Adevăruri nescrise despre românismul și umanitatea lui Leo Messi

Presa din România, ca de obicei a dezinformat agresiv ostilitățile duse de FRF cu Federația Argentiniană de Fotbal, fără să scoată în evidență imensul respectiv pe care în realitate orice argentinian îl nutrește pentru FRF și pentru România în general. Nu s-a spus deloc că pentru argentinieni meciul cu România era cel puțin la fel de important ca o finală de Campionat Mondial, la care, prin absurd naționala Argentinei ar fi pus în cumpănă prezența.

De asemenea nimeni nu a scris că Messi și-a dorit și își mai dorește încă să viziteze în sfârșit România, țara care l-a dat lumii pe Mihai Eminescu, poetul preferat al marelui fotbalist. Nimeni nu știe la noi că în fiecare seară, înainte de culcare Messi citește câte un poem eminescian, cam cum în tinerețe Mutu citea Dostoievski. Sau că în tinerețe, când viitorul de mare fotbalist al lui Messi aproape că nu exista, ”puma” se încuraja citind ”Silogismele amărăciunii” de Cioran. De asemenea încă o necunoscută pentru publicul român sunt gusturile muzicale ale lui Messi. Marina Voica, Cătălin Crișan și Gabriel Dorobanțu. Ca și compozitor, Cornel Fugaru a reprezentat întotdeauna pentru Messi un model, e drept, alături de Elton John. Acum că Fugaru nu mai este printre noi, Messi își dorește cu atât mai mult să îi pună o floare la mormânt și nu este lăsat!

Aflu că ”Nașu” Sandu vrea să dea în judecată Federația Argentiniană de Fotbal? Dar de ce? De ce această țigănie? Tot Messi vine ca o izbăvire, ca o soluție viabilă a acestui conflict. Iarăși nu se scrie nimic în presa românească că, în urma anulării amicalului cu România, Messi s-a arătat revoltat și nemulțumit iar în cele din urmă a venit cu o soluție. Pentru a aplana conflictul, ”puma” își pune capul pe tavă. Este dispus să joace 4 ani, cu posibilitate de prelungire la Steaua București, în acest fel încercând să ofere o reparație morală. De asemenea mai spune Messi, acesta este dispus ca în cazul în care patronul Stelei se va arăta nemulțumit de prestația Stelei să se transfere singur la echipa a doua a Stelei, fără să ceară salariu.

Așadar, îndemn pe toți cititorii presei românești la mai multă luciditate. Să citească prin rânduri. Pentru că ”bufnițele nu sunt ce par a fi” (Twin Pix dixit).

Yoohoo and friends - din lumea celor care la noi nu cuvântă

Fiul nostru s-a mai îmbogățit ieri cu încă trei maimuțoi din seria ”Yoohoo and friends” (încă nu l-am depistat pe numitul Yoohoo), motiv profund pentru câteva minute de fericire și de ros coada. Dintre aceștia, doi au fost ușor de identificat, de aceea au și căpătat ușor nume: Vuplea și Lemurache. Cel de-al treilea, în imagine, după serioase brain-storming-uri s-a ales cu apelativul de Luburici. Nu mă întrebați despre utilitatea acestora, pentru că din punctul meu de vedere, este zero. Pentru copiii rozători de etichete, ca al nostru și acesta are etichetă. Deci au eventual o utilitate în absorbția salivei. Au ochi mari, inteligenți, probabil aceasta fiind și cheia atracției pe care o stârnesc în rândul copiilor.

Cei trei maimuțoi achiziționați în București, respectiv CORA, deși la același preț echivalent celui din occident prezintă două neajunsuri (unul depistat de profanul de mine, altul de BebeBebe, mult mai profundă). Nu au muzicuță în stomac, prin urmare după repetate apăsări pe torace pot fi mai degrabă resuscitați decât să fie făcuți să cânte și au o blăniță calitativ inferioară celor din occident. Probabil că ai noștri sunt fabricați pe vapor, dat fiind că nici eticheta nu prea cadrează...

În final mă întreb retoric: cine este totuși Yoohoo? Mi se spune că numitul Vasili ar fi Yoohoo, doar că nu pe verde, ci pe albastru. Am uitat să vă spun că fiul nostru mai avea deja doi maimuțoi, iar aceștia, urmare a ”respectului” pe care l-am purtat grupului Milli Vanilli (să nu crezi nimic!) - botezat live, la radio de Lucia Popescu Moraru, pe vremuri ”Milli și prietenul său Vanilli” - au fost numiți Milli (fetița roz) și Vasili (băiețelul). Cine este totuși Yoohoo?

Despre inocenții care devenim cu toții

Asta scria ieri pe tricoul roz al unei doamne respectabile, la pasajul Victoria. Pe moment am regretat că nu am imortalizat momentul, acum însă am realizat că nu e nici o pierdere, din moment ce inscripția cu pricina se regăsește la discreție pe net. Până la urmă, cunoscându-i destul de bine pe cei de vârsta a treia, educați în spiritul limbii franceze, ruse sau germane, tricoul aici de față devine mai mult decât atractiv în momentul în care singurul cuvânt pe înțelesul lor este ”innocent”. Și nici nu ar putea fi altfel, cu un astfel de tricou, decât inocenți. Bătrânii noștri au o inocență pe care în alte țări nu o mai întâlnești. De fapt vorbesc aici despre o sobrietate falsă, despre o maleabilitate ieșită din comun și dictată în primul rând de nevoie de a supraviețui. Bătrânii noștri vorbesc, vorbesc mult. Dacă s-ar face un sondaj cu privire la gradul de socializare la oamenii în vârstă sunt convins că vârsta a treia din România ar ieși pe locul fruntaș. Probabil că mai contează și sensul de raportare la întreg, micro sau macro? La noi e micro. Bătrânii noștri sunt obligați, prin natura conjuncturii să se poziționeze micro, să se plaseze în centrul amănuntelor.

Să vă dau un exemplu. Mămica a redactat o plângere pentru Administrația Cimitirelor pentru o placă funerară de marmură, spartă, dar voi reveni ulterior cu amănunte. Interesant este că în aceste rânduri se încadra, armonios substantivul ”ghețișoară”. Pentru cine nu știe, ghețișoara este probabil planta cea mai pretabilă de pus pe morminte, pentru că, decentă, dar deloc atrăgătoare, aceasta nu prezintă riscul de a fi furată, sau bestializată. Plăcile de marmură însă NU. După ce mămica a trecut în plângere toate detaliile a venit rândul ”ghețișoarei”. Care fusese plantată și îngrijită cu multă grijă. Acesta este universul micro. Evident, și mie mi-a sunat comic la început, după care am încercat să înțeleg de ce această raportare la ”ghețișoară”. Aceasta este realitatea lor imediată. Dacă în occident socialul le permite pensionarilor să gândească macro, administrativul micro fiind realizat de la sine, la noi, fără micro nu poți accede la macro. Odată scufundat în micro însă, pensionarii noștri nu mai ajung să trăiască elegant, în macro. Dincolo de realitățile majore, palpabile, ”ghețișoara” devine martorul existenței lor cotidiene. ”Ghețișoara” relatează o zi din existența lor. Cum a fost dezrădăcinată, cum a fost învelită cu grijă în hârtie de ziar: ”mai ai nevoie de ziarele ălea vechi?”, cum au fost puse rând pe rând în punga colorată de rafie împletită, cât să nu se ”accidenteze”, iar apoi, transportată la cimitir, cum a fost lăsată pe mormânt până ce a adus într-un pet de 2 litri tăiat la gură cât să devină un adevărat vas apă de la bazinul din cimitir în care colcăie apă verde iar apoi replantată și udată. Dacă la nemți de pildă pensionarii au povești cotidiene legate de excursii, ai noștri se pot lăuda cu o ”aventură de tip ghețișoară”, cu o pisică ce tocmai a prins o vrăbiuță, cu un canar evadat în balconul de vizavi: ”doamna B., doamna B., păsărica dumneavoastră e la mine!” și, evident, cu sinopsisul telenovelei în curs.

Scuzați nostalgia, dar sintagma cu ”jucăriile stricate” poate fi declarată loc comun. În România anilor 2011, care din punct de vedere economic a ieșit din criză...

Despre flegmă

Da, am intrat în concediu, am ajuns la București. Nu, nu mă simt ca acasă. Ciudat cum nu m-am gândit înainte că în mai mult de un an de la ”despărțire” ceea ce știam eu nu va mai fi ca înainte. Scriu postul ăsta, acum, când deja mi s-a cântat în strună, văzându-i și pe alții că au aceeași atitudine. În prima zi de București, după destul viol vizual, remarc un tânăr purtând un tricou alb cu chipul lui Gizăs și cu înscrisul: Thank you, God, for making me a VIP. Fără să îmi lase prea mult timp să filozofez pe tema asta, băiatul coboară din autobuz, și de îndată ce își pune amprenta piciorului pe solul capitalei slobozește o flegmă de toată frumusețea pe caldarâm. Refuz și astăzi să pricep ce reflex condiționat a generat această reacție: să fie aerul, să fie publicul, sau pur și simplu de la brusca sa coborâre. Te-a făcut Gizăs și tu scuipi ziua în amiaza mare, rușine să-ți fie tinere! Tu crezi că Gizăs flegma și el în mijlocul mulțimii? Probabil că da, cel puțin așa ar fi ”omenește” normal, dar atunci crezi că Gizăs te-a vrut VIP? Eu rămân la părerea că VIP e fostul posesor al tricoului, achiziționat la un preț de nimic de le second hand. ... În aceeași zi câțiva șoferi de taxi și alți pietoni au repetat flegma acestuia, ceea ce m-a convins că așa se poartă. E la modă. Păi și atunci de ce nu îi trece nimănui prin cap să introducă pe piața românească utilaje dotate cu scuipători: BMW cu scuipătoare, motoare cu scuipătoare, mașini de spălat vasele cu scuipătoare, canapele de piele și paturi cu scuipătoare și până la urmă, de ce nu, birouri și scaune ergonomice cu scuipătoare?

Scriu această diatribă în urma unei declarații date de Neagu Djuvara, la fel de scandalizat ca și mine în fața acestei cutume. Spune Neagu Djuvara, om român ajuns la 95 ani de existență europeană, rafinată:
Câteva amănunte care mă supără zilnic, de pildă, că românul este singurul cetăţean din Europa care scuipă pe stradă. Am să vorbesc cu doctorul Viorel Alexandrescu de la Institutul Cantacuzino, care are posibilitatea să creeze un mic spot de televiziune, care ar trebui dat câteva minute zilnic.

Ar fi suficient să arate un tuberculos care a scuipat pe stradă, urmat de un cercetător care culege flegma şi o pune sub microscop. Toţi scuipaţii ăştia îi ducem acasă în fiecare zi. Pe străzile noastre nu ştii dacă eşti mai norocos să calci pe un căcat de câine sau pe un scuipat omenesc.

Tot aberând, am ajuns să adaptez versuri de muzică ușoară la această temă românească contemporană: flegma. Iată mai jos câteva versuri din Ilie Micolov - Plec la mare:

Iartă-mă dar mă grăbesc,

vreau să trag o flegmă-n mare,

vreau să stau întins la soare

flegme vechi să regăsesc,

mă așteaptă flegma mea

pată neagră de culoare

și nisipul ars de soare...

mă grăbesc s-ajung la ea.

Cam asta generează Bucureștiul în mine. Să vedem urmările...

Oricum te mănâncă porcii - din tabloide...

Astăzi m-a apucat încă o dată scârba cu privire la formatorii noștri de opinie, de la Click mai precis. Atât de tare m-au supărat că pentru o clipă mi-am dorit să fie reinstaurată cenzura, în cazul acesta al bunului simț, care să ducă la interzicerea unor astfel de foi care proliferează criterii bolnave și nesănătoase pentru cei tineri. Avem bulină pe filme, pe muzici deochiate, în schimb tabloide mizere continuă să iasă pe piață și să devină un soi de barometru al ”vedetei” contemporane. Și să nu-mi spuneți că am îmbătrânit și că mă revolt acum ca un moș senil, pentru că nu aveți dreptate. Pentru că pun pariu că nu vă doriți să aflați ulterior de la copiii voștri că singurii valabili sunt băieții retardați, cu porecle cretine de genul ”poponeț” sau ”sanchi” dar care învârt bănuțu lui tati sau fetițe gângave siliconate pretutindeni, mai puțin la unicul neuron care continuă ca, minuscul, să moară de singurătate, nebăgat de nimeni și de nimic în seamă. Pentru că acesta este modelul promovat în Click.

Tot așa, confom Click, dacă nu ești frumos conform standardelor intitulate ”de România” ești nu mai bun de pus la zidul infamiei. Acești formatori de opinie au publicat ieri un ”articol” (mult spus) despre ”Cele mai urâte ipostaze ale lui Amy Winehouse”. În schimb numai fotografii minunate cu ”fata cu părul de foc”. Billie Holiday, departe de un model de frumusețe, care a împărtășit un destin cam la fel de tragic ca al lui Winnehouse a rămas în conștiința publicului prin cele câteva fotografii în care strălucește, justificându-și astfel renumele de Lady Day. Holiday, ca și Winnehouse au fost iubite pentru muzica lor și nu pentru frumusețea lor. Dar noi le confundăm, pentru că altfel, chipurile, nu mai e show business. Inna noastră de pildă e ”sexy și frumoasă”. Mi-a fost suficientă reclama la Pepsi (cea cu ”că nici nu ai nevoie de noroc”) ca să înțeleg cât este de sexy și de bine proporționată diafana Inna. A cărei voce este cu mult mai bună decât cea a regretatei Winnehouse? Să fim serioși, nici vorbă. Românul nostru cu cultură de click, pentru că va trebui să ne învățăm cu acest loc comun - cultura de click - le urăște în egală măsură pe Amy Winehouse și pe Lady Gaga. Pentru că i-a șocat prin ceea ce aleg să fie, nu prin ceea ce sunt alese să fie. Adică niște cocote ieftine, care ard la foc mic și trăiesc o viață, fără sens. Ele ard repede. Mai precis una a ars. Dar cum a ars... Fără comentarii... Am citit pe site-uri care anunțau moartea lui Winehouse injurii și urări de a-i călca pe urme și Lady Gaga. Să se ducă naibii toate femeile talentate și să ne rămână Inna, care nu se distinge cu nimic.

Îmi place Amy Winehouse, cum mi-au plăcut toți cei din ”topul 27”. Cu toate acestea trebuie să fiu puțin cinic: Amy Winehouse este acum într-o companie selectă. În dreapta lui Cornel Fugaru. Poate așa s-o îndupleca românul de la click lăsând-o să se odihnească în pace!

Odobeşti, Atlantida din apropiere

Ne pregătim de concediu, ceea ce presupune o mare îngrămădeală pe minut în ceea ce priveşte planurile de călătorie. Nu ştim încă itinerariul, cert e că vom ajunge şi la Odobeşti, ACASĂ, cu alte cuvinte. De aici a pornit totul, amintindu-mi cu nostalgie copilăria la bunici, locul unde aproape totul mi-era permis. Sunt dependent de un oraş, de un hinterland care, aparent nu mai are nici o valoare. Din momentul acesta pot vorbi cu francheţe despre un Odobeşti al meu şi numai al meu, câtă vreme, pot bate oricât vreau eu câmpii cu cea mai mare graţie şi nimeni nu va mai putea reconstitui câmpiile alizee ale memoriei mele. De data asta o să fac lobby turistic, atât şi nimic mai mult, întrebându-mă încă o dată retoric, de ce naibii a murit agroturismul, unde sunt antreprenorii curajoşi de altădată care porneau să se bată cu morile de vânt, după care, când averea strânsă altfel dădea pe afară începeau cu toţii să îşi spună: cum de nu mi-a trecut mie prin cap aşa ceva? Astăzi aş fi fost multimilionar în Euro.

Iorga s-a ocupat puţin de etimologia oraşului, pornind de la eterna şi fascinanta transhumanţă. Neolitic sau nu Odobeştiul şi-ar putea moşteni numele de la cuvintele turcesti „ODO"=casă şi „BEŞTI"=cinci, un soi de “cinci case”. Astăzi cam tot atâtea case în adevăratul sens al cuvântului întâlneşti, restul fiind ruinele unor vremuri prospere. Cimitirele stau mărturie, atât cel evreiesc, cât şi cel ortodox. În orice caz, cel mai liniştit dintre acestea este cel evreiesc care, cinic sau nu îi aşteaptă pe ultimii şase locuitori ai oraşului, care se încăpăţânează să stea mărturie că la un moment dat aici exista o comunitate evreiască prosperă (de manufacturieri în principiu – îmi amintesc de ovreiul Willy, pe care bunicul îl tachina cum că din zgârcenie îi puţine puţin gaz în sifoane), cu gutui la ferestre, sinagogă şi cimitir… Dacă ipoteza lui Iorga poate fi uşor combătută din lipsă de dovezi istorice, faptul că la 1227 aici a existat “capitala” Cumaniei catolice – Civitas de Mylco, constituită în sudul Moldovei este o certitudine. În 1241 marea invazie mongolă face una cu pământul acest prosper centru. Vin ulterior teutonii care ridică pe Şarba cetatea Kruceburg (Kreuzburg). Ulterior, pe temelia acesteia este ridicată cetatea Crăciuna care în 1482 este investită de Ştefan cel Mare cu rol important în apărare zonei de atacurile otomane. Deşi atestat documentar abia la 1626, într-un contract de vânzare de pământuri din vremea domnitorului Miron Barnovski, în care este amintit „socrul popii lui Toader din Odobeşti”, aici în secolul XIII se afla o aşezare răzăşească. În 1670 Iordache Cantacuzino ridică aici prima biserică – Ovidenia. Razeşii la rândul lor zidesc pe Măgura mănăstirile Buluc şi Tarniţa. În 1732 se sfinţeşte Biserica Naşterii Maicii Domnului, iar în 777 negustorii cazaci sfinţesc şi ei propria biserică – a Apostolilor Petru şi Pavel. În secolul al XVII-lea - al XVIII-lea apar în localitate negustori greci, armeni şi cazaci (cazaclii), iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea se aşează aici şi numeroşi evrei. Negustorii cazaclii deţin mult timp o poziţie privilegiată, ei fiind cei ce stabilesc preţul vinului. Între1834-1839 domnul Mihai Sturza reamenajează Beciul domnesc de vinuri, existent încă din vremea lui Ştefan cel Mare.

Chiar dacă nu în Odobeşti, mai precis în satul Bonteşti, se află fostul domeniu al boierului Dimitrie Simionescu Râmniceanu, încă nerestituit şi somptuosul cavou al acestuia, devenit astăzi cameră mortuară. Ca să vedeţi ironie a sorţii, Lucreţiu Pătrăşcanu, nume aproape predestinat la abuz, preotul paroh, este responsabil de acest lucru… Cred că am uitat însă să vă spun cine e Dimitrie Simionescu Râmniceanu. Nimeni altul decât Tănase Scatiu, personajul lui Duiliu Zamfirescu şi el fiu al Vrancei. Aviz amatorilor: DUILIU Zamfirescu şi nu “duliu”, cum am avut privilegiul să citesc pe te miri unde…

Revin cu detalii şi cu imagini ale “întoarcerii acasă”.