Spune-mi cum te iscăleşti ca să-ţi spun din ce breaslă eşti...

V-am mai spus că unul dintre ultimele mele hobbyuri este să colecționez autografe. Nu a fost așa dintotdeauna, la început important era să mă asigur că am câte o astfel de amintire de la puținii pe care îi consider importanți. Mă voi lăuda cu primele două din această colecție, în ordinea semnării: Onedin (e mai simplu așa) și Leonard Cohen (e vorba de o scrisoare pe care o am cu semnătura unuia dintre preferații mei). Pe urmă am început să iau de la orice individ pe care îl consideram dintr-un punct subiectiv de vedere important. Așa am ajuns la o colecție foarte dragă mie. Oamenii ăștia se împart în două categorii: cei care cu adevărat au ceva să îmi transmită și cei care poate că au (nu neg) dar nu o fac sau pur și simplu îmi semnează o pagină doar pentru că nu mă pot refuza. Nu am să nominalizez persoanele care transformă autograful într-o corvoadă de funcționar public. Îi voi spune însă numele unuia pentru care am constatat că până și la nivelul ”dedicației” am aceeași stimă pe care o aveam și ca simplu literat. Mircea Cărtărescu.

Mircea Cărtărescu este la fel de credibil și când semnează o pagină, ca și atunci când scrie o frază. El are ceva de spus. Aproape că îți vine să colectezi toate autografele de la Cărtărescu, pe care la un moment dat să le strângi într-un volum. Nu e vorba acum neapărat de memorialistică, poate fi la fel de bine vorba despre un volum de psihologie sau de sociologie. Imaginea pe care ar fi meritat să o vedeți este următoarea: coadă la Mircea Cărtărescu, la semnat ”Enciclopedia zmeilor”, apărută la Editura Bookart din Miercurea Ciuc, în traducerea maghiară a lui Geza Szocs. Și coada se micșora greu. Pentru că Mircea Cărtărescu semna o pagină în circa 10 minute. Mai ceva ca la spovedanie. Întâi îi spui numele, pe urmă schimbați câteva vorbe și în cele din urmă scriitorul Mircea Cărtărescu elaborează câteva rânduri.

Acum simt nevoia să mă justific, de unde pretențiile ăstea din partea mea cu privire la reacția pe care o aștept din partea ”semnatarilor”. E vorba cred de puțină consecvență pe care o pretind de la aceștia. De la un pantofar m-aș mulțumi cu un pantof hand-made și o simplă scrijelire pe branțul interior, eventual de piele. De la un inginer constructor cred ca e suficientă o semnătură, eventual pe fundaţie, de la un medic o mâzgăleală pe un certificat de vindecare, dar de la un scriitor am pretenția să mi se scrie o mică poveste. Pentru că el este scriitor. Cum şi de la Sexy Brăileanca mă aştept de la următorul mesaj, scris urât, dezordonat, pe o fotografie de proastă calitate cu "vedeta": pentru tine 100 euro pă toată viaţa! Dar de la un scriitor vreau stil, ca să se anuleze orice ulterioară expertiză. Să îl disting eu pe Cărtărescu de Dan Lungu şi de LDT!

Integrarea omului prin a sa natură în sculptură şi pictură

Dilema de astăzi şi-a cristalizat forma raţională mai ales în ultimele 9 luni, de când, cu o constanţă de posedaţi vizităm mereu şi mereu acelaşi magazin. O să îl numesc, şi departe de mine intenţiile publicitare. Deci, repet: îl numesc dar nu îi fac reclamă! Îl numesc pentru că aşa mi-e mie mai simplu să argumentez cele mai de jos. Dar nu îi fac reclamă pentru că nu e ieftin deloc. Dar le găseşti pe toate la un loc, unde mai pui şi că, deşi scumpă, marfa lor e de cea mai bună calitate. Vorba unei cunoştinţe: îs scumpe da-s calitative. Magazinul se cheamă Brendon şi de mai bine de o jumătate de an suntem clienţi fideli, mai ales datorită lobby-ului încă inconştient făcut de juniorul Sensual. Lunar am spânzurat în acest magazin pentru femei gravide (sau doar balonate), pentru viitoarele mămici, pentru mămici, pentru odraslele lor mai mici sau mai mari şi nu în ultimul rând pentru toţi cei care au dat în mintea copiilor mai multe sute de Euro. Căruţ Concord, scăunel Perego, pat DE LEMN, AJUSTABIL, portbebe, de haine nu mai vorbesc, mâncare de la Hipp, pamperşi şi altele. De când am început acest demers magazinul acesta s-a transformat. Dintr-o banală hală, decentă, nu zic, dar o hală, a devenit un salon de lux. Mi-e clar că acest lucru s-a întâmplat şi pe banii mei. I-am ajutat să se modernizeze. Ca o sponsorizare.

Am ajuns cu gândul la o declaraţie de prin anii 90 pe care am auzit-o la Radio România Actualităţi, seara târziu. Era un interviu desuet cu Gabriel Dorobanţu, şeful de la Gara Mică şi la un moment dat acesta spunea: "mi-am cumpărat nişte costume frumoase de scenă, pentru încântarea celor care vin la concertele mele." Ca o sponsorizare. Eu îi cumpăr albumele, el, spre încântarea mea se îmbracă frumos... La fel şi la curve. Eu le sponsorizez, generos, ele se îmbracă şi se tunează din ce în ce mai frumos. Din ce în ce mai frumos până ce, de atâta frumos fac implozie...

Mă gândesc că peste tot ar trebui să fie afişate anunţuri de genul: noi prosperăm cu banii tăi. Nu. Pe lângă faptul că e un truism, lozinca asta pare un fluturaş anti capitalist. Mai bine: azi la noi un leu de dai mâine-ai să te simţi ca-n Rai. Da! Asta e! Nu mi-e greu să îmi imaginez că într-o bună zi mă voi duce la Metro şi pe lângă rafturile mecanice cu pneuri şi utilitare şi sticle de apă vor trona regal un Van Gogh, Rembrandt, Rubens, Moore, Brâncuşi, Picasso sau Bălaşa. În original. O încântare pentru ochii noştri. A sight for sore eyes.

Mă gândesc că şi eu, după ce voi pune taxă pentru accesul pe acest blog voi putea într-o bună zi să ataşez disclaimere de genul: cu banii tăi tocmai mi-am achiziţionat un nou colac de WC. Sau poate că nu. Poate că până la urmă păstrez chestia asta pentru mine şi las mai departe accesul gratuit...

Hristos a înviat!

HRISTOS A ÎNVIAT!

SĂRBĂTORI FERICITE!

Matache Selenaru. Delia Matache Selenaru.

Am ştiut dintotdeauna că Delia nu este ca celelalte femei. Delia este o femeie artificială. Mă documentez deja foarte serios pentru a vă putea da în cel mai scurt timp răspunsul cu privire la natura acestei fete: să fi fost ea concepută artificial în laboratoarele unei minţi diabolice, sau provenienţa acesteia să fie pur şi simplă de natură extraterestră? Prin urmare, Ion Matache "tatăl natural" al Deliei, cel retras departe de lume la o mănăstire este doar un paravan, menit să ascundă taina acestei fete.

Vă invit să o studiaţi atent pe Delia (nu exageraţi totuşi pentru că fie nevasta va intra la bănuieli, fie veţi da în Săptămâna Mare în patima lui Tudy) şi să vedem dacă vedeţi şi voi ce am văzut şi eu, un amănunt care spune totul. Delia nu e OM. Şi ca să nu credeţi că e vorba despre o retuşare electronică de a mea, din dorinţa de a transforma banalul în senzaţional vă invit să vă asiguraţi de originalitatea imaginii, aceeaşi şi aici.

Aştept verdictul vostru. Ce anume o face pe Delia specială? De ce Delia nu este ca celelalte femei?

Poliţişti, curve, curvi şi o dubă capitonată - EXPLORE THE CARPATHIAN GARDEN

Sper că nu e nici un secret pentru nimeni că iubesc culoarea vişinie. Sunt rapidist. Iarăşi nu îmi mai amintec dacă v-am spus că am primit un minunat cadou de la Patriarh, mai precis tricoul oficial de joc al Rapidului semnat ad-hoc, într-un mall de către însuşi Cesinha. Vă daţi voi seama? Cesinha cu mânuţa lui şi cu pixul albastru. Cesinha îmi scrie: sunt rapidişti. Evident că mi-a devenit dintr-o dată simpatic Cesinha ăsta, care nu este numai un fotbalist de real talent dar şi un atent observator al lumii şi societăţii în care trăim. Ca filozofie de viaţă bănuiesc că fotbalistul brazilian este existenţialist, deoarece autograful său confirmă existenţa rapidiştilor în lumea asta mare. Interesant este că Cesinha mai este şi deosebit de norocos, vorba cântecului "everyday is a winding road". Acum s-o spunem pe aia dreaptă: nu poţi fi decât norocos să poţi trăi astăzi în România, probabil cea mai surprinzătoare ţară din UE.

Citiţi aici despre aventurile lui Cesinha în Bucureşti, zilele trecute. Asta mi-a dat mult de gândit, dacă nu cumva ar trebui să schimbăm statutul poliţiei române, să îi surprindem pe toţi şi să creştem rata turismului în România. Încercaţi să vă imaginaţi ce ar fi un astfel de tur operator care să le ofere turiştilor străini posibilitatea de a fi ghidaţi prin ţară cu duba poliţiei, cum i s-a întâmplat deunăzi lui Cesinha. De la aeroport eşti săltat de o poliţistă sexy sau de un poliţist sexy, după caz. Nu este obligatoriu ca sexul organului să fie opus sexului clientului. Aici turismul românesc va câştiga enorm. Turistul este aruncat în dubă. Se porneşte în traseu. Evident, locul de depozitare din dubă este prevăzut cu difuzoare în care şoferul-poliţist prezintă frumuseţile patriei. La un moment dat maşina se opreşte şi în dubă sunt aruncate mai multe femei arestate sau bărbaţi: curve şi curvi. Inutil să mai spun că aceştia sunt din cale afară de atrăgători. Există şi posibilitatea ca arestaţii să fie bătrâni sau animale de casă, dar pentru asta s-ar percepe taxă suplimentară. După orgia din dubă, turistul acum cu siguranţă intrat în păcat este dus în vizită pe la mănăstirile din Moldova. Apoi, dintr-o dată poliţistul spune ceva şi începe o urmărire infernală cu duba. Dacă eşti în munţi, pe serpentine, dacă eşti în oraş, în plin trafic. După atâta zbenguială, cu stomacul gol, duba poliţiei derapează pe nisip şi este proiectată în apa mării. Organul odată defenestrat se dezbracă şi forţează uşa din spate. În cele din urmă turismul este salvat, scos din fundul Mării Negre şi târât pe ţărmi. Acesta este momentul înălţător al resurecţiei, când, la pâlniile ruginite de pe plaja pustie începe să se audă Marian Nistor şi bandul Savoy cântând "Într-un sat de pescari" (pentru necunoscători versurile aparţinându-i lui Corneliu Vadim Tudor). cu stomacu l ghiorăindu-i de foame, sau doar pe fond nervos, turistul şi poliţistul sunt serviţi de localnicii apăruţi din boscheţii crescuţi pe nisip cu peşte afumat şi spirtoase puternice. Turul ghidat de poliţist se va încheia după această masă copioasă cu o partidă de sex, de neuitat. În ceea ce priveşte returul, turul operator nu are prevăzută şi această facilitate. De fapt scopul programului este să ne repopulăm zonele pustii din România cu cetăţeni străini, bogaţi, ulterior investitori de frunte.

Este evident că turismul ne poate scoate din criză. Din orice criză. Şi o astfel de idee are toate şansele să atragă nenumăraţi turişti, dornici să iasă din monotonia unor circuite ghidate de către un ghid miop, ţinând în mâna treaptă, după caz, fie o umbrelă colorată, fie pe Pinocchio, marionetă. Nu am nici cea mai mică temere că turoperatori inteligenţi nu vor concepe şi alte scenarii turistice, pentru variaţie. Mi-aş dori însă ca "testerii", primii turişti pe care să fie probat acest circuit turistic să nu mai fie neapărat de la Rapid. Mai sunt echipe, mai ales rivale la care joacă cetăţeni străini, ce naiba, are balta peşte.

Radio killed the video star

În data de 20 iunie 1942 din lagărul Auschwitz I au evadat patru persoane. Costumaţi în uniforme SS, stăpânind bine limba germană şi dispunând şi de o maşină, la ultima barieră şi-au dat aere de importanţi oficiali, ofustacţi de stângăciile şi lentoarea paznicului. În afară de sudoarea rece nimic nu îi trăda pe cei patru. Paznicul le-a ridicat bariera şi aceştia şi-au recâştigat libertatea.

Până aici sună bine, nu? De fapt nu sună bine, pentru că un scenariu mai american ca acesta nici că mai poate fi gândit. Totuşi, avem nevoie de poveşti, pentru a avea puterea să mergem înainte, să visăm cu ochii deschişi, să sperăm că într-o clipă de neatenţie a cerberului ne îndeplinim planul. Adevărul e că - şi vă rog să nu puneţi la suflet dacă din textul meu va transpira o tentă pesimistă - existenţa noastră în sine arată ca un imens loc de depozitare butoaie. Dacă îl deschizi, fiecare dintre acestea pare plin cu miere. În realitate doar la suprafaţă este mierea, de un deget. În rest rahat. Depinde cum vrei să administrezi butoaiele cu pricina: mănânci întâi toată mierea şi pe urmă te "delectezi" cu rahatul, sau consumi felii întregi, în profunzime? Miere-rahat, miere-rahat.

Vreţi să ştiţi continuarea poveştii reale de mai sus? După evadare, părinţii cercetaşului Stanislaw Gustaw Jaster, sunt arestaţi. Mor imediat, tot la Auschwitz. În 1947, când Polonia devine comunistă Kazimierz Piechowski, liderul evadaţilor este condamnat la 10 ani de închisoare. Iese după 7 ani, la 33 de ani, devine inginer şi scrie cărţi. Astăzi Piechowski are 91 de ani. Eugeniusz Bendera (Gienek), ucrainean de origine se stabileşte la Varşovia. Moare în anii '80. Jozef Lempart, preot, renunţă la preoţie şi moare în 1971, călcat de un autobuz, pe când traversa strada. Stanislaw Jaster este acuzat de colaborare cu Gestapo-ul şi moare împuşcat, în 1943.

Poate acum înţelegeţi mai bine de ce filmele americane au succes. Pentru că relatează doar partea frumoasă a lucrurilor. Şi nu mistifică, cum adeseori se tot spune. Nu mistifică nimic. Dintr-un motiv sau altul nu relatează restul poveştii. Asta e tot. Poate ăsta e şi motivul pentru care mi se pare logic să existe seriale, fiindcă aş vrea să ştiu toată povestea. Din nefericire, şi aici americanii au ales să prezinte tot mierea. Când vine momentul să ni se prezinte realitatea crudă, epilogul, din cauze financiare serialul este sistat.

Ziua când România a ieşit din criză - ziua când Tudy s-a masturbat în toaletă

Avem un nou topic, de data asta elevat, din sferele înalte ale existenţei, puţin poate existenţial, dar sănătos pentru minte şi inimă: criza. Părerile sunt împărţite, specialişti şi nu numai consideră că România a ieşit din criză, pe de altă parte alţi specialişti şi alţi nu numai sunt de părere că suntem departe de depăşirea marasmului. Mi-ar trebui nişte semne, nişte indici, nişte dovezi, ca să pot să îmi afirm şi eu cu maximă încredere punctul de vedere. Cum, în numele lui Trompi, ne putem da seama dacă am ieşit sau dacă încă concubinăm cu criza? După ce? Măcar dacă banca mondială, sau măcar banca din Parcul Ioanid cu atâtea amintiri de excepţie ar face public acest moment. Comunicat oficial: România a ieşit din criză. Din momentul acela mi-e foarte clar că nu se poate să nu afle toată lumea această teribilă veste, chiar şi cei care nu au nimic în comun cu emisiunile de ştiri. Cel puţin un oraş întreg beat de fericire la propriu te poate face pe tine, abstinent şi responsabil să te întrebi: în numele lui Trompi, ce se întâmplă cu oraşul ăsta. Pe urmă câteva clipe de haos. Suni în provincie rudele, prietenii - nici o şansă să te înţelegi cu ei. Beţi rangă. Iei la rând toate provinciile cu amici, nici gând să găseşti unul "sobru". E bine să deschizi televizorul înainte ca, disperat să o iei şi tu pe ulei. Şi acolo, toţi cititorii de prompter beţi muci. Am zis de la început că e vorba doar de câteva clipe de haos, pentru că, în ciuda ameţelii generale, pe burtieră tot apare scris: România a ieşit din criză. Gata, ai aflat, există prilej de beţie.

Scriind cele de mai sus am realizat că sunt independent de informările în masă. Cu alte cuvinte, nu mai pot eu de comunicatele ăstea de presă sau de anunţurile oficiale cu privire la ieşirea din criză. Dacă mă întrebaţi pe mine, am să vă spun că după mine România a ieşit din criză la începutul lunii aprilie. Mai precis, în ziua când Tudy, băiatul cela care îi face cur te Zăvorancei şi-a făcut un "masterbenz" în toaletă. Păcat că îmi trebuie multe cuvinte ca să vă explic cum de ştiu treaba asta, dar am să încerc să rezum. Cred că în preajma noastră trăiesc vrăjitoare şi şamani. Oameni care fizic nu se diferenţiază cu nimic de noi. Iar gesturile acestora sunt de o banalitate enervantă. Cineva pisează usturoi. Banal. Vrăjitoare sau şaman (aripioară sau picior, sau pelicanul sau babiţa, după preferinţe). Se opresc mişcările tectonice în Japonia! Altcineva calcă în rahat. Dintr-odată africanii nu mai mor de foame! Şi în cazul nostru, al românilor, Tudy se masturbează în vespasiană. Iar acela este momentul zero în care România a ieşit din criză!

Nu e ghei dar vrea putză la femei!

Povestea de astăzi este una simplă de tot. Un englez, Ian Young a plecat la lucru în Malaezia. Acolo o cunoaşte pe Fatine (pe numele real Mohammed Fazdil Min Bahari), cunoscut make-up artist de care se îndrăgosteşte. La scurtă vreme Young află că Fatine este transsexual. Toate aceste lucruri sunt descrise cu lux de amănunte în The Sun, încă din 2009. Nu există nici cel mai mic echivoc că Young nu ar fi ştiut adevăratul sex al lui Fatine: "It doesn't matter to me that she is a transsexual - it's the person she is inside that I care about and love." sau "If she happened to have male sex organs then that was some sort of birth defect. I never thought of her as a man." Aici începe dezastrul interpretării în limba română. Ghidată probabil de titlurile de genul I fell for the woman of my dreams... and she turned out to be a he, Arina Avram de la Click interpretează realitatea din dorinţa de a face senzaţionalul să pară şi mai senzaţional, ceea ce, logic, duce la alienarea actanţilor. În articolul A spart 33.500 € să afle că soţia lui e bărbat Arina Avram mistifică cât poate de mult realitatea, ajungând să spună că: "A lucrat în Malaysia, unde s-a însurat cu o localnică pe care a adus-o în ţara sa, unde a descoperit că era de fapt… bărbat!" Articolul din The Sun spune clar: "When Ian's contract finished five months later he returned to Derby, but he and Fatine realised they both felt strongly about each other. Ian arranged to return to Kuala Lumpur to work, but not before telling all to his mum Patricia. "

Arina Avram se ocupă mai departe cu ultimele noutăţi din familia lui Young: "El îşi cheltuise toate rezervele pentru a plăti viza nevestei, în valoare de 13.500 de euro (55.500 lei) şi nunta de 20.000 de euro (83.500 lei), şi a rămas lefter.

Fatine, care se numea de fapt Mohammed Fazdil Min Bahari (38 de ani), l-a părăsit imediat după ce şi-a văzut asigurată intrarea legală în Marea Britanie. Ian acceptase până şi "păcăleala" că nu era femeie, dacă transsexualul şi-ar fi făcut o operaţie de schimbare de sex.

Dar acesta nu a vrut să audă de aşa ceva. Britanicul a pierdut şi locul de muncă de îngrijitor la o şcoală, după ce părinţii lui s-au plâns că o luase razna. Young a încercat să se sinucidă după ce a fost părăsit de malaysianul travestit." Ceea ce rezultă din întregul articol al mioriticei Arina este că Young a încercat să se sinucidă pentru că a luat o mare plasă de la viaţă, însurându-se cu o femeie cu putză. Adevărul este altul, Young a încercat să se sinucidă pentru că a fost părăsit de Fatine, şi nici într-un caz pentru că aceasta avea organe masculine. În articolul din The Sun acesta chiar îşi punea întrebări retorice de natură filozofică: "I wondered if it meant I was gay and I was scared what had happened wasn't right, but I couldn't ignore how I felt."

Aşadar, Arina Avram ne-a minţit final atunci când ne-a confuzionat cu concluzii de genul: "După ce a trecut prin marele şoc al vieţii lui, când a descoperit că soţia sa era de fapt un transsexual..." făcându-ne să nu mai pricepem nimic despre inteligenţa sau curiozitatea masculină a lui Young. Evident că din această perspectivă orice bărbat care la prima întâlnire verifică "nedotările" "prăzii" sale nu mai apare în lumina unui cocalar sau a unui prost crescut, ci a unui bărbat responsabil, care, din dorinţa de a îi oferi partenerei sale tot binele din lume se asigură că aceasta este ce caută. Nimic însă nu îl mai poate absolvi pe Young de suspiciunea de cretinitate, pentru că nu a reuşit nici până acum să înţeleagă că nu poţi fi ghei câtă vreme şti atras de femei. Singura deviaţie, ca să zic aşa, este că este atras de femeile cu putză.

Vă e milă? V-am luat banii!

Ieri, uitându-mă la Românii au talent (da, din când în când mai am și viciul ăsta, în măsura posibilităților) am realizat că nu numai noi, românii, sunt convins, ci noi, contemporanii universali în general suferim enorm pentru că am căzut din patetism și refuzăm să mai impresionăm. Să vă explic de fapt la ce fac referire. Să ne imaginăm că am depus un CV și că acesta nu ne-a ajutat să luam postul. Nu e foarte greu. Ei bine, acum să ne imaginăm că aici am fi inserat un amănunt impresionabil: mi-am vândut bicicleta ca să mă prezint la acest concurs. Credeți că ați mai pierde concursul? Gândiți-vă bine ce răspundeți, pentru că s-ar putea să vă pară rău că v-ați grăbit să răspundeți. Eu unul zic că postul v-ar aparține. Pentru că ați impresionat.

Pentru cei care nu au văzut semifinala de ieri am să vă spun în două cuvinte despre ce a fost vorba. Ultimul concurent, tânărul Florescu, un puști ok până la urmă s-a prezentat cu un număr cu mingii de fotbal. Decent numărul, dar, după părerea mea necalificabil pentru finală. Locul lui Florescu continui să cred că este la o echipă de club și nu pe un platou de entertainment. Faptul că cei de la Steaua l-ar fi luat dar nu i-ar fi asigurat mare lucru, inconvenient major pentru un tânăr din provincie este încă o dovadă de amatorism în fotbalul românesc. Nu spun că Florescu ar trebui testat la naționala lui Răzvan, acum că tot e pus pe experimente, dar cred că lucrat, talentul lui și-ar găsi locul măcar la o echipă din B dacă nu din A. Dar, global, tânărul promite. Înainte de startul voturilor, Andi Moisescu comite o gafă după mine majoră. Unde până atunci nu așternuse niciunui alt concurent covorul roșu pentru a impresiona publicul, de data asta ”juratul” Moisescu îl descoase pe Florescu, care povestește că, pentru a ajunge la preselecție a trebuit să își vândă bicicleta. Și pentru că nu era suficient Andi îi spune: dacă nu te vei califica eu îți voi cumpăra o bicicletă. Acum revin la problema cu CV-ul ”impresioabil”. Ce credeți că a votat publicul? În primul rând pe Florescu, firește. Așadar tehnica a funcționat. Lucru de necontestat, cel puțin românilor noștri le lipsește surprize-surprize, așa că au refulat pe Florescu. El a fost primul calificat și șmecheria lui Andi a punctat.

În concluzie, cred că rușine este să ne stăpânim de la a fi patetici, și nu să manipulăm publicul. Nu îi obligă nimeni pe electori să facă ce le sugerează orice campanie publicitară, dar pentru sănătatea mentală a românilor e bine ca această posibilitate există.

E o lume crudă cea în care tocmai trăim, iar gesturile noastre de eleganță trec de cele mai multe ori neobservate. Sfatul meu, pentru a evolua și a trăi în prosperitate este să treceți totul în CV. Ați ajutat pe cineva să treacă strada? Treceți la CV. Ați oblojit vreodată vreo rană? Treceți la CV. Și mai cred că Ion Creangă, numai din dorința de a nu promova vreun post de televiziune nu a explicat în ”Povestea lui Harap-Alb” cum Crăiasa Albinelor, informată de mass-media i-a dat la rândul ei o mână de ajutor eroului. O fi ars el aripa de albină, dar dacă nu se dădea pe post, aștepta Harap-Alb mult și bine până să i se răspundă cu aceeași monedă...

The National, sau Leonard Cohen solist la Coldplay pe scena Sziget 2011

Așadar The National la Sziget 2011. Uau! O să avem destule de pe ”High Violet”-2010 și cu siguranță nu va lipsi ”Fake Empire”, ”Apartment Story” sau ”About Today”. Am făcut asta și pe vremea când făceam radio și o fac și acum spre disperarea câtorva persoane apropiate și foarte dragi mie, intoxicarea cu muzica pe care eu o consider importantă, așa că, vă rog să mă scuzați, dar după ”Sorrow”, incredibilul spleen 2010 iată și ”Bloodbuzz Ohio”, tot 2010, și tot depresivă, pentru că altfel nu ar fi The National.

Acum să vă aud. Merită să veniți până la Budapesta ca să îi ascultați măcar pe ei? Dacă nu, să sperăm că nu peste mult timp îi vom asculta pe The National pe Stadionul Național...

Habemus lay-out și trupă românească la Festivalul Sziget 2011

Dragilor, veste mare pentru toți iubitorii de muzică bună din România: a fost dat publicității lay-out-ul festivalului Sziget 2011 (10-15 august), așa că vă sfătuiesc să dați năvală și să vă luați bilete, pentru ca e bine să profitați câtă vreme încă mai există discounturi, pe care vi le și ofer, mai jos.

Bilet zilnic:

Înainte și la fața locului: 12 000 Ft (45 €)

Ziua 0 (9 august) înainte și la fața locului: 6000 Ft (23 €)

Bilete fără cazare pe insulă

Înainte de 30 aprilie: 38 000 Ft (140 €) Comenzi online!

De pe 1 mai și la fața locului: 46 000 Ft (170 €)

Bilete pentru întreg festivalul cu cazare pe insulă:

Înainte de 30 aprilie: 46 000 Ft (170 €) Comenzi online!

De pe 1 mai și la fața locului: 54 000 Ft (200 €)

Bilet de camping:

Înainte de 30 aprilie: 30 000 Ft (110 €) Comenzi online!

De pe 1 mai și la fața locului: 35 000 Ft (130 €)

Bilet de camping VIP:

Înainte și la fața locului: 25 000 Ft (90 €) Comenzi online!

Și iată și numele prezente:

Scena pop-rock: Amy Winehouse Dizee Rascal Flogging Molly Gogol Bordello Good Charlotte Hadouken! Interpol Kasabian Pulp Rise Against Skunk Anansie Smash Mouth The Chemical Brothers The Maccabees The National

Scena Europa: Go back to the zoo Söhne Mannheims Triggerfinger Verdena TRUPĂ DIN ROMÂNIA

Scena world music: AfroCubism Bassekou Kouyaté Cheikh Lo Choc Quib Town Debout Sur Le Zinc Djelimady Tounkara Eliades Ochoa Goran Bregovic Wedding And Funeral Band Gotan Project Kasse Mady Diabaté Les Hurlements d’Léo Ojos de Brujo Rotfront Socalled

Scena A38-WAN2: Crystal Castles Hurts Marina and the Diamonds Peter Bjorn and John Party Aréna Bloody Beetroots Death Crew 77 Kid Cudi

Scena rock și metal: Deftones Judas Priest Lostprophets Motörhead Sonata Arctica Within Temptation

Va fi așadar primul festival la care îl vom duce pe ”moștenitor”, evident, alegând trupele după care și eu și BebeBebe tânjim de multă vreme să le ascultăm live. În măsura în care acestea nu se vor încăleca, nu vom lipsi de la Amy Winehouse, Pulp (Jarvis in finally back), Skunk Annansie, The National, The Maccabees, eventual Gogol Bordello, Gotan Project, eventual Ojos de Brujo, Judas, Motorheas, Sonata Arctica și eventual Within (mie unuia mi se par mult prea ”operatici”. Și va mai fi o trupă, de această dată pe Scena Europa, pe care încă nu v-o anunț, pentru a crește puțin tensiunea, pentru care voi renunța la orice alt concert. Este vorba despre o trupă românească, la modă și în air-play la Guerilla, care sunt convins că va face senzația. Puteți începe să ghiciți. Ca să vă ajut vă pot spune doar atât: nu, Marina Voica nu și-a făcut trupă, între timp!

Oana Turcu consideră că graviditatea reglează femeilor imperfecţiunile

Ştiu, nu o să vă placă cele de mai jos, dar am descoperit ceva ce ar putea impulsiona creşterea natalităţii în România. Pentru asta însă aş numi-o mai întâi tot pe Oana Turcu (nu e domne nici un nepotism, pur şi simplu azi am scris două posturi despre ea şi sigur nu o să vă mai întâlniţi prea curând cu aşa ceva) "ambasador al natalităţii în România", pentru că va trebui să se implice, să umble din uşă în uşă şi să ducă zvonul. "Sarcina e o minune. A reglat anumite imperfecţiuni ale mele! Nu puteam să citesc nici un sms sau orice altceva, dacă mă aflam în maşină şi conducea altcineva. Mi se făcea rău. Acum, fenomenul a dispărut!"

Sunt lucruri pe care, din ignoranţă, mulţi dintre noi nu le ştim. Sau nu le ştiam până acum. De pildă răul de înălţime. Multe femei îl au, dar puţine verifică dacă mai suferă de vertij, în luna a patra. Dacă se vor urca într-un vârf de copac, nu mare să ne fie mirarea când le vom auzi: uraaaaaaaa, fătul mi-a reglat imperfecţiunea! Sau teama de fiarele sălbatice. Să le vezi pe viitoarele mămici cum, coborâte din maşină aleargă în plin safari în mijlocul leilor şi panterelor, strigând acelaşi victorios: uraaaaaaa, fătul mi-a reglat imperfecţiunea! Şi exemplele pot curge gârlă. Faceţi fetelor copii, veţi scăpa de imperfecţiuni. Un fel de pastişă la Junimism: faceţi copii, faceţi-i oricum, numai faceţi-i!

Lăsând însă gluma la o parte trag un semnal de alarmă cu privire la Oana Turcu. Nu cred că ar fi prea rău dacă aceasta, cel puţin pentru o perioadă de timp ar fi izolată. Mi-e teamă de viitoarele sale raţionamente, care le-ar putea pune viaţa în pericol viitoarelor mame. Şi un lucru e clar, nu de la sarcină Oana Turcu poate citi acum sms-uri în maşină, ci de la fonturile mai mari, pe care, în sfârşit le-a găsit pe device...

Testul de sarcină - un mod simplu de a diferenţia crampele de contracţii

Dragii mei, astăzi este o zi cu adevărat efervescentă în ştiri "senzaţionale" - a se citi "în ştiri lipsite de importanţă dar expuse sau intitulate de-a dreptul grotesc. Dintre toate, cea mai dragă mie este "Oana Turcu și-a făcut testul de sarcină în toaleta unui mall". Lucrurile sunt simple: Ion Ipingescu şi-a dus la reparat o pereche de pantofi, Marioara Istrate a cumpărat un kilogram de roşii în plus pentru că erau prea frumoase ca să le laşi acolo, să le ia acolo, Stela Ifrim a desfăcut carasul pe spate şi l-a curăţat de maţe, iar Pompiliu Fronea a mancat sandviş cu icre şi piept de curcan. Toţi aceştia au comis în aceeaşi zi, la aceeaşi oră lucruri neobişnuite, atât pentru ei cât şi pentru mare parte dintre noi. Nu are rost să mai întreb de ce ei nu au ieşit în presă, mediatizându-li-se anomalia. Ei nu sunt Oana Turcu.

Nu comentez asupra statului de VIP al acestei doamne, acum pur şi simplu mă voi concentra asupra titlului. Nu poate fi atât de simplu, pur şi simplu nu cred că o astfel de banalitate merita să ne fie vândută cu titlul de senzaţional. Era pe acolo şi pentru că nu îi mai venise de cinci luni (asta mi se pare mai senzaţional, ignoranţa în secolul în care ne aflăm) şi-a luat un test de sarcină, şi pentru că tot l-a luat şi pentru că în mall sunt toalete, a zis femeia să profite de această proximitate şi să-şi satisfacă curiozitatea, mai ales că altfel ar fi decurs ziua, după o astfel de revelaţie. Fără răspuns, cu testul neatins în Vuitton, nu-ţi arde de nimic, fată zău, nu-ţi vine deloc să caşti ochii prin magazinaşe când ştii că poate e ăla micu cu tine. Aşa, Oana Turcu a aflat că a căzut grea cu 5 luni în urmă, că mai are 4 de aşteptat şi că, contrar grăsimii Maiei Morgenstern, grăsimea ei este un viitorul ţării. "Au trecut 20 de săptămâni din sarcină, adică cinci luni, şi trebuie să vă spun, mă aşteptam ca viaţa de femeie însărcinată să-mi fie mai grea. Au trecut aceste zile fără stări de rău. " Mai mult: Oana Turcu și-a făcut testul de sarcină în toaleta unui mall - Vedete de la noi Libertatea.ro E prea simplu.

Părerea mea este următoarea. Oana Turcu va naşte mai repede decât ne aşteptăm noi toţi. În câteva zile. Confundând însă atâta vreme durerile facerii cu durerile facerii de materii fecale, aceasta s-a obişnuit cu ideea, reuşind, iată să ajungă până acum, în luna a opta, cu conştiinţa împăcată că rezultatul e compus din doua consoane şi două vocale. Ce nu a înţeles Oana Turcu e că e vorba însă despre alte două consoane şi alte două vocale. Acutinzându-se însă acestea şi crampele dând semne de contracţii, Oana Turcu a fugit repede la toaleta mall-ului pentru a se edifica cu privire la produsul acestor dureri din ce în ce mai severe. A ieşit din toaletă, solară, luminoasă şi plină de o energie neînţeleasă iar soţul ei, nimeni altul decât la fel de celebrul Cristi Brancu tocmai făcuse rost de un sul de hârtie igienică. Oana Turcu i-a răspuns: mersi, dragă, acum nu e nevoie!

Ion Besoiu, raportorul securităţii - între Andrei Şerban şi Stanislavski

Ştire de senzaţie în showbizul românesc: Ion Besoiu a fost colaborator al securităţii în 1985, 1988 şi 1989. Iarăşi vom umfla acest balon de săpun până se va dezumfla de la sine. Pentru unii această veste a picat din cer, lovindu-i în moalele capului.

• 
  
  Pentru mine nu! Era evident statutul de informator al lui Ion Besoiu, cel care, a făcut o mare greşeală histrionică: s-a confundat cu personajul. Evident, nu a luat lecţii de actorie de la Andrei Şerban, cel care îşi sfătuia toţi actorii: nu vă substituiţi niciodată personajului pe care îl jucaţi! Ar însemna că dacă jucaţi Othello în fiecare seară ar trebui să ucideţi câte o Desdemona. Ion Besoiu a căzut în capcana lui Stanislavski şi a devenit Anton Lupan. Colaborarea cu securitatea venea deja de la sine. Cum altfel ar mai fi putut întreţine relaţiile de prietenie cu cetăţeanul francez Pierre Vaillant, după care a şi plecat la capătul lumii, cu Adnana sau cu Ismail, cetăţeni de origine greacă respectiv turcă. Toate aceste convorbiri au fost raportate cu punct şi cu virgulă. Inclusiv că Vaillant umblă cu cămaşa descheiată la piept şi că Ismail zice leuşteam în loc de leuştean şi dezacorduri cât cuprinde. Prin urmare era evident ca Ion Besoiu să raporteze totul la securitate....

Zi-mi, pantoafe, de ce sex eşti ca să-ţi spun cât îmi lipseşti...

Cred că ne este tuturor familiară imaginea cu fetiţele care, de îndată ce prind momentul se încalţă în pantofii mamelor. Acum, în funcţie de mai mulţi factori, acestea reuşesc în cele din urmă să îşi scoată pantofii în lume. Factorii nu sunt importanţi în discuţia asta, dar pot fi enumeraţi: lipsa de vigilenţă a părinţilor, gradul de răsfăţ, crizele de plâns sau cinic sau nu, dioptriile părinţilor. Fetiţele încep să troncăne prin casă, dacă nu te prinzi, mută zgomotul pe strasse. Probabil că pantofii sunt doar începutul, urmând la rând şi alte articole vestimentare. Nu are nici o legătură cu tricourile lălăi şi vestimentaţia tip emo. Acum nu vorbim despre deviaţii sau rateuri ci pur şi simplu despre subconştient.

Întreb şi eu ca să mă aflu în treabă: de ce la băieţi nu se întâmplă acelaşi lucru? În mod cert fetiţele nu poartă pantofii roşii ai mamelor pentru că sunt roşii, ci pentru că sunt ai mamei. Dat fiind că toţi copiii mici sunt atraşi de culori, ar însemna ca şi băieţii să atenteze la pantofii roşii ai mamelor. Băieţii nu atentează la pantofi. Eu unul nu îmi aduc aminte să fi atentat la pantofii tatei, şi, dacă dau firul înapoi, nu are nici o legătură cu frumuseţea acestora. Tata a purtat mereu pantofi frumoşi, numai că această înstrăinare şi ulterioară însuşire nu mi-a făcut niciodată cu ochiul. Ulterior, când am primit prima pereche de adidaşi originali, cine ştie cunoaşte - three stripes - nu i-am mai scos din picioare vreo 5 zile, deci nu se poate invoca acum apatia mea la pantofi în general, mai ales că acum, poate o să râdeţi de mine, dar am trei perechi numai de tenişi, de trei culori diferite. Pantofii tatei însă nu mi-au spus nimic.

Pasiunea fetiţelor pentru pantofii mamelor ţine oare de feminitate? Vai, numai dacă aş putea să o întreb pe K. D. Lang sau pe De Generes dacă şi lor li s-a întâmplat acest lucru, sau dacă ele au pus ochii pe pantofii taţilor. Sau măcar pe Elton John. Atât, o singură întrebare: prieten drag, te-ai încălţat vreodată cu pantofii mamei?

I can be hero just for one game

Vă spunem că sunt un tip dotat. Dotat cu E-penis (a se citi Kindle, fireşte). Şi mai sunt şi unul îngrozitor de norocos, pentru că BebeBebe se îngrijeşte nu numai de capul meu dar şi de sănătatea mea fizică, prin urmare, chiar dacă am considerat Kindle-ul cadou de ziua mea de naştere, iată că adevăratul cadou tocmai a venit, şi, bineînţeles tot pe linie de gadget. Aseară tata mi-a zis un banc şi să vedeţi cum se leagă: Două curve. "Ce i-ai cerut, fată lui Moş Crăciun?" Răspuns: "Ce le-am cerut şi celorlalţi clienţi." Probabil că a simţit BebeBebe că şi eu i-aş cere Moşului tot gadgeturi, aşa că s-a grăbit să i-o ia înainte. Cum Xbox aveam a venit rândul senzorului de Kinect, aşa că de duminică seara mai precis am început să mă bâţâi prin sufragerie, spre marea uimire a fiului meu care nu prea poate pricepe "de ce se bate tati cu umbra" sau de ce "ţopăie ca un disperat şi atentează (de data asta cu capul) la integritatea lustrei noastre". Recomand tuturor celor care se gândesc ca printr-un cadou să îi salveze pe sărbătoriţi de criza schimbării prefixului să le dăruiască un senzor Kinect şi dacă nu au în prealabil Xbox, un senzor Kinect cu Xbox-ul aferent. Dacă persoana ce se vrea cadorisită mai este şi colecţionar de obiecte rare, curiozităţi şi vintage, alături de acestea vă sfătuiesc ca pe lângă Adventures, joc care intră în pachet să îi dăruiţi, ca şi în cazul meu "Fighters Uncaged". Dat fiindcă până acum au fost adaptate puţine jocuri pentru Kinect este sănătos să fiţi indulgent cu toate acestea. În foarte scurt timp majoritatea lor vor fi scoase pe piaţă şi posesorii primelor astfel de jocuri se pot considera viitori milionari, în cazul că le-ar surâde să se despartă de jocul-pionier peste vreo câteva decenii. Oricum mă simţeam milionar, dar acum, din perspectiva jocului pe care îl voi vinde în vreo 30 de ani, voi începe să fac research pentru preţuri convenabile la insule. Am spus toate astea pentru că un lucru este cert, pentru moment jocurile sunt incomplete. Câtă vreme tot ce poţi să faci este să fandezi, să ţopăi, să dai cu pumnul sau cu picioarele şi să stai pe ciuci, vei ajunge rapid la concluzia că, chiar dacă cei de la Microsoft i-au bătut încă o dată la fundul gol pe cei de la Wii renunţând la controler şi implementând o grafică demnă de Xbox, mai ai de aşteptat până la adevăratele progrese. Sunt pretenţios, dar mi-ar fi plăcut ca "Fighters Uncaged" să treacă dincolo de Mortal Kombat şi să mă apropie puţin măcar de "WWE Raw"-ul pentru Xbox. Adică dacă mă supără tare un nene, pe care nu prea sunt în stare să îl pun jos să apuc cu maximum de nesfială extinctorul din decor şi să-i ard o perversă. Cum nu se poate, nu îţi rămâne decât să te concentrezi pe mobilitate şi puterea pumnului şi să treci pe rând de toţi adversarii care îţi ies în cale. Se anunţă în curând Star Wars, dar după ce am văzut trailerul, pot spune că tot aşa, dincolo de elementara agresiune fizică şi de mânuirea sabiei laser nimic absolut. Cu toate acestea, şi nu neapărat pentru că am scăpat de luat în mână controllerul, în ceea ce priveşte "metodele de fitness" prefer Kinect-ul Wii-ului şi mai am şi multă răbdare pentru viitoarele jocuri ce vor apărea în 2012. Şi aştept "WWE Raw" pentru Kinect, să îl bat eu cu forţa şi perversitatea mea pe Undertaker şi pe imbecilul ala liliputan de Misterio. Să nu aud pe nimeni că îmi va spune: nu te înfierbânta, ei nu există! Cum să nu existe? Unul e John Cena şi unul a fost The Rock...

Acum pe marginea acestui gadget pentru Xbox aş vrea să întreb retoric dacă mai este cineva care încă e convins că dacă vrea Big Brother nu poate fi la curent cu tot ce mişcă în imediata ta intimitate. Să nu îmi spuneţi mie că numai cablat la Internet cineva ar putea să profite de cele trei camere care te filmează 3D. Am uitat să vă spun că în timp ce joci "Adventures" te vei trezi fotografiat de câteva ori, în timp ce dai totul din tine să baţi maşina. Gândiţi-vă ce stop cadruri s-ar putea face din viaţa voastră intimă. Există însă şi remediul, şi nu neapărat un cearşaf, sau, luat de val şi excitat la culme un chilot proiectat direct pe cele trei camere. Sună morbid, dar scaunul cu rotile vă scapă de ochiul vigilent. Nişte persoane cu handicap, americani evident, s-au trezit să vocifereze că din cauza senzorului de Kinect s-au simţit excluşi din viaţă. Oricât ne-am mişca nu ne vede domne şi pace. Aşadar, dacă stai pe un scaun sau dacă eşti înconjurat de metal nu ai ce căuta în faţa Kinectului. Aviz amatorilor gen Robocop sau Domnu Domnu, cel care păcăleşte Wii-ul şi mă bate de îmi sar capacele stând pe canapea şi flectând doar uşor din încheietură. Aţi auzit Domnu? "Get up, stand up, stand up for your rights." Sau pierzi la masa verde.

Concluzie. Vrei ca motricitatea şi inconştienţa cu care îţi dispecerezi corpul să învingă dexteritatea gamerilor. Vrei să răzbuni istoria? Vrei ca Goliath să îl despice cu sabia sa ca pe un măr pe David? Vrei ca Stallone să îi umilească pe toţi campionii chinezi de ping-pong? Vrei ca Ogică să îl bată pe VanDam? Atunci ia-ţi un Kinect!

You can be hero just for one game!