Hollywood-ul a obosit. Dacă orașul nu ne-ar fi îndepărtat atât de mult de vremurile imemoriale când era suficient să culci urechea la pământ ca să auzi ropotul cailor, dacă nu ni s-ar părea penibil să lipim urechile de cimentul explodat, proaspăt turnat pe drumurile noastre naționale am putea percepe respirația greoaie din Cetatea Filmului. Comediile repetă clișee expirate, pierzându-și de tot naturalețea și imaginația, filmelor muzicale le lipsește tocmai ceea ce le făcuse celebre - muzica iar dramele, dacă nu exploatează bresle sau categorii sociale marginalizate nu mai prezintă interes, urmare a epigonismului concentrat de care abuzează. Au mai rămas superproducțiile și filmele cu distribuție de prim rang, dar sincer, acestea nu mi se pare că își merită numele de film artistic, fiind mai degrabă succinte portofolii actoricești. Pe acest fond, după cum v-am spus, vizionarea unui film a încetat să mai fie rutină, cum se întâmpla pe vremuri, devenind mai degrabă o experiență unică și personală, ceea ce este ideal. ”Daisy”, filmul din 2006 al hong-kong-ezului Wai-keung Lau, alături de alte câteva producții nonamericane mi-a redat încrederea în cea de-a șaptea artă și în recuzita încă neexpirată a filmului. Lau, la bază operator, este recunoscut printre esteții filmului drept unul dintre cei mai abili regizori în surprinderea luminii naturale, apreciat de asemenea și pentru scenele sale de acțiune, de un dinamism special. Ca și ”Daisy”, filmele lui Lau refuză elitismul, adresându-se marelui public și promovând narativitatea facilă și previzibilă (chiar dacă trama va fi soluționată după morala asiatică și nu după una europeană), folosindu-se însă de poezia și impresia muzicii și poeziei. Cred că este pentru prima oară când urmăresc un film de acțiune (”Daisy” fiind la bază un film de acțiune!!!) și când deznodământul mă lasă rece. Pur și simplu nu mă interesează cum se termină, cine moare, cum moare și cine scapă, în orice moment acest film artistic putând fi curmat, cu puțin cinism, e drept, însă fără să mă lase cu buza umflată și cu întrebarea ”Asta a fost tot?”
Caut cronici și la Cinemagia dau peste un semisploiler neimportant (incredibil dar adevărat, trei rânduri de text...) și peste următorul comentariu: ”Frumos filmul dar prea lungit. Oricum finalul este neașteptat, merită văzut.” Să acuzi că ”Daisy” ar fi ”prea lungit” este ca și cum te-ai revolta că într-o expoziție a celor mai frumoase 100 de tablouri din lume, lângă Van Gogh figurează și un Klimt. Evident însă că dacă cel/cea care a văzut acest film se afla în căutarea acțiunii, poezia muzicii și a imaginii poartă întreaga vină pentru tărăgănarea deznodământului vreme de 110 minute. Pe de altă parte, finalul este din punctul meu de vedere mai mult decât previzibil. Din trei personaje două comit păgate majore sau minore. Cine trebuie să dispară? Cel de-al treilea, amoral, situat oarecum de cealaltă parte a legii, sau primii doi, imoralii funcționari ai unui sistem moral? Mai mult decât previzibil, credeți-mă.
Filmul lui Lau este proaspăt, folosește clișee cinematografice câte îi fac bine unui film de calitate, trucuri de scenariu de parcă Cyrano de Bergerac nu ar fi existat și poezia impresioniștilor, câtă li s-a întâmplat și câtă nu au mai apucat să li se întâmple. Cât despre muzică... ascultați-o:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu