Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

duminică, martie 29, 2009

Gala Galaction și reglarea conturilor cu Nicolae Iorga

Zilele astea, citind Jurnalul lui Gala Galaction am dat peste o însemnare senzațională a marelui umanist român, datată 27 noiembrie 1940. În ceea ce îl privește pe Galaction, am mai spus-o și o mai spun, toată admirația pentru acest exponent al catedrei de teologie ortodoxă, pentru acest prelat filosemit, pe nedrept (din evidente motive politice și sociologice) marginalizat la statutul de prozator minor. Simpla prezență în manualele de literatură cu La Vulturi reușiseră să îl pună pe artistul Galaction, pe numele real Grigorie Pișculescu într-o postură de tolerat.

Galaction este strălucitor nu atât ca prozator, naturalismului său lipsindu-i evident originalitatea, cât ca jurnalist, ca OM cu păreri personale, subiective sau obiective, însă deschis exprimate. Dincolo de ipocrizia vremii, Galaction se distanțează prin spiritul său uman, prin cultura sa vastă și prin curajul de a recunoaște că doar vecinătatea mereu iscoditoare îl poate face să meargă mai departe.

Ceea ce postez mai departe este o însemnare din Jurnalul lui Galaction, făcută ca urmare a morții violente a lui Nicolae Iorga. Dincolo de orice compasiune, aproape literă de lege în acele zile, Galaction nu se eschivează să îl critice pe politician, deplângând barbaria, dar nu și pe omul Iorga, considerat principalul vinovat de marginalizarea sa didactică.

”Iată o culme a crimei și monstruozității! Un popor, o societate care expediază în aceste condiții pe unul dintre cei mai reprezentativi, ori măcar cei mai decorativi, dintre membrii ei, este o societate hărăzită pieirii!
Nicolae Iorga m-a cinstit, timp de patruzeci de ani cu o dușmănie crescândă. Ultima lui mârâitură, din revista Cuget clar, am subliniat-o mai zilele trecute. Mai ales de pe la 1918-1919 încoace eram, pentru el, ceva așa, ca dușmanul no.1. Trădasem țara, o vândusem nemților și Iorga nu putea să mă ierte! Mi-aduc aminte de înfruntarea pe care mi-a făcut-o, la Chișinău, când eram decanul Facultății de teologie: n-a voit să intre în Facultate, decât cu condiția ca eu să pier de la fața locului!... Decanul trebuia să dispară, dacă Facultatea voia să aibă cinstea vizitei d-lui Iorga!
Mai târziu, când am cerut să fiu transferat la Facultatea de teologie din București, la catedra de Exegeza Noului Testament – mereu vacantă – Nicolae Iorga, în fericită înțelegere cu decanul Ion Popescu-Mălăești – mi-au aruncat cererea la coș… La acordarea premiului național pentru literatură, zece ani în șir a luptat împotriva mea și m-a înlăturat sistematic… A trebuit să intervie însuși suveranul ca scandalul să înceteze și ca opera lui Arghezi și a mea să fie ridicate în lumina recunoașterii naționale.
Nenorocitul de Nicolae Iorga! Se lăuda - o dată, sau adeseori – că pe mormântul lui trebuie scris: ”Aici zace Nicolae Iorga, care, cât a trăit, a știut să urască”… Azi epitaful trebuie completat: ”pentru care a murit împușcat, ca un câine turbat…”
Iartă-ne, Dumnezeule mare!... Iartă dedalul infamiei noastre! Iartă haosul cugetării și al simțirii noastre! Un om atât de plin de venin, ca Iorga nu putea să sfârșească altfel!
Dar călăii lui rămân vinovați! Dar moartea lui rămâne o crimă!”

27 noiembrie 1940 (miercuri) (Gala Galaction – Jurnal, Vol.II, Editura Minerva, București, 1973, pg. 344)

Niciun comentariu:

Pleased to meet you, hope you guess my name...