Despre morți nume de străzi, de teatre și busturi...

Nu cred că Jean Constantin ar fi putut fi vreodată mai celebru ca Anthony Quinn, după cum a declarat Cătălin Mitulescu. Sunt convins însă că, în contextul unor conducători îndrăzneți ai cinematografiei acesta ar fi fost un actor foarte mare și iubit, cu atât mai mult cu cât ar fi fost în stare să joace aproape orice. Din nefericire Jean Constantin a rămas cantonat în roluri ”de culoare” pe care însă le-a desăvârșit cu o asemenea perfecțiune încât greu ne putem imagina un remake cu un alt actor. Prezența lui Jean Constantin într-unul din filmele anilor 80 reprezenta garanția unor momente de bună dispoziție. Acum mă aflu într-o situație alarmantă: nu pot să îi deplâng moartea lui Jean Constantin pentru că, vorba lui Christian Shepard, din ”marele finale” din Lost, ”mai devreme sau mai târziu murim toți”. Mă revolt însă față de nepăsare. E trist și alarmant să știi că omul de lângă tine moare fără pic de sprijin din partea aproapelui, cu atât mai mult cu cât de data asta este lăsată să moară întreaga noastră copilărie. A murit Ismail, nu Jean Constantin. A murit Limbă, nu Jean Constantin. A murit Patraulea, nu Jean Constantin. Oamenii ăștia ar trebui să devină obiectiv de importanță națională. Nu vă imaginați că solicit bodyguard pentru marii actori ai României, nu. Mă gândeam însă că nu ar fi tocmai rău ca astfel de jaloane să beneficieze de puțină atenție din partea autorităților. Alo, bună ziua maestre. Ce mai faceți? Sunteți bine? Nu vreți să luați masa cu mine mâine, pe la prânz? Nu vreți să vedem împreună meciul de miercuri?

Acum că Jean Constantin a murit începe mascarada. Aflu că va fi amplasat un bust al actorului undeva prin Constanța. Că teatrul Fantasio se va numi în curând Jean Constantin. Că o stradă se va numi Jean Constantin. De parcă s-ar fi pus în mișcare furnicarul, de parcă anumiți anonimi au găsit momentul potrivit să pozeze în păsători, în civici, în omenoși. Oamenii ăștia nu au înțeles nici până acum că Jean Constantin nu a murit, pentru că Ismail și Limbă și Patraulea nu mor niciodată. Și atunci nu vi se pare penibil și lingușitor să ridicăm monumente în cinstea unor nemuritori?