"The Road", romanul lui McCarthy despre o lume în care tocmai a murit nostalgia

" Seated in a theatre with her beside him leaning forward listening to the music. Gold scrollwork and sconces and the tall columnar folds of the drapes at either side of the stage. She held his hand in her lap and he could feel the tops of her stockings through the thin stuff of her summer dress. Freeze this frame. Now call down your dark and your cold and be damned."

Acesta este probabil cel mai edificator pasaj din cartea lui Cormac McCarthy, câştigătorul premiului Pulitzer pentru ficţiune în 2007. Acum, după ce am citit "The Road" pot să recunosc cu mâna pe inimă că, da, Cormac McCarthy este cel mai important scriitor al generaţiei "încălzirii globale". Şi nu este creative writting, cum greşit se crede. Omul ăsta reuşeşte să dezvolte un roman de o narativitate şi un descriptivism duse la extrem, care pe mine personal m-a convins că balzacianismul nu este decât o vorbă goală. Balzacianismul poate fi prost înţeles doar în instanţa în care nu are nici o scuză, dar la autorul american acestea se găsesc cu ghiotura. Trama în sine reclamă balzacianismul. Şi pasajul pe care l-am citat este edificator pentru probabil singura scăpare de luciditate de pe parcursul romanului. O carte a-nostalgică, ce vorbeşte despre o lume care ne obligă la pragmatism. E trist când nostalgia dispare, precum dinozaurii. Avem nevoie de nostalgie. De una dacă se poate în doze grele, cu supapa dezactivată. Să curgă nostalgia în valuri. Să nu trebuiască brusc, în plină reverie să spunem: Freeze this frame! Pentru că nu toţi avem memorie vizuală.