriitorilor români contemporani, cărora Partidul le-a oferit casă de creație la Mangalia iar aceștia nu scriu nimic despre cooperativizare:

”Tov. Nicolae Ceaușescu - Anul viitor avem 10 ani de când s-a terminat cooperativizarea. Noi tot așteptăm ceva de la scriitori, dar văd că se lasă mult așteptați.

Tov. Eugen Jebeleanu - Se lucrează.

Tov. Nicolae Ceaușescu - Un balet pe tema aceasta, a cooperativității (adică???), o piesă de teatru, care să reprezinte satul din trecut, moșierii, chiaburii, viața aceasta, eliberarea, toate frământările acestea cu cooperativizarea, și pentru și contra, și viața de astăzi. Numai dacă mergeți aici, la tovarășul Vîlcu, și vedeți cooperatorii, aveți ce scrie și ce a fost în trecut și ce este acuma. De la 600 kg de grâu la 2.209; mai așteptăm câteva zile ca să ajungi la 3.000 kg (Râsete.)

Tov. Vasile Vîlcu - 2.900 kg la cooperative iar la gostat este 3.000 și ceva de kg....

Cam care ar putea fi desfășurarea unui astfel de balet despre cooperativizare? Tineri în ițari, țopăie dintr-o parte în cealaltă a scenei, aruncă boabe de porumb, jonglează sape, cazmale, în urma lor chiaburi neobișnuiți cu munca alunecă pe boabe și se dau cu capul de podea. Bătrâni muncind cu elan, că rămâi și uimit cât de atletic era boșorogul român de cătun în acei ani. Nici nu e de mirare cum de i-a venit lui Becali ideea să îi aducă la meci, pentru a popula peluzele. Ce frumos îmbătrânește țăranul român... De asemenea, pentru o cât mai bună reflectare a realității sunt distribuite femei simple, plinuțe, nu tocmai balerine. Soția pompierului, care ridică mai rar piciorul, fiica secretarului de partid, propagandistă și la nevoie femeie de acțiune și câteva mame, alese cu intenția de a reflecta dexteritatea mamei, în raport cu alimentele. În cele din urmă se apelează la dubluri, lumina se estompează și într-o clipă de neatenție a publicului acestea sunt înlocuite de jongleri de la Circul de stat. În final se încinge o horă, toată lumea e fericită, mulțumită și îndrăgostită, iar chiaburul satului își smulge artistic părul din cap, de invidie față de minunățiile cultivate. Prim balerin al Operei Române, el, chiaburul, interpretează diavolește un soi de agonie scenică după care se stinge în chinuri grele, la căderea cortinei. În sală miroase a usturoi, a balegă și a lână udă de oaie, că unora dintre spectatori le vine pe bună dreptate să se întoarcă acasă, la țară. Fenomen constatat, fiecare primă zi după o nouă reprezenție de ”balet cooperatist” trenurile sunt pline cu cetățeni de nădejde pe care îi cheamă pământul natal. Alții, care s-au născut la oraș vizionează spectacolul pentru a doua oară, a treia oară, a patra oară, numai din dorința de a savura eterna moarte a chiaburului. Astfel spectatorul român și-ar fi putut dezvoltat dragostea de balet și poate că ar fi lăsat-o mai moale cu cea pentru fotbal. Ceea ce nu s-a întâmplat, încă o dată cultura adevărată pierzând teren în instanța distracțiilro facile. De aici ni se trage flagelul fotbalistic, de la neputința lui Ceaușescu de a-i dinamiza pe artiștii români să creeze cu adevărat, opere inspirate din realismul socialist. Avea dreptate când îi certa că au vrut casă la Mangalia și nu fac nimic pentru partid, nerecunoscătorii. Păunescu și cu Barbu erau microbiști, Jebeleanu empatiza cu japonezii, Ivasiuc premedita crescătoriile de struți din Maramureș prin trimiterile la dropii iar lui Zaharia Stancu îi erau gândurile numai la pantofi. Cred și eu că uneori țăranii lucrau fără tragere de inimă. În faptul serii la televizor ode tuturor, lor nu. De data aceasta fuseseră vânduți de scriitorii români!

Fotbalistul formerly known as Mutu

Ieri, în timpul meciului România-Insulele Feroe TVR a difuzat o reclamă la Ursus în care figura Mutu, chiar dacă, ce coincidență tristă, acesta nici măcar nu făcuse deplasarea acasă alături de echipa națională. În ultima vreme citisem destule de rău despre Mutu, ceea ce nu pot spune că m-au influențat prea tare, dat fiind că întotdeauna mi s-a părut că omul ăsta nu are ce căuta printre idolii tinerei generații. Toate comparațiile cu Hagi, întreaga pleiadă de laude la acestui băiețaș mi s-au părut întotdeauna umflată cu pompa, când singurul lucru care s-ar fi putu spune despre Mutu ar fi fost că la nivel uman nu contează iar ca sportiv este peste mediocru. Faptul că din când în când lui Mutu îi iese mai mult de un dribling în lanț, sau că din când în când introduce mingea în plasă și nu ratează un penalty nu mă poate convinge că ar fi prea multe de capul acestui fotbalist.

Prin urmare aseară m-am uitat la Mutu, într-o reclamă și atunci mi-am adus aminte de toate celelalte din occident, în care, o anumită vedetă devine imaginea campaniei, și, de ce nu, un role-model. Din câte știu omul respectiv primește o căruță de bani nu doar pentru ”rolul” în care apare câteva secunde sau pentru cine este, ci și pentru ce are de gând să fie. Răspunsul e simplu: o parte considerabilă din suma pe care o primești este pentru consecvență. În cazul nostru, Mutu nu s-a dovedit deloc consecvent, încetând să mai reprezinte un model. O companie serioasă de afară i-ar cere înapoi banii, exact cum au făcut cei de la Chelsea după scandalul cu liniuțele pe năsuc. Dar Ursus nu este o companie serioasă. Ca să nu mai spun ce șoc ar fi pentru Mutu dacă cei de la Ursus ar cere restituirea banilor, mai ales câtă vreme acesta trăiește cu convingerea că ar fi fost ales datorită calităților sale de ”actor”: E mai grea viața de actor decât cea de fotbalist.

Dragă Mutule! Ai jucat în reclama Ursus pentru imagine, nu pentru talentul tău inestimabil, depășit doar pe alocuri de performanțele lui Laurence Olivier. Din nefericire pentru tine, dacă nici măcar ca fotbalist nu faci două paralele, poate ar trebui să pui bazele unui sindicat și să îi păstorești pe toți cei care, ca și tine, consideră că e suficient să existe pentru ca fiecare concetățean să le doneze câte un Euro. Prietenii știu de ce.

Toma Caragiu, cel mai popular actor român în roluri de cascadori

V-ați întrebat vreodată în ce constă răzbunarea lui Luke Canfield? De pomană aș fi văzut filmul pentru că nu aș fi înțeles niciodată ceea ce mi-a devenit clar în doar câteva secunde, citind programul TV de astăzi, pe Național TV. Ei bine, Luke Canfield are puteri naturale. Dacă îi faceți rău lui sau familiei lui, Luke vă va lovi acolo unde vă doare cel mai tare, la nivelul sistemului nervos. Mai întâi de toate veți vedea o imagine cu Toma Caragiu, cu bască în cap, ”sunându-și un prieten”. ”Alo, Marcel, familia Marcel?” Sunt cuvinte de care vă veți lovi apoi, în tot cursul zilei. Spre seară vocea se va sincroniza perfect cu sunetul și pentru prima oară, în timpul meciului naționalei de fotbal, când balonul ajunge în posesia lui Mutu iar acesta se trezeste singur cu poarta goală transmisa se întrerupe și de dincolo de sticla ecranului Toma Caragiu cu bască în cap rostește textul deja obsedant: ”Alo, Marcel, casa Marcel?” Zilele care urmează devin apăsătoare, cu imaginea lui Toma Caragiu din ce în ce mai frecvent prezentă pe micul ecran, mai ceva ca prim- planurile Andreei Marin, sâmbătă seara, pe vremea când se dădea zână. Iar apoi ajungi să îl vezi la tot pasul pe Toma Caragiu iar obsesia aceasta funcționează până când devii insuportabil și ești mutat ”discilinar” la glumeți. Prin acest gest simplu, Luke Canfield este răzbunat.

Acum probabil vă întrebați cine joacă în film rolul lui Luke Canfield, mai ales că în imaginea celor de la port.ro apare Toma Caragiu. Nu, nu Toma Caragiu, ci un actor pe numele său Dan Barth. Și atunci de ce Toma Caragiu? Pentru că datorită asemănării izbitoare, s-a apelat la serviciile lui Toma Caragiu pentru a-l dubla în cascadele periculoase pe Barth. Aici însă s-a reușit o fotografie atât de reușită, încât nu trebuie să fii mare cunoscător al cinematografiei americane pentru a-l recunoaște pe Caragiu.

”Lampa cu căciulă”, un volum de Florin Lăzărescu în care mărimea nu contează

Copilăria e foarte scurtă și maturitatea eternă... Citisem eu undeva chestia asta, îngrozitor de patetică zicere, am și zâmbit puțin la gândul că o voi putea rosti vreodată dar am ținut-o minte. Pe urmă am spus-o, inevitabilul s-a produs, am spus-o cuiva patetic, care mă acuza că nu mă mai satur să trăiesc într-o eternă copilărie și a funcționat. Am fost lăsat să copilăresc mai departe. Pesemne că își adusese aminte cum e să nu îți pese de nimic, să nu iei nimic în serios, pur și simplu să trăiești după bunul tău plac. Am forțat puțin lucrurile pentru a demonstra contrariul. E fals. Este fals să consideri că singurii anii de recunoscută și acceptată iresponsabilitate sunt anii copilăriei și că neseriozitatea maturilor ar fi un semn de puerilism. Aflăm mai multe despre ”responsabilitatea” copilăriei în Lampa cu căciulă, colecția de nuvele semnată de Florin Lăzărescu.

Florin Lăzărescu și Ion Creangă și a lor ”copilărie a copilului universal”. Trebuia să spun asta, pentru că la finele cărții m-a străfulgerat acest spectru comic. Datorită perioadei istorice, ridicolul îi va opri până și pe cei mai logoreici critici, pe osanaliști, să dea cep acestei verbozități laudative. Gândul numai că Lăzărescu e un fel de Creangă cu șapcă de baseball, încălțat cu pantofi de sport și bătând o minge de baschet te-ar obliga să îi proiectezi pe Titu Maiorescu, Eminescu și Slavici undeva în apropierea celor de la 3 Sud-Est. Și totuși, dincolo de anodinul asemănării dintre cei doi, există ceva care îi distinge. Lipsa de griji. Vremurile s-au schimbat, nu mult, cum s-ar crede, ci pur și simplu s-au schimbat semnificativ și cu toate acestea nu sunt de acord cu teoria că puștii din ziua de azi trăiesc în puf, în comparație, să zicem, cu cei de la jumătatea secolului XIX. Ambele generații exploatează la maxim libertățile oferite, păstrând proporțiile raportului urban - rural. În cazul lui Lăzărescu, copilul său este la fel de rural ca și la Creangă, însă scriitura variază. Revin la motivul ”senitătății și al lipsei de griji”. Este comun. Era și în secolul XIX este și în secolul XXI. Singura diferență este că Lăzărescu se distinge de Creangă printr-o tensiune și o înnegurare care la primul nu există. Nu îmi place să folosesc termenul de ”realism social(ist)”, dar trebuie să recunosc că Florin Lăzărescu a îmblânzit într-o asemenea măsură acest concept, încât am început să îl accept. Creangă pare idilic pentru că strecoară o notă de toleranță în ”amintirile” sale. Îți dă senzația că tu, ca și copil în Humuleștii acelor ani ai fi beneficiat de un wild card și de o eternă imunitate. Te înscrii în altă clasă, față de maturii satului și oricât ai escalada-o, mereu te vei opri acolo unde conflictele se pot atenua amiabil. Trăiești paralel, într-o existență care te scutește de momentele fatale.

La Florin Lăzărescu situația stă puțin diferit. ”Copilul” său este și el încadrat într-o altă clasă, care însă seamănă perfect și aplică exact aceleași reguli cu cele ale maturilor, prin urmare, de cele mai multe ori cele două grupuri se suprapun (Lumea interlopă a brusturelui, Amintirile mele din al doilea război mondial, Lampa cu căciulă, Maimuța). Tensiunea este pretutindeni și de ea nu scapi niciodată, ca și cum întreaga copilărie ar sta sub semnul unor premoniții anterioare. Lampa cu căciulă vorbește cel mai bine despre acest ”mister”, despre lumea pierdută, oarecum autoexilată de mirajul orașului, care multora le va aduce aminte de fantasticul lui Vasile Voiculescu. Ceva te urmărește din umbră, o entitate sau un destin, greu de ales care, dar o umbră persistă. Tatăl și fiul trec prin zloată, se luptă cu natura dezlănțuită pentru a ajunge la oraș, ca odată trecuți ”dincolo” să își îmbrace hainele de schimb pentru a nu face impresie proastă. Florin Lăzărescu explorează fiecare sentiment al copilului, întocmind un adevărat îndreptar psihanalitic după care ar putea fi oricând analizat un matur. Copiii din Poveste de Crăciun care îi cântă lui Moș Crăciun Frere Jacques nu se diferențiază cu nimic de ”recitatorii” ce îi închinau ode lui Ceaușescu, iar Moș Crăciun, falsul acesta ordinar de Moș Crăciun, reușește să fie mai imbecil decât cei mai mulți dictatori imaginabili. De fapt, pe lângă omogenitatea acestei colecții de nuvele, marea reușită a lui Florin Lăzărescu constă în reproducerea perfectă la scară a devenirii. Copiii săi se implică în ceva ce mai târziu nu va mai putea fi perceput drept joacă. Ei însă niciodată nu se joacă. Dacă pentru noi trăirile lor par ludice, poate ar fi cazul să ne întrebăm dacă nu cumva eternitatea maturității noastre a intrat la apă.

Revin la pastila cu Creangă și îl acuz pe față pe Florin Lăzărescu de a fi descris perfect și realist ”copilăria trăirilor universale”, pe care ulterior a pus-o pe umerii unui alter ego, copil.

Se vede că mărimea nu contează întotdeauna!

Ne apără Poliţia Rutieră chiar de toate?

Lucian Dragan - Politia Rutiera
Asculta mai multe audio Muzica
Iată încă o "bijuterie" a muzicii româneşti, gândită probabil drept şpagă pentru a nu i se ridica domnului Drăgan permisul de către "poliţia rutieră, prezentă pe arteră".

Mă fascinează două versuri de aici:

În primul rând cu această ocazie am aflat că Poliţia Rutieră ne apăra de toate, ceea ce zău dacă ştiam. Aşa stând treaba, la anul, că vara asta a trecut, aş dori să apelez la Poliţia Rutieră să mă apere de nişte ţânţari şi de nişte muşte tembele care parcă văd că iar nu îmi vor da pace. De asemenea, având probleme cu ligamentele aş dori să apelez la domniile lor să îmi apere puţin aceste locuri sensibile, ca să pot să mai joc şi eu fotbal ca omul lipsit de angoase.

Urmează sintagma "radaru-i pozează". Nu domne' ca să ne înţelegem, radaru nu pozează, el filmează. De fapt radaru săracu nu face nimic, el stă, înăuntrul său însă nişte şoricei, mulţi şoricei dau din picioruşe şi învârt rola de film. Pentru înţelesul tuturor. Dacă radaru ar poza, pe cuvântul meu că mai jos de 160 la oră nu aş merge, iar dacă mi s-ar reproşa viteza prin prizma maşinii mele surprinsă în cadru ca o nălucă sigur aş găsi scăpare argumentând pe baza proastei calităţi a aparatului achiziţionat de Poliţia Rutieră.

Nu în ultimul rând ţin să mă opresc la secvenţa cu "mi-i casa în maşină". De fapt nu, nu mai are rost. Mi-am imaginat rapid cum ar sta treaba cu grupul sanitar. Destul.

Herta Muller "resenzaţionalizează" presa din România

Din an în Paşte presa românească redevine senzaţională. Nu, nu vreau să insinuez nici că din când în când Simona Sensual ne demonstrează că ne-am înselat, că este de fapt tobă de matematică, de Kierkegaard şi de bun simţ şi nici că în sfârşit o găsim pe Elodia, ci pur şi simplu că se întâmplă la un moment dat, graţie unor stimuli externi ca senzaţionalul nostru mioritic disperant de un deceniu şi ceva să îşi plece resemnat capul în instanţa unor nume proaspete. Defel proaspete în adevăratul sens al cuvântului, noii protagonişti ai senzaţionalului în cauză sunt de fapt figuri de luptători, personalităţi evidente care de cele mai multe ori o viaţă întreagă nu au pus botul la compromisurile facile doar de dragul tapetului. Au muncit cu dârzenie aproape din vocaţie, neinteresaţi de faptul că nu vor fi niciodată celebri. Înclin să cred din ce în ce mai mult că "celebritatea" este un deziderat al complexaţilor. Acum este momentul ca aceşti oameni să o dea la o parte şi pe Sexy Brăileanca şi pe Naomi şi pe Piticul Sexy, uneori chiar şi concertul Madonnei poate să treacă în linia a doua pentru că senzaţionalul românesc devine internaţional. Este, cred eu, un moment de luciditate al presei de scandal din România, în care se realizează concret că Sexy Brăileanca nu va deveni niciodată vedetă internaţională iar Fernando de la Caransebeş va rămâne pe vecie gravitând cam pe acolo pe unde îi este locul.

În aceste momente se produce epifania. Îi descoperă ziariştii noştri, în realitatea deloc conectaţi în concret pe Herta Muller sau pe Rareş Dumitru. Mândrie naţională. Mi se face greaţă, una dintre acelea care nu cunoaşte antidot. De ieri de la prânz tot românul e mândru de Herta Muller. De ieri seară tot românul a aflat cât de greu trăieşte sabreurul român şi ce eforturi fantastice fac toţi aceşti sportivi pentru a face adevărata performanţă. Ne amintim din nou de Mihai Covaliu pe care ne grăbim să îl numim "un geniu" al antrenoratului. Mâine îl vom uita cu siguranţă. Din vina cui? A lui Mihai Covaliu, fireşte. Nu are stofă de VIP. De scandalagiu. De Senzaţionescu. L-am cunoscut pe domnul Covaliu, şi spun asta tocmai pentru a scoate în evidenţă faptul că nu sunt la pertu cu acest mare sportiv român acum vreo 5 ani cu ocazia TIB-ului. Agenţia Naţională pentru sport avea acolo un stand unde invitase mai mulţi sportivi români să i se alăture. A venit Leonard Doroftei, toată floarea gimnasticii româneşti, Nadia şi Mihai Covaliu. Mihai Covaliu nu ieşea cu nimic în evidenţă. Purta o geacă de blugi şi trecuse în plimbare, de mână cu prietena sa (la ora aceea). După ce a stat puţin pe canapea, a dat autografe şi s-a întreţinut cordial cu toţi cei care îi solicitau părerea (ca şi ceilalţi sportivi români prezenţi), domnul Covaliu şi-a luat prietena şi a ieşit la plimbare în Parcul Herăstrău. Apoi a revenit, a mai stat o vreme şi a plecat iar. Seara, la închiderea standului, cine se plimba cu prietena sa de mână prin acelaşi parc Herăstrău. Tot Mihai Covaliu. De ce ar prezenta interes pentru presa noastră "senzaţională" un astfel de om? Răspunsul meu agresiv: DELOC.

Cât despre Herta Muller, astăzi aceasta este pe buzele tuturor. Am ajuns să fac alergie la Herta Muller. Scenariul acesteia la "Vulpe-vânător" nu a impresionat pe nimeni ca acum. Era realist şi tragic până la lacrimi. Ne săturaserăm de aşa ceva. Acum ne place. Ne grăbim să dăm filmul lui Stere Gulea după scenariul recent laureatei cu Nobel la ore dintre cele mai ciudate. Am renunţa şi la ştiri pentru filmul cu pricina. Suntem mândri de Herta Muller. Româncă de-a noastră ca şi Johnny Weismuller, Edward G. Robinson sau Irving Layton.

Sunt extenuat. Vreau o pauză de Herta Muller, Mihai Covaliu şi Rareş Dumitru. E timpul să ne întoarcem la freak-show-ul nostru cotidian. Trăiască Elodia! Sper că dacă mă aude nu mă va şi asculta, pentru că altfel chiar risc să devin Senzaţionescu. A mai făcut unul asta cu Lazăr şi de atunci nu îl mai uită nimeni...

Trilulilu strikes back

Iată descrierea acestui "duet infernal" pe chiar site-ul lui Daggu:
"Daggu ft. Kleo, is the new popular duo in Romania. Daggu comes from Germany, making music for 15 years. With Kleo his young partner, he recorded an album in 2008 that encludes elements of pop, dance and house. Kleo comes from the world of opera, but her clear voice fits perfectly to the somewhat rough one of Daggu.
The album "Summer Project" has 11 titles plus 4 remixes and also contains the Superhit "Trillu Lillu" which is currently on rank 2 in the Top 10 of "Radio Vacanta", with an upward trend.
The presentation of the album took place at the Black Sea coast in Mamaia and was supported by the TV station "Televisiunea Neptune", the radio stations "Radio Vacanta", "Radio Ring" (Medias), "Radio Constanta" and by "Bavaria real estate".
In the last 2-3 weeks they participated in several music festivals and were guests at some television broadcasts."

Aşa şi e. Şi Sexy Brăileanca a fost pe la mai multe posturi de televiziune, chiar şi Costin Mărculescu, asta însă nu le califică neapărat calităţile. Noroc cu posturile teritoriale şi cu cele de pe alte planete, cum ar fi Televisiunea Neptune, altfel nu ar fi avut ce trece la secţiunea prezentare. Şi mi-a mai plăcut faza cu "the world of opera". Fac subconştient conexiunea cu o piesă a lui Cindy Lauper şi cu versurile acesteia: "stone, the world is stone".

Sau poate "stoned" în cazul duo-ului infernal Dracu şi Klio, veniţi certamente din "oceanul cu dezmăţ"?

Iluminati și iluminatul de Buzău

Trebuie să vă spun asta, trebuie să mă eliberez de teoria conspirației meets teoria haosului, meets urbanizarea forțată. Sa încep cu o povestioară. Se făcea că un reputat om de știință, biolog de renume cu al cărui nume nu vă voi mai încărca memoria se afla ”pe teren”, la cules probe. ”Costumat” ca pe teren. Haine de second hand, cizme de cauciuc și o șapcă caraghioasă pe cap. Oprește la marginea drumul un străin, pune o întrebare în engleză, i se răspunde, apoi continuă conversația în engleză, limbă stăpânită mai bine, i se răspunde și finalizează prin a purta ditamai conversația în limba sa natală, franceza. La final, nemaiputându-și stăpâni uimirea, întreabă disperat: ”Vous etes peisan de cet village?”

Și acum epifania mea. Suntem o țară de eminențe cenușii și mi-e foarte ciudă pentru că de cele mai multe ori nu îmi dau seama de acest lucru. Pur și simplu trec pe lângă acești oameni pe stradă fără să realizez cât pot fi de aproape de noocrație, de adevărul absolut și de revelație. De acum m-am lecuit. Buzăul, il iubesc. Nu îl iubeam până de curând, dar îl recunoșteam. Cârnații de Pleșcoi și covrigii de Buzău. Ei bine, în concediu am mai descoperit ceva. N-o să credeți! Iluminati de Buzău. Da, ei există, de ce n-ar exista. Ba mai mult, they are in the business...

P.S.

Oare care este semnificația ezoterică sau ocultă a sintagmei Happy Pop?