Mlădiţele încrederilor noastre

Astăzi, când credeam ca reîncep să mă rup de realitatea românească, Doamna Doamna mi-a făcut o surpriză trimiţându-mă aici. Încă o banalitate ridicată la rang de senzaţional. Dacă decelăm însă, vom constata că în realitate, dincolo mult de senzaţional avem de-a face cu încă un caz patologic de "intoxicare", de "manipulare" a tinerilor. Iată ştirea aşa cum apare ea în jurnalul respectiv:

"Dupa ce, a doua zi de Rusalii, Alexandru Vasilescu (16 ani) a gasit o cruce intr-un cartof, ieri el s-a dus increzator la o agentie Loto din Capitala, convins ca semnul divin il va ajuta sa castige cele trei milioane de euro puse in joc la 6/49. "Daca am sa castig, o sa imi ajut familia, apoi o sa imi iau o casa si o masina scumpa, chiar daca mai am doi ani pana imi iau permisul de conducere", a declarat adolescentul pentru CANCAN. Alexandru a marturisit ca are mai multa incredere in el, deoarece a descoperit minunea din leguma in timp ce se pregatea sa-si prepare o portie de cartofi prajiti. "

Prin urmare mai întâi mi-a sărit în ochi crucea. Dacă întoarcem cartoful invers putem admira o minunăţie de ciupercă care în treimea inferioară este dotată cu o faşie de sol, dincolo de care se continuă tulpina. Crucea însă este esenţială - unde crucea nu e nimic nu e. Dacă însă tânărul a devenit brusc motivat să joace la 6/49 datorită acestei revelaţii, poate ar trebui cineva să îi amintească acestuia că şi semnul plus este tot un fel de cruce, şi bănuiesc că la calculator are şi o tastatură. Prin urmare, cum nu a câştigat până acum, deşi are computer, sunt convins, de ce ar câştiga de-acum încolo? Oare cartoful să fie de vină?

Apoi nu am înţeles cum stă treaba cu repercusiunea firească a semnelor asupra încrederii. Efectul semnelor asupra încrederii de sine. Dacă găsesc semnul plus, care am mai zis, arată ca o cruce, pe o vărzucă de bruxelles ce ar trebui să înţeleg că se va schimba în bine în viaţa mea, ce anume se va îndumnezeii? De ce nu interpretează tânărul Vasilescu astfel: o să reuşesc să iau bac-ul, sau, o să mă fac popă, sau, o să primesc cadou o tastatură nouă, sau, o să moară cineva şi o să aibă nevoie de cruce. De ce era neapărat nevoie să se interpreteze că va câştiga la 6/49? Religios fiind acest june, precum familia care l-a educat în acest fel, ştie el oare că nicăieri în scrierile teologice nu este specificat asentimentul divin în problemele jocurilor de noroc? Să fie clar pentru toţi cei în dubii, nu Dumnezeu a inventat păcănelele. Nu ştiu cine e tăticul acestui gen de amuzament, dar pot să pun pariu că i-a ieşit dintr-o întâmplare, în vremuri imemoriale.

Iar ultima mea nelinişte se leagă de cartof. The luck of the chips eater! Dacă nu poftea tânărul Vasilescu cartofi pai, canci cruce, canci jocuri de noroc. La ce pofte a avut mi se părea mai firesc genul de interpretare: am găsit un cartof cu un gust dumnezeiesc. Din nefericire, barabula cu pricina este sortită smochinirii, dacă nu se va găsi în cel mai scurt timp vreun mecenat sărit de pe fix care să o plastifice şi să o itinereze prin lume.

Una peste alta, vă invit să îl mai priviţi încă o dată pe tânărul din imagine. Perfect. Acum intonaţi noi în anul 2000şi, când nu vom mai fi copii... Tot vi se mai pare că viitor de aur tineretul nostru are?

Despre morți nume de străzi, de teatre și busturi...

Nu cred că Jean Constantin ar fi putut fi vreodată mai celebru ca Anthony Quinn, după cum a declarat Cătălin Mitulescu. Sunt convins însă că, în contextul unor conducători îndrăzneți ai cinematografiei acesta ar fi fost un actor foarte mare și iubit, cu atât mai mult cu cât ar fi fost în stare să joace aproape orice. Din nefericire Jean Constantin a rămas cantonat în roluri ”de culoare” pe care însă le-a desăvârșit cu o asemenea perfecțiune încât greu ne putem imagina un remake cu un alt actor. Prezența lui Jean Constantin într-unul din filmele anilor 80 reprezenta garanția unor momente de bună dispoziție. Acum mă aflu într-o situație alarmantă: nu pot să îi deplâng moartea lui Jean Constantin pentru că, vorba lui Christian Shepard, din ”marele finale” din Lost, ”mai devreme sau mai târziu murim toți”. Mă revolt însă față de nepăsare. E trist și alarmant să știi că omul de lângă tine moare fără pic de sprijin din partea aproapelui, cu atât mai mult cu cât de data asta este lăsată să moară întreaga noastră copilărie. A murit Ismail, nu Jean Constantin. A murit Limbă, nu Jean Constantin. A murit Patraulea, nu Jean Constantin. Oamenii ăștia ar trebui să devină obiectiv de importanță națională. Nu vă imaginați că solicit bodyguard pentru marii actori ai României, nu. Mă gândeam însă că nu ar fi tocmai rău ca astfel de jaloane să beneficieze de puțină atenție din partea autorităților. Alo, bună ziua maestre. Ce mai faceți? Sunteți bine? Nu vreți să luați masa cu mine mâine, pe la prânz? Nu vreți să vedem împreună meciul de miercuri?

Acum că Jean Constantin a murit începe mascarada. Aflu că va fi amplasat un bust al actorului undeva prin Constanța. Că teatrul Fantasio se va numi în curând Jean Constantin. Că o stradă se va numi Jean Constantin. De parcă s-ar fi pus în mișcare furnicarul, de parcă anumiți anonimi au găsit momentul potrivit să pozeze în păsători, în civici, în omenoși. Oamenii ăștia nu au înțeles nici până acum că Jean Constantin nu a murit, pentru că Ismail și Limbă și Patraulea nu mor niciodată. Și atunci nu vi se pare penibil și lingușitor să ridicăm monumente în cinstea unor nemuritori?

”Dacă-mi spui stimată doamnă eu zic că mă-njuri de mamă”

De doi ani am renunțat la serviciile Vodafone. Consider că practică și promovează o politică cretină de care am încercat să mă dezic. Totul a început cu câțiva ani în urmă, când, pregătit de îmbarcare pe terminal, la Paris, sunt sunat de către o domniță cu tupeu care îmi explică faptul că nu mi-am plătit la timp factura. De pomană încerc să îi explic că de îndată ce ajung în țară o voi face, nimic nu o înduplecă. Trebuie să plătesc pe loc. Îi explic că mi-e imposibil acum, nefiind în țară și că până la achitare nu au decât să îmi dea amendă. Nici o undă de milă. În cele din urmă cedează, atunci când îi explic că toată această conversație cretinoidă are loc datorită mărinimiei buzunarului meu, setat pe roaming. Plec din țară și renunț la Vodafone, cu un suspin de ușurare. Cred eu că mi-am întrerupt abonamentul. După trei luni primesc o factură la ai mei prin care sunt somat că ori plătesc factura ori mi se pune sechestru. La întrebarea: pe ce? răspunsul nu poate fi decât unul obscen, așa că mă abțin.

Mult mai actuală este situația de astăzi. Sun pentru a mi se mai închide un număr, după solicitări repetate datând din noiembrie. Trec testul grilă, semn că am o vagă părere cu privire la cifre și doleanțe și în cele din urmă mi se răspunde. Tind să cred ca o voi rezolva rapid. Fals. Vocea de domniță, de la capătul firului se bășică atunci când mă adresez cu: stimată doamnă. Poate dacă îi ziceam fă aș fi trecut neobservat, însă nu te pui cu nervii omului. Sunt convins acum că dacă nu ar fi trebuit să trec testul grilă de acces, în două limbi străine apăsați tasta unu, apăsați tasta trei, această convorbire poate fi înregistrată nu m-aș fi adresat persoanei în cauză cu stimată doamnă ci cu fă sau fată. Stimată doamnă îi căzuse prost, semne premature de colită. După care, mercantilismul o scoate din transa defensivă. Și acum vine bomba: pot să vă fac altă ofertă pentru numărul de pe care mă sunați. O întreb dacă cererea mea a fost soluționată. Duduia continuă cu ofertele. Nu am avut de-a face cu comiși voiajori, dar constat că pot fi detestabili. În cele din urmă mi se confirmă că abonamentul mi-a fost sistat și că voi mai primi o ultimă factură. Sunt convins că agonica mea relație cu Vodafone nu se încheie aici, însă cel puțin fac toate demersurile pentru a îndepărta cangrena.

P.S.

Am înlocuit Vodafone cu Orange. Fără teste grilă și fără fecioare cu coșuri care încă mai cred în Supermanul din mine, care mă execut și îi îndeplinesc cele mai tenebroase fantezii. Și dacă nu chiar Superman poate-o fi vreun zburător...?

Un pardon zis pe trotuar face mult rău la moral

Scuze pentru absență. Nu mai lărgesc pelteaua, sunt motivat și mai mult decât atât, promit să îmi scot pârleala în cel mai scurt timp pentru că de data aceasta sunt foarte motivat dar și încrâncenat. Să vă spun despre ce e vorba.

Mai mult ca altădată, de data aceasta am petrecut destul timp în București. Nu foarte mult dar suficient ca să îmi confrunt impresiile dar și sentimentele. Am descoperit de această dată un București urât, isteric și abrutizant. Nici o legătură cu orașul pe care îl iubeam, în care mi-am petrecut cel puțin 2 decenii de viață și despre care am scris atât de de bine încât se pare că le-a plăcut și altora. Bucureștiul 2010 este, după mine de nerecunoscut. De data aceasta mă voi limita la o reacție umană pe care nu o înțeleg. Teama de a spune pardon.

Mergi pe stradă. Nu ești singur ci în grup. Trotuare înguste și unde nu sunt foarte înguste, au grijă șoferii nesimțiți să le îngusteze. Prin urmare, refuzând să refuzăm socializarea, mergem în grup pe stradă și vorbim. Ceilalți trecători din spatele nostru sunt exasperați. Nu aș putea să vorbesc despre toate aceste lucruri dacă nu mi s-ar fi întâmplat ca o dată să ma aflu în spatele grupului - ochiul meu pineal este nefuncțional. Oameni singuri, nervoși, isterici, agitați, care se chinuie să intre în ritmul de mers al grupului și care se iau cu mâinile de cap. Nu vorbesc, nu te roagă să le faci loc. Pur și simplu încetinesc ritmul și se strâmbă. Când cineva din grup simte intenția de depășire și se dă la o parte, pietonul trece grăbit. Probabil că dacă nu am fi fost mai mulți ne-ar fi luat și la bătaie. Poate că ar fi fost haios, la câte surprize am avut în București nu m-ar mira ca cineva filiform să îmi scuture cele peste 100 de kile. Dar nu a fost să fie. Pur și simplu am întins la maxim nervii oamenilor singuri. Probabil i-a exasperat și ideea de grup. Tot ce e mai mult de 2 devine pericol pentru bucureșteanul de azi. Tot ce e mai mult de 1 poate umili. Am tras concluzia că acesta este motivul pentru care bucureștenii actuali se feresc să spună pardon. Sau scuzați. Sau nu vă supărați... Prea multă umilință. Mândri și muți. Bucureșteni 2010.

VasileSensual is coming to town!

Așadar, de la clasici citire, mai precis de la Mister Satch and Mister Cros, de mâine, oficial ”I'm gone fishing”. Trei săptămâni de absență de la locul de muncă și de prezență în intravilanul românesc, unde sper să particip și la câteva șezători de ținută, cu mici, bere și patriarhisme și cu destulă muzică bună, dacă e să țin cont că pe 28 mai se prefigurează o șezătoare pe măsură în Piranha, cu scop umanitar, de unde nu vor lipsi trupe dragi nouă: Electric Fence, Mono Jacks, Toulouse Lautrec și nu în ultimul rând Alina Manole, căreia de-abia aștept să îi explic cum se face de luna pătrată se trezește fredonată la birou, de mine și de Reka, taman când conștientul nostru spunea că, gata, am mai parcurs o etapă. Promit însă să revin cu noi informații despre acest eveniment, susținut, deocamdată doar moral de VasileSensual.

Speranța cu privire la întoarcere este că la atunci voi vedea lumea cu alți ochi, aceeași speranță ca la fiecare plecare în concediu. Că ce era rău era din cauza ochilor mei afumați pe care nu mi i-am șters din considerente de cochetărie, să nu zică lumea că Vasile dă apă la șoareci. (Apropo, nu știu dacă v-am mai spus, dar singurele filme la care am plâns vreodată sunt Rocky, toate, culminând cu un adevărat potop pe scenele de final cu aaaaaaaadriaaaaaaaaaaan!) Că oamenii sunt la fel, frumoși, luminoși, altruiști. În trei săptămâni promit să vă comunic dacă mi s-au curățat oglinzile!

În ceea ce privește updatarea blogului, vă asigur că nu s-a schimbat nimic și cu excepția câtorva zile de lipsă a netului voi fi la fel de prezent ca și până acum, de data aceasta de pe poziția de corespondent local.

Gone fishin’ by a shady wady pool

I’m wishin’ I could be that kind of fool

I’d say no more work for mine

On my door I’d hang a sign
Gone fishin’ instead of just a-wishin’

Dragelor, dragilor, așadar, orele vă sunt numărate până ce Vasile și consoarta vor cotropi urbea cu caravana lor. (Asta deja începe să miroasă a dindragoste...) All you need is us.

Românul generos și credincios

Românul s-a născut generos. Generos nu neapărat în acceptul de filantrop sau de risipitor. Continuăm să facem calcule de profit, să alegem ciocolata ceva mai ieftină, după principiul, și aici îmi amintesc de un cunoscut care le cumpărase fetițelor, de Crăciun, ciocolată sub forma lui Moș Crăciun, împachetată în staniol. Ciocolata era numai bucățele, capul moșului trădând o problemă gravă la coloană. Argumentul lui era: au fost mai ieftini și oricum fetițele mele sunt prea mici să înțeleagă mare lucru. Este omul ăsta negeneros? Nici vorbă. Poate doar realist și chivernisit. Până la urmă calul de dar nu se caută la dinți. Până la urmă românul este generos din lehamite, pe care cei mai parșivi dintre noi se vor grăbi să o numească ”modestie”. Așteaptă promoțiile ca să își ia schiuri de calitate, așa cum în anii 80 stătea la coadă de cu noapte, numai ca să își umple congelatorul până la refuz cu carne. Uneori se întâmplă să mai verifice calculele administratorului de bloc, bănuindu-l de mici găinării, dar niciodată nu verifică statul. Îi este foarte clar că în schimbul unor mici favoruri existențiale, pe undeva trebuie să și piardă și atunci este generos. Cu statul.

Se întâmplă același lucru și cu cei 2% din venit, care, românului i se par un rău necesar. Trebuie să îi cedeze, prin urmare ar fi pierdere de timp și de nervi să pornească anchete. Interesant este însă încotro pleacă banii ăștia, pe care oricum nu pun mare preț Acești 2% reprezintă pierderile neglijabile. Nu către semeni! Niciodată! Nu către animalele fără stăpâni, nu către inimile copiilor, nu pentru bătrâni sau nevoiași, nu pentru SMURD. Pentru cultură nici atât... Evident că, personajul nostru are ceva cu reabilitările. De fapt nu are nimic cu ele, fiind probabil de părere că nu are rost să reabilitezi lucrurile care nu te interesează. Nu salvezi animale pentru că sunt animale, nu salvezi inimile copiilor pentru că al tău e sănătos tun, nu îi ajuți pe homeleși pentru că dacă au ajuns să trăiască așa este numai și numai vine lor. În schimb îi donează bisericii. 2% către biserici. Suntem generoși. De ce să îi donăm SMURD-ului, ca să asigurăm în felul acesta o mai bună eficiență în a salva vieți și să nu îi donăm bisericii?

Probabil pentru că dacă nu ar exista dumnezeu SMURD-ul ar deveni inutil? Probabil. Și totuși, conform manualului credinciosului începător, dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea sa. Și atunci, să zicem că în comă aflându-se dumnezeu, ce facem? Întoarcem capul și așteptăm un altul să facă ceea ce ar trebui să facem noi?

Mulți dintre ”generoși” sunt credincioși. În felul acesta își asigură imunitatea...

Confesiunile lui Mick Jagger, fermecatul: ”I fucked your woman for money, but you plundered my soul!”

Încă un exemplu de history repeating de data asta pe gustul meu: un nou single de la Rolling Stones, vechi de pe vremea lui ”Exile on Main St.”, lansat însă acum cu ocazia campaniei intitulate Record Store Day, menită să susțină micile magazine de muzică, din ce în ce mai puține în competiție cu marile concerne. ”Plundered My Soul” ar trebui în mod normal să urmeze rețeta succesului de la ”Free as a Bird” de la The Beatles, piesa descoperită pe bandă, într-un subsol. Premii, prima poziție în topuri, poate și un VMA pentru video-clip, dacă ținem cont că s-a respectat îndeaproape rețeta vinilului de la ”Exile...”, cu atât mai mult cu cât noul single a fost lansat într-o ediție de vinil, de doar 1000 de copii. Îl știți pe Burt, the Farting Hippo? Ei bine, hipopotamul mediatizat și în serialul NCIS, al cărui preț de piață este între 40 și 50 de lire sterline a fost scos la licitație pentru a ajuta strângerii de fonduri. La cât credeți că a fost adjudecat în cele din urmă? 600 lire sterline! La cât credeți că vor fi adjudecate cele câteva viniluri cu ”Plundered My Soul” peste, să zicem, 5 ani? Ca să vă vând un pont, în momentul acesta pe Ebay licitațiile au ajuns la 50 de dolari iar produsul sigilat și însoțit de celelalte promoționale pentru Record Store Day la peste 80, iar asta cu circa 1-3 zile înainte de adjudecare.

Pentru unii ”Plundered My Soul” este o gură de oxigen (și eu mă număr printre aceștia) de la idolii care te fac să crezi în tinerețea fără bătrânețe, pentru alții poate doar o mostră ”originală” de sound retro. La 28 de ani de la înregistrările de studio, ”Plundered My Soul” este de asemenea un document. Pe atunci cântai ceea ce erai...

Analiză literară:

”Plundered My Soul” este o doină a grupului englez The Rolling Stones. În cântecul ”Plundered My Soul” cântărețul Mick Jagger vorbește despre cum i-a ”tras-o” lui Anita Pallenberg, iubita prietenului său, Keith Richards, chitaristul grupului. "I fucked your woman for money, but you plundered my soul!" După ce se consumă acest act secsual, chitaristul se răzbună pe cântăreț și îi face vrăji la vrăjitoare. După asta, cântărețul rămâne fără suflet și de atunci el tot cântă despre ceea ce i s-a întâmplat. Este foarte posibil ca prin aceste farmece să fi fost și legat de grup pe viață, așa explicându-se cum de și acum cântă tot alături de chitaristul cu prietena căruia s-a culcat.

Gonna shake hands around the world down by the riverside

Așadar Ziua Internațională a Muncii = 1 Mai Muncitoresc. Mulți dintre noi vor da buluc la biserică sau, prinși cu device-ul pe câmp unde tocmai se bucurau de wi-fi - nu e o glumă, mi-a confirmat lucrul ăsta Domnu Domnu, de prin State - o altă parte din noi se va mulțumi cu o cruce pe cerul gurii. A înnebunit Vasile, vrea să ne introducă în vechile obiceiuri comuniste de care tocmai ne bucuram că scăpaserăm. Să fim serioși! Adevărul e puțin mai altfel: Ziua Internațională a Muncii are la bază comemorarea Masacrului din Chicago, 1886, când poliția din Chicago a declanșat focul asupra muncitorilor care cereau, prin grevă stabilirea celor 8 ore legale de muncă pe zi, mișcări de stradă soldate cu moartea manifestanților și a forțelor de ordine. De aici a început tot, nu de la Lenin, nu de la Stalin, nu de la Ceaușescu și nici de la Guță sau Bianca Drăgușanu. De la americani. Ce s-a întâmplat după are mai mică importanță dar pentru claritatea mesajului cred că e bine să mai zic câte ceva. Trei ani mai târziu, în 1889 primul congres al Celei de-a doua Internaționale, de la Paris, cu ocazia centenarului Revoluției Franceze și a Expoziției Universale, la propunerea lui Raymond Lavigne (pe fratele lui Avril îl cheamă Matthew!!!) îndeamnă la demonstrații internaționale un an mai târziu, cu ocazia aniversării protestelor din Chicago. Marele succes al acestui apel face ca 1 mai să fie recunoscută ca Zi a muncii, cu ocazia Celui de-al doilea Congres al Internaționalei, din 1891. Cu toate acestea manifestațiile de Ziua Muncii continuă atât în 1894, cât și în 1919, câtă vreme clasa muncitoare încă nu reușise să obțină cele 8 ore de muncă pe zi. Ce urmează, cam știm cu toții.

Astăzi, de 1 Mai, am hotărât să ne simțim puțin americani, prin urmare am boicotat orice îndatorire ”de casă” și am ieșit în Hosok Tere (Piața Eroilor), cu atât mai mult cu cât de ieri se anunțau serbări câmpenești în toată regula, cu bere, langoși, dulciuri și tiribombe. O zi minunată și o atmosferă pe măsură, dictată în primul rând de conceptul de ”demnitate umană”. Tinerii cu dizabilități au arătat că locul lor este în societate, alături de noi, cei puțin mai norocoși ca ei și asta a fost bine, a fost sănătos pentru echilibrul nostru uman. I-am ascultat cântând hiturile maghiare rock'n roll ale anilor 70 și să fiu al naibii dacă nu sunau cel puțin la fel de bine ca Bergendy, Illes sau Hungaria, cei care le-au și lansat. Micsoda buli! Őrület! Produsele pe care le asamblau ad-hoc la standurile de profil au fost cumpărate nu din milă, nu din obligație ci pentru că pur și simplu aveai nevoie de acestea și municipalitatea a avut grijă ca astăzi cei cu dizabilități să aibă prioritate la vânzare.

Și a mai fost ceva, ceva greu de numit. O să încerc o definiție prin învăluire. În anii 80 în România se spunea că ungurii trăiesc mai bine. Tot comuniști și ei, dar mai puțin încrâncenați și mai prosperi. Probabil că ungurii spuneau același lucru pe atunci, că polonezii sau că redegiștii trăiesc mai bine ca ei... După căderea cortinei de fier ungurii au schimbat politic foaia, regimul, nu au renunțat însă la mentalul colectiv numit: solidaritate și cultură. Nu au renunțat la petrecerile organizate de municipalitate. Pentru ei nu tot ce s-a creat în acea perioadă este prost, pentru că nu au decontextualizat nimic. Azi s-au cântat hituri ale anilor 60, 70 sau 80. Lumea s-a simțit bine, s-a băut bere, s-a râs enorm, copiii s-au dat în carusel, au călărit sau s-au jucat cu poneii, și totul pe muzica acelor ani, care, iată, nu a stârnit alergii nimănui. Astăzi refuzăm cultura anilor 80. Am înlocuit pe Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac, Dan Spătaru, Aurelian Andreescu, Mihai Constantinescu, Savoy, Cornel Constantiniu, ba chiar pe Phoenix, Roșu și Negru, Compact cu Guță, Jeandelacraiova, Copiluminune, Copiludeaur sau Sorinelpuștiu. Muzica veche stârnește românilor amintiri neplăcute... Hahaha. De 1 mai ungurii au ieșit să petreacă. Noi mai puțin. Pentru că în comparație cu perioada de tristă amintire noi nu manipulăm conștiința colectivă. Probabil că astăzi ungurii au fost manipulați. Manipulați să petreacă împreună și, oricât ar suna de comunist, să se bucure împreună și să se simtă mândri că astăzi este ziua lor, a celor care 8 ore, zi de zi, sunt la muncă.

M-am simțit bine în iniima Budapestei, în Piața Eroilor. Încă un semn că nu munca este cea care cade greu, ci lipsa solidarității umane și ipocrizia. Până la urmă trăim împreună și murim singuri...