Zilele trecute mi-au picat ochii pe titlul unei cărţi apărute la Nemira, a cărei autoare este Ute Ehrhardt, "Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor". Până să mă dumiresc eu ce ascunde acest titlu savuros, am realizat că este de fapt un studiu de psihologie a femeii. Şi ce dacă, mi-am zis, plescăind intelectual din dinţi. Citibil. Dezolantă lectură, la limitele banalului şi a naivului. Am sperat apoi ca autoarea să fie lesbiană. Asta ar fi explicat oarecum punctul de vedere, al naibii de non-feminist pe care îl dezvoltă. Nu am reuşit nicicum să aflu adevărul.
Ceea ce m-a supărat cel mai tare la cartea lui Ehrhardt este că am am decelat una dintre sursele răului în societatea modernă, văzută de unii ca emancipare a femeii, dar pe care eu o consider manipularea şi masculinizarea acesteia. Să educi o femeie să nu mai zâmbească, ceea ce face Ehrardt în multe dintre paginile cărţii sale mi se pare un precedent periculos, care precede educaţia contraceptivă a acestora. E felul lui Ehrardt şi a multor feministe radicale de a spune: nu mai faceţi copii, acesta este un semn de slăbiciune. A nu se înţelege greşit, nu militez pentru dictatura făraşului, a mopului şi a cratiţei, am fost şi sunt mai departe de părerea că într-o familie sarcinile se împart, milităreşte sau mutual. Pentru că oricum aţi lua-o, o relaţie în doi este un şir nesfârşit de compromisuri. Iată mai jos un pasaj din "Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor" pe care îl redau pentru a mă face mai uşor înţeles. Citindu-l veţi înţelege că dacă păcatul original al bărbatului e curiozitatea, al femeii este zâmbetul. Probabil că Eva nu i-a zâmbit lui Adam când i-a dat mărul, însă i-a zâmbit ulterior ca proasta, transformând acest exerciţiu muscular într-un rictus permanent. Pasajul, vă rog:
FORME DE SUPUNERE
De fapt, zâmbetul e ceva foarte frumos. Zâmbetul exprimă un sentiment de viaţă plin de bucurie, de tihnă. A-i zâmbi unui om înseamnă a intra în contact cu el, a-l accepta. Zâmbetul devine totuşi o capcană atunci când femeile zâmbesc în mod neadecvat, când zâmbetul devine o constrângere. Acest zâmbet permanent reflectă autonegarea.
Zâmbetul devine supunere când semnalizează: "Eu vreau să mă adaptez situaţiei, eu mă fac mică, eu sunt cuminte."
În general femeile nu ştiu că prin zâmbetul lor transmit un metamesaj, care le face neajutorate şi supuse:
Ele zâmbesc rugător, cu toate că exprimă o cerere:
Metamesajul: Nu-mi lua cererea în serios.
Zâmbesc interogativ, deşi au luat o decizie justă.
Metamesajul: Găseşti şi tu că decizia e justă?
Zâmbesc muşcător, dar nu îndrăznesc să se apere.
Metamesajul: Eu sunt la discreţia ta, nu am de ales, îmi ţin gura.
Zâmbesc prosteşte şi mereu îşi camuflează inteligenţa.
Metamesajul: Eu sunt proastă, am nevoie de tine, nu trebuie să te temi de mine.
Zâmbesc stânjenite, deşi au avut nişte realizări bune.
Metamesajul: Mă simt penibil, fiindcă am reuşit. N-o să mă umflu acum în pene.
Zâmbesc cu bunătate şi îi amăgesc pe alţii, nu-i lasă să vadă că, de fapt, sunt supărate.
Metamesajul: Eu sunt foarte supărată, dar nu am curajul să o arăt direct.
Zâmbesc cochet, crezând că numai prin cochetărie îşi vor atinge scopul.
Metamesajul: Iartă-mi nepriceperea sau prostia, eu vreau să fiu întotdeauna drăguţă. Doar sunt numai o femeie.
Ele zâmbesc de parcă ar fi prinse asupra faptei, dacă se întâmplă să se gândească o dată şi la ele însele.
Metamesajul: N-o să mai fac. Iartă-mă.
Zâmbesc neajutorate, când nu se mai descurcă.
Metamesajul: Sunt absolut inofensivă, numai tu mă poţi ajuta.
Zâmbesc, scuzându-se, deşi şi-au impus părerea în mod îndreptăţit.
Metamesajul: Îmi pare rău că am primit ceea ce îmi doream. Sunt gata să retrag totul.
Zâmbesc ezitând, deşi sunt sigure pe ceea ce spun.
Metamesajul: Sunt gata să-mi schimb părerea."
Prin urmare, eu de aici înţeleg un singur lucru. Că autoarea ar fi trebuit mai degrabă să scrie o carte umoristică, despre culpabilitatea eternă la femei, şi nu un ghid fabulist despre cum să le interpretăm zâmbetul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu