De nerecunoscut Bucureștiul. Asta am simțit în scurtul interludiu prin capitală, un acut sentiment de neapartenență. Mamuți de sticlă și oțel, nesimțiți la tot pasul, indolență. De parcă în ultimii doi ani niște indivizi ciudați ar fi luat cu asalt orașul meu natal pe care s-au apucat să îl mutileze după cele mai oribile fantezii. Oamenii pe care îi știam, oamenii și datorită cărora Bucureștiul mi-era drag încep să nu mai fie. Dacă ”invadatorii” ăștia i-ar fi luat ostateci probabil că aș fi întreprins călătorii nocturne pentru a-i elibera, unul câte unul. Dar nu, nu s-a întâmplat așa, ei pur și simplu au murit. Pierzându-și ambasadorii, Bucureștiul moare și el, nu încet, ci galopant și în locul lor trebuie să numim pe alții. Ca la șah. Pierzi nebunii, caii, turele, nu-ți mai rămâne decât să îi dai o importanță nemeritată pionului, pentru a îl putea apoi transforma în altceva. Numai că până să confirme, pionul se mișcă precum un pion. Vise deșarte.
A murit în liniște, fără teledonuri, fără medalioane de propagandă sau apariții furtunoase în prime time, umil și tăcut Nicu Constantin. Noii cioclii sunt gata să intre în funcțiune, pentru că la vremuri noi, oameni noi, iar astăzi tabloidele au luat locul antreprenorilor de pompe funebre. În curând un CD ”Momente vesele cu Nicu Constantin”, în curând un număr jubiliar, cam ceea ce s-a întâmplat și cu Moțu Pittiș, Adrian Pintea și Tatiana Stepa. În cazul celei din urmă, scopul este unul umanitar, fondurile vor fi transferate fiului, ne revoltăm de pomană. Nu știm să apreciem restituirile de calitate... Respectul acesta pentru artiști este echivalent cu acela pe care îl avem pentru unul care alunecă pe gheață. Am fi putut să te prindem imediat de mână și să te tragem cu o forță atât de mare încât nu numai că nu ai fi atins gheața, dar te-ai fi trezit în câteva nanosecunde pe Intercontinental, fără să poți pricepe ce ți s-a întâmplat... Mă uit în urmă, ce rămâne după moartea lui Nicu Constantin: Țociu și Palade, Garcea, Axinte... Nicu Constantin și ochelarii săi proverbiali și marea sa iubire pentru Rapid, un tip cald, modest și cu bun simț. Ceilalți cu mașinile lor de ultimă generație, cu tupeul lor, fițele lor, glumele lor de proastă calitate și cu marile lor iubiri... Bucureștiul lui Nicu Constantin îi aparține acum lui Garcea.
Patrimoniul sentimental al Bucureștiului a fost pe cale de dispariție. Acum nu mai este. Pur și simplu nu mai este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu