Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

sâmbătă, mai 01, 2010

Gonna shake hands around the world down by the riverside

Așadar Ziua Internațională a Muncii = 1 Mai Muncitoresc. Mulți dintre noi vor da buluc la biserică sau, prinși cu device-ul pe câmp unde tocmai se bucurau de wi-fi - nu e o glumă, mi-a confirmat lucrul ăsta Domnu Domnu, de prin State - o altă parte din noi se va mulțumi cu o cruce pe cerul gurii. A înnebunit Vasile, vrea să ne introducă în vechile obiceiuri comuniste de care tocmai ne bucuram că scăpaserăm. Să fim serioși! Adevărul e puțin mai altfel: Ziua Internațională a Muncii are la bază comemorarea Masacrului din Chicago, 1886, când poliția din Chicago a declanșat focul asupra muncitorilor care cereau, prin grevă stabilirea celor 8 ore legale de muncă pe zi, mișcări de stradă soldate cu moartea manifestanților și a forțelor de ordine. De aici a început tot, nu de la Lenin, nu de la Stalin, nu de la Ceaușescu și nici de la Guță sau Bianca Drăgușanu. De la americani. Ce s-a întâmplat după are mai mică importanță dar pentru claritatea mesajului cred că e bine să mai zic câte ceva. Trei ani mai târziu, în 1889 primul congres al Celei de-a doua Internaționale, de la Paris, cu ocazia centenarului Revoluției Franceze și a Expoziției Universale, la propunerea lui Raymond Lavigne (pe fratele lui Avril îl cheamă Matthew!!!) îndeamnă la demonstrații internaționale un an mai târziu, cu ocazia aniversării protestelor din Chicago. Marele succes al acestui apel face ca 1 mai să fie recunoscută ca Zi a muncii, cu ocazia Celui de-al doilea Congres al Internaționalei, din 1891. Cu toate acestea manifestațiile de Ziua Muncii continuă atât în 1894, cât și în 1919, câtă vreme clasa muncitoare încă nu reușise să obțină cele 8 ore de muncă pe zi. Ce urmează, cam știm cu toții.

Astăzi, de 1 Mai, am hotărât să ne simțim puțin americani, prin urmare am boicotat orice îndatorire ”de casă” și am ieșit în Hosok Tere (Piața Eroilor), cu atât mai mult cu cât de ieri se anunțau serbări câmpenești în toată regula, cu bere, langoși, dulciuri și tiribombe. O zi minunată și o atmosferă pe măsură, dictată în primul rând de conceptul de ”demnitate umană”. Tinerii cu dizabilități au arătat că locul lor este în societate, alături de noi, cei puțin mai norocoși ca ei și asta a fost bine, a fost sănătos pentru echilibrul nostru uman. I-am ascultat cântând hiturile maghiare rock'n roll ale anilor 70 și să fiu al naibii dacă nu sunau cel puțin la fel de bine ca Bergendy, Illes sau Hungaria, cei care le-au și lansat. Micsoda buli! Őrület! Produsele pe care le asamblau ad-hoc la standurile de profil au fost cumpărate nu din milă, nu din obligație ci pentru că pur și simplu aveai nevoie de acestea și municipalitatea a avut grijă ca astăzi cei cu dizabilități să aibă prioritate la vânzare.

Și a mai fost ceva, ceva greu de numit. O să încerc o definiție prin învăluire. În anii 80 în România se spunea că ungurii trăiesc mai bine. Tot comuniști și ei, dar mai puțin încrâncenați și mai prosperi. Probabil că ungurii spuneau același lucru pe atunci, că polonezii sau că redegiștii trăiesc mai bine ca ei... După căderea cortinei de fier ungurii au schimbat politic foaia, regimul, nu au renunțat însă la mentalul colectiv numit: solidaritate și cultură. Nu au renunțat la petrecerile organizate de municipalitate. Pentru ei nu tot ce s-a creat în acea perioadă este prost, pentru că nu au decontextualizat nimic. Azi s-au cântat hituri ale anilor 60, 70 sau 80. Lumea s-a simțit bine, s-a băut bere, s-a râs enorm, copiii s-au dat în carusel, au călărit sau s-au jucat cu poneii, și totul pe muzica acelor ani, care, iată, nu a stârnit alergii nimănui. Astăzi refuzăm cultura anilor 80. Am înlocuit pe Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac, Dan Spătaru, Aurelian Andreescu, Mihai Constantinescu, Savoy, Cornel Constantiniu, ba chiar pe Phoenix, Roșu și Negru, Compact cu Guță, Jeandelacraiova, Copiluminune, Copiludeaur sau Sorinelpuștiu. Muzica veche stârnește românilor amintiri neplăcute... Hahaha. De 1 mai ungurii au ieșit să petreacă. Noi mai puțin. Pentru că în comparație cu perioada de tristă amintire noi nu manipulăm conștiința colectivă. Probabil că astăzi ungurii au fost manipulați. Manipulați să petreacă împreună și, oricât ar suna de comunist, să se bucure împreună și să se simtă mândri că astăzi este ziua lor, a celor care 8 ore, zi de zi, sunt la muncă.

M-am simțit bine în iniima Budapestei, în Piața Eroilor. Încă un semn că nu munca este cea care cade greu, ci lipsa solidarității umane și ipocrizia. Până la urmă trăim împreună și murim singuri...

Niciun comentariu:

Pleased to meet you, hope you guess my name...