Balet cu figuri de cooperativizare, altă etapă arsă în cultura românească

Scuze pentru absență. E motivată. Am dat peste o carte care m-a cucerit. După ce am citit-o vin să vă împărtășesc sentimentele mele. Îl regret pe Ceaușescu, așa cum îl regret pe Ed Wood. Unii oameni au o dimensiune a umorului involuntar ieșită din comun, iar aceștia au menirea de a revoluționa atât buna dispoziție cât și arta. Nu îl regret pe Ceaușescu nici ca președinte, nici ca dictator, nu îl regret pe Ceaușescu omul politic, ci pe Ceaușescu - estetul. Fără Ceaușescu utopia românească este astăzi mai săracă dintr-un anumit punct de vedere: îi lipsește copilăria pură și nevinovată.

Cartea de care vă spuneam se numește ”Ceaușescu critic literar”, Ediție, Studiu introductiv și note de Liviu Malița, Editura Vremea, București, 2007 și conține stenogramele a patru documente din arhivele secrete ale C.C. al P.C.R. ce redau conținutul întâlnirilor lui Nicolae Ceaușescu cu scriitorii, în anii '70. ”Scriitorii” sunt, printre alții: Adrian Păunescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Eugen Jebeleanu, Alexandru Ivasiuc, Aurel Mihale, Pop Simion, Constantin Chiriță și Mircea Radu Iacoban. În fragmentul asupra căruia mă voi opri, Ceaușescu se revoltă pe lenea și trândăvia scriitorilor români contemporani, cărora Partidul le-a oferit casă de creație la Mangalia iar aceștia nu scriu nimic despre cooperativizare:

”Tov. Nicolae Ceaușescu - Anul viitor avem 10 ani de când s-a terminat cooperativizarea. Noi tot așteptăm ceva de la scriitori, dar văd că se lasă mult așteptați.

Tov. Eugen Jebeleanu - Se lucrează.

Tov. Nicolae Ceaușescu - Un balet pe tema aceasta, a cooperativității (adică???), o piesă de teatru, care să reprezinte satul din trecut, moșierii, chiaburii, viața aceasta, eliberarea, toate frământările acestea cu cooperativizarea, și pentru și contra, și viața de astăzi. Numai dacă mergeți aici, la tovarășul Vîlcu, și vedeți cooperatorii, aveți ce scrie și ce a fost în trecut și ce este acuma. De la 600 kg de grâu la 2.209; mai așteptăm câteva zile ca să ajungi la 3.000 kg (Râsete.)

Tov. Vasile Vîlcu - 2.900 kg la cooperative iar la gostat este 3.000 și ceva de kg....

Cam care ar putea fi desfășurarea unui astfel de balet despre cooperativizare? Tineri în ițari, țopăie dintr-o parte în cealaltă a scenei, aruncă boabe de porumb, jonglează sape, cazmale, în urma lor chiaburi neobișnuiți cu munca alunecă pe boabe și se dau cu capul de podea. Bătrâni muncind cu elan, că rămâi și uimit cât de atletic era boșorogul român de cătun în acei ani. Nici nu e de mirare cum de i-a venit lui Becali ideea să îi aducă la meci, pentru a popula peluzele. Ce frumos îmbătrânește țăranul român... De asemenea, pentru o cât mai bună reflectare a realității sunt distribuite femei simple, plinuțe, nu tocmai balerine. Soția pompierului, care ridică mai rar piciorul, fiica secretarului de partid, propagandistă și la nevoie femeie de acțiune și câteva mame, alese cu intenția de a reflecta dexteritatea mamei, în raport cu alimentele. În cele din urmă se apelează la dubluri, lumina se estompează și într-o clipă de neatenție a publicului acestea sunt înlocuite de jongleri de la Circul de stat. În final se încinge o horă, toată lumea e fericită, mulțumită și îndrăgostită, iar chiaburul satului își smulge artistic părul din cap, de invidie față de minunățiile cultivate. Prim balerin al Operei Române, el, chiaburul, interpretează diavolește un soi de agonie scenică după care se stinge în chinuri grele, la căderea cortinei. În sală miroase a usturoi, a balegă și a lână udă de oaie, că unora dintre spectatori le vine pe bună dreptate să se întoarcă acasă, la țară. Fenomen constatat, fiecare primă zi după o nouă reprezenție de ”balet cooperatist” trenurile sunt pline cu cetățeni de nădejde pe care îi cheamă pământul natal. Alții, care s-au născut la oraș vizionează spectacolul pentru a doua oară, a treia oară, a patra oară, numai din dorința de a savura eterna moarte a chiaburului. Astfel spectatorul român și-ar fi putut dezvoltat dragostea de balet și poate că ar fi lăsat-o mai moale cu cea pentru fotbal. Ceea ce nu s-a întâmplat, încă o dată cultura adevărată pierzând teren în instanța distracțiilro facile. De aici ni se trage flagelul fotbalistic, de la neputința lui Ceaușescu de a-i dinamiza pe artiștii români să creeze cu adevărat, opere inspirate din realismul socialist. Avea dreptate când îi certa că au vrut casă la Mangalia și nu fac nimic pentru partid, nerecunoscătorii. Păunescu și cu Barbu erau microbiști, Jebeleanu empatiza cu japonezii, Ivasiuc premedita crescătoriile de struți din Maramureș prin trimiterile la dropii iar lui Zaharia Stancu îi erau gândurile numai la pantofi. Cred și eu că uneori țăranii lucrau fără tragere de inimă. În faptul serii la televizor ode tuturor, lor nu. De data aceasta fuseseră vânduți de scriitorii români!