Copilăria e foarte scurtă și maturitatea eternă... Citisem eu undeva chestia asta, îngrozitor de patetică zicere, am și zâmbit puțin la gândul că o voi putea rosti vreodată dar am ținut-o minte. Pe urmă am spus-o, inevitabilul s-a produs, am spus-o cuiva patetic, care mă acuza că nu mă mai satur să trăiesc într-o eternă copilărie și a funcționat. Am fost lăsat să copilăresc mai departe. Pesemne că își adusese aminte cum e să nu îți pese de nimic, să nu iei nimic în serios, pur și simplu să trăiești după bunul tău plac. Am forțat puțin lucrurile pentru a demonstra contrariul. E fals. Este fals să consideri că singurii anii de recunoscută și acceptată iresponsabilitate sunt anii copilăriei și că neseriozitatea maturilor ar fi un semn de puerilism. Aflăm mai multe despre ”responsabilitatea” copilăriei în Lampa cu căciulă, colecția de nuvele semnată de Florin Lăzărescu.
Florin Lăzărescu și Ion Creangă și a lor ”copilărie a copilului universal”. Trebuia să spun asta, pentru că la finele cărții m-a străfulgerat acest spectru comic. Datorită perioadei istorice, ridicolul îi va opri până și pe cei mai logoreici critici, pe osanaliști, să dea cep acestei verbozități laudative. Gândul numai că Lăzărescu e un fel de Creangă cu șapcă de baseball, încălțat cu pantofi de sport și bătând o minge de baschet te-ar obliga să îi proiectezi pe Titu Maiorescu, Eminescu și Slavici undeva în apropierea celor de la 3 Sud-Est. Și totuși, dincolo de anodinul asemănării dintre cei doi, există ceva care îi distinge. Lipsa de griji. Vremurile s-au schimbat, nu mult, cum s-ar crede, ci pur și simplu s-au schimbat semnificativ și cu toate acestea nu sunt de acord cu teoria că puștii din ziua de azi trăiesc în puf, în comparație, să zicem, cu cei de la jumătatea secolului XIX. Ambele generații exploatează la maxim libertățile oferite, păstrând proporțiile raportului urban - rural. În cazul lui Lăzărescu, copilul său este la fel de rural ca și la Creangă, însă scriitura variază. Revin la motivul ”senitătății și al lipsei de griji”. Este comun. Era și în secolul XIX este și în secolul XXI. Singura diferență este că Lăzărescu se distinge de Creangă printr-o tensiune și o înnegurare care la primul nu există. Nu îmi place să folosesc termenul de ”realism social(ist)”, dar trebuie să recunosc că Florin Lăzărescu a îmblânzit într-o asemenea măsură acest concept, încât am început să îl accept. Creangă pare idilic pentru că strecoară o notă de toleranță în ”amintirile” sale. Îți dă senzația că tu, ca și copil în Humuleștii acelor ani ai fi beneficiat de un wild card și de o eternă imunitate. Te înscrii în altă clasă, față de maturii satului și oricât ai escalada-o, mereu te vei opri acolo unde conflictele se pot atenua amiabil. Trăiești paralel, într-o existență care te scutește de momentele fatale.
La Florin Lăzărescu situația stă puțin diferit. ”Copilul” său este și el încadrat într-o altă clasă, care însă seamănă perfect și aplică exact aceleași reguli cu cele ale maturilor, prin urmare, de cele mai multe ori cele două grupuri se suprapun (Lumea interlopă a brusturelui, Amintirile mele din al doilea război mondial, Lampa cu căciulă, Maimuța). Tensiunea este pretutindeni și de ea nu scapi niciodată, ca și cum întreaga copilărie ar sta sub semnul unor premoniții anterioare. Lampa cu căciulă vorbește cel mai bine despre acest ”mister”, despre lumea pierdută, oarecum autoexilată de mirajul orașului, care multora le va aduce aminte de fantasticul lui Vasile Voiculescu. Ceva te urmărește din umbră, o entitate sau un destin, greu de ales care, dar o umbră persistă. Tatăl și fiul trec prin zloată, se luptă cu natura dezlănțuită pentru a ajunge la oraș, ca odată trecuți ”dincolo” să își îmbrace hainele de schimb pentru a nu face impresie proastă. Florin Lăzărescu explorează fiecare sentiment al copilului, întocmind un adevărat îndreptar psihanalitic după care ar putea fi oricând analizat un matur. Copiii din Poveste de Crăciun care îi cântă lui Moș Crăciun Frere Jacques nu se diferențiază cu nimic de ”recitatorii” ce îi închinau ode lui Ceaușescu, iar Moș Crăciun, falsul acesta ordinar de Moș Crăciun, reușește să fie mai imbecil decât cei mai mulți dictatori imaginabili. De fapt, pe lângă omogenitatea acestei colecții de nuvele, marea reușită a lui Florin Lăzărescu constă în reproducerea perfectă la scară a devenirii. Copiii săi se implică în ceva ce mai târziu nu va mai putea fi perceput drept joacă. Ei însă niciodată nu se joacă. Dacă pentru noi trăirile lor par ludice, poate ar fi cazul să ne întrebăm dacă nu cumva eternitatea maturității noastre a intrat la apă.
Revin la pastila cu Creangă și îl acuz pe față pe Florin Lăzărescu de a fi descris perfect și realist ”copilăria trăirilor universale”, pe care ulterior a pus-o pe umerii unui alter ego, copil.
Se vede că mărimea nu contează întotdeauna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu