"A fost sau n-a fost?" un film despre zăpezile pe care nu le mai vedem

Nu ştiu dacă v-am mai spus şi cu altă ocazie, dar unul dintre filmele româneşti cele mai dragi mie este "A fost sau n-a fost?". De curând l-am revăzut, cu atât mai mult cu cât în data de 17 septembrie 2010 Muzeul Terror Haza din Budapesta şi ICR Budapesta vor deschide ciclul lunar "România prin ochii românilor" cu acest film, urmat de o masă rotundă la care va participa regizorul filmului, Corneliu Porumboiu alături de regizorul maghiar Török Ferenc şi de criticul de film Gelencsér Gábor, într-o dezbatere difuzată în direct, on-line pe http://www.terrorhaza.hu/.

Dar să revin la filmul lui Porumboiu despre care greşit se spune că ar fi unul "minimalist". E vorba despre un termen impropriu, asumat din cinematografia vestică pentru a reliefa o restrângere a mijloacelor. În ceea ce îl priveşte pe regizorul român, consider că nu avem de-a face cu această noţiune, ci cu aceea de realism. Porumboiu este unul dintre puţinii regizori români care nu mint şi care nu se aventurează în proiecte pe care nu le stăpânesc cum trebuie. Ar fi fost absurd să faci un film despre o televiziune de provincie, cu profesioniştii locali, vorba vine profesionişti, şi să te aventurezi să pui bazele unei epopei. Minimalismul din "A fost sau n-a fost" este realismul unui Vaslui cu pretenţii, ca mai toate provinciile din lume, realismul unui buric al pământului. Viaţa se consumă la intensitatea metropolei, iar pretenţia integrării dă naştere comicului de limbaj. Este ca şi cum în Vaslui ar fi aterizat extratereştrii iar Jderescu, Mănescu şi Pişcoci ar fi început să discute despre acest fenomen. Pretextul scenariului declanşează de la bun început râsul, singura condiţie ce trebuie urmată, fără nici o altă floricică ulterioară este să nu exagerezi în nimic şi Porumboiu urmează aceste precepte. Îşi lasă eroii să vorbească, permite firescului să se manifeste cu graţia unei balerine printre canibali ce pun pentru prima oară în scenă "Lacul lebedelor". Este modul personal al lui Porumboiu de a spune: şi la Vaslui bate acelaşi soare, plouă aceeaşi ploaie şi am fost şi noi, cu sau fără voia noastră electrifricaţi. Nimic nu poate fi altfel. Până şi cu ninsoarea lucrurile stau la fel.

"V-am sunat să vă spun că ninge afară.

-Da, ninge ca pe vremuri.

-Bucuraţi-vă domnii mei de zăpadă că mâine va fi noroi din nou."

Aceste ultime replici din film de fapt sunt singura scăpare patetică a regizorului, în fapt profesiunea sa de credinţă: ce ridicolă este obişnuinţa! Obişnuinţa de a bagateliza orice. De a bagateliza frumosul, curatul, de a bagateliza iarna cu conţinutul ei politic-sentimental la români, devenite toate între timp locuri comune. Să nu uităm de promisiunea zăpezii şi de efemeritatea ei, într-un context pe zi ce trece mai urban. Să lăsăm pasiunile de moment şi să ne concentrăm pe ineditul albului. Pentru că în curând vom ajunge să plătim bilete la muzeu, pentru a fi ninşi sau pentru a avea privilegiul de a face un om de zăpadă... Aproape că m-am întrebat de ce nu ar face Porumboiu un film care să reconstituie zăpezile de altădată. Cu aceiaşi "trei ursuleţi": Jderescu, Mănescu şi Pişcoci. Pariu că oricare dintre ei ar fi bătut câmpii cu graţie fără să spună nimic despre ninsoare. Nimic.