Scadența a venit, îmi încarc bateriile și mă apuc să plătesc datoriile pe care le am la voi. Așadar ”senzația” concediului a fost Belek, colțișorul Antaliei unde am hotărât să ne pierdem de lume pentru 8 zile, refuzând cele mai elementare procedee de socializare și lăsându-ne în mrejele lenei și ale atemporalului. Singurele repere cronologice au fost soarele, stomacul și somnul. Dat fiind că de trei ani nu m-am mai bucurat de concediu, cel puțin nu de unul turistic, am exploatat pauza aceasta cu o nesăbuință care ar fi putut duce la pierderea obișnuinței de a mai lucra, ceea ce constat cu surprindere că nu s-a întâmplat. După cum ați înțeles, am refuzat orice activitate de grup, orice excursie, limitându-se la a ne trezi paradoxal de devreme, după care ocupam șezlong, ne beam cafeaua și începeam ”aventura” acelor zile deosebite, în care nu se întâmpla nimic. E inutil să spun că nu ne-am fi bucurat de această stare de bine și de liniște dacă all-inclusive-ul de care am beneficiat nu ar fi fost cu adevărat all-inclusive. Nicio plângere. În ”campusul” de la Crystal Family Resort, pentru că asta se poartă în Antalia, mici oaze utilate sfidător la adresa deșertului, curățenia, rigoarea și buna planificare sunt literă de lege, oarecum contrar altor orașe din Turcia, care amintesc oarecum de România prin murdărie. Câini vagabonzi: zero; pisici suficiente și adoptate. Personalul este deosebit de atent, lucru care la început îți stârnește o oarecare stare de panică, mai cu seamă dacă ești obișnuit cu nepăsarea și flegma aproape cultivate în rândurile personalului hotelier din România. Te întrebi, firește, ce urmăresc oamenii ăstia care îți urmăresc pur și simplu fiecare gest, încât de cele mai multe ori, aflat la prima țigară ești nevoit să îți aperi scrumiera, pentru a nu fi înlocuită 
prematur. La fel și cu mâncarea, încât e bine ca atunci când porția ta începe să se diminueze simțitor să te pleci ușor asupra farfuriei, pentru a-i transmite astfel chelnerului un mesaj hotărât. În cazul nostru, am fost rapid preluați de un turc scund, ochelarist, negricios, cu părul dat pe spate și ușor rebel care de îndată ce a aflat de unde suntem a început să ne copleșească cu ale sale cunoștințe de limbă română: ”bună dimineada”, ”haghi” (adică Hagi), ”ce faci” și ”la revedere”. Ciudați suntem noi, nu el că ne facem atâtea procese de conștiință în legătură cu bunăvoința omului de lângă tine, căci, în definitiv ”Bună Dimineada” nu a comis nici o infracțiune pentru a ne servi pe noi. De altfel comunicativitatea și amabilitatea turcilor nu are nici o legătură cu siesta asiatică, așa cum eronat am crezut la început. Același lucru îl întâlnești la tot pasul și în Budapesta, și nu pentru că oamenii ar simți nevoia de pauze dese în care să se întrețină cu toți străinii, ci pentru că în țările civilizate a vinde un produs coincide și cu a-l promova. Contrar acestui lucru, vânzătorii și chelnerii noștri par a depune toate eforturile pentru a-și îndepărta clienții.În ultima perioadă a concediului, am luat masa la La Mama. BebeBebe cere papanași și ni se spune că nu au. Ieșim la o țigară și la întoarcere, stupoare: la masa de alături se mâncau papanași. Prin urmare întreb: ați vrut să spuneți că nu mai aveți papanași sau că nu aveți? 
Surprinsă, vânzătoarea nu își poate ascunde nemulțumirea și îmi sugerează ceva de genul: nu, nu, nu... Prin urmare completez: duceți-vă la bucătărie și vedeți. Zis și făcut. Revine și îmi spune: nu mai avem decât o porție. Păi atât și vroiam. Au fost 10 minute aproape rupte din Caragiale, încununate până la urmă cu un umil succes. În Turcia însă ești copleșit de atenție. La fel se întâmplă și la cumpărături, unde orice achiziție presupune o intensă negociere. Mai întâi ești întrebat de unde ești, apoi ești ușor periat prin etalarea unor cunoștințe flatante despre țara sau orașul tău natal. La negociere, evident că prețul final va fi unul cu mult superior celui real, însă nu ai cum să nu apreciezi efortul, de data asta din partea comerciantului. De cele mai multe ultimul cuvânt îi revine acestuia: uite, dați-mi atât, nici cât voi, nici cât mine. Nu mai ai ce să-i zici.
Și încă ceva. Turcii au un cult pentru copii, față de care devin brusc paterni, grijulii și protectori încât întregul mit cu ienicerii chinuiți se spulberă. O viziune amuzantă este aceea cu tânărul moldav săltat de pe 
glie pentru a fi educat ulterior în stil otoman. Fără să se uite în urmă mi-l pot imagina pe acesta jubilând și spunându-și în gând: am reușit, de-acum să te ții educație. Cam ca în bancul cu găina care se întreabă ce atitudine să abordeze față de cocoșul care o fugărește insistent. Nu mă pot abține să nu echivalez prizonierul român pe cale să devină ienicer cu un bursier. Vremuri de mult trecute...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu