A ieşit pe piaţă a 9-a confesiune Morrissey şi nu oricum, doar de dragul de a ponta încă un album ca pe un tatuaj care, în compania altora îşi pierde valoarea, ci cu bonus la purtător: fatalism incorporat. ”Years of Refusal” este update-ul unei autobiografii care după ”Ringleader of the Tormentors” părea să constituie epitaful de pe piatra funerară a celui care renunţase la machism pentru a deveni o voce anonimă din off.
Morrissey de astăzi este atât de confesiv şi de darnic în a transmite aproape contagios varianta integrală a frustrărilor, renunţărilor şi proceselor sale de conştiinţă care îl fac să afirme ”and when I die I want to go to hell” încât îmi dă ghes un gând sinistru: cu ”Years of Refusal” Morrissey şi-a încheiat decadenta sa odisee. Sper ca Mozz să nu mă audă şi să nu mă ia în serios, altfel ar fi trist pentru toţi cei care i-au urmărit traiectoria începând cu The Smiths şi până în prezent, când întregeşte o predicţie care multora le-a sunat poate teribilist atunci când enunţa ”I'm the last of the family line”.
Încă ceva referitor la stilul de pe noul album. Neschimbat. Uşor mai electronic ca până acum şi mai puţine lamentări ale vocii cu care ne-a obişnuit Morrissey, însă acest lucru este firesc câtă vreme ai de-a face cu versuri care spun totul, de genul: ”In the absence of your touch and in the absence of loved ones I have decided I'm throwing my arms around all of Paris because only stone and steel accept my love”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu