"The Road", romanul lui McCarthy despre o lume în care tocmai a murit nostalgia

" Seated in a theatre with her beside him leaning forward listening to the music. Gold scrollwork and sconces and the tall columnar folds of the drapes at either side of the stage. She held his hand in her lap and he could feel the tops of her stockings through the thin stuff of her summer dress. Freeze this frame. Now call down your dark and your cold and be damned."

Acesta este probabil cel mai edificator pasaj din cartea lui Cormac McCarthy, câştigătorul premiului Pulitzer pentru ficţiune în 2007. Acum, după ce am citit "The Road" pot să recunosc cu mâna pe inimă că, da, Cormac McCarthy este cel mai important scriitor al generaţiei "încălzirii globale". Şi nu este creative writting, cum greşit se crede. Omul ăsta reuşeşte să dezvolte un roman de o narativitate şi un descriptivism duse la extrem, care pe mine personal m-a convins că balzacianismul nu este decât o vorbă goală. Balzacianismul poate fi prost înţeles doar în instanţa în care nu are nici o scuză, dar la autorul american acestea se găsesc cu ghiotura. Trama în sine reclamă balzacianismul. Şi pasajul pe care l-am citat este edificator pentru probabil singura scăpare de luciditate de pe parcursul romanului. O carte a-nostalgică, ce vorbeşte despre o lume care ne obligă la pragmatism. E trist când nostalgia dispare, precum dinozaurii. Avem nevoie de nostalgie. De una dacă se poate în doze grele, cu supapa dezactivată. Să curgă nostalgia în valuri. Să nu trebuiască brusc, în plină reverie să spunem: Freeze this frame! Pentru că nu toţi avem memorie vizuală.

Piţurcă, chelner la Nea Iancu'

"- Hei, Piţurcă! strigă el. Unde eşti, mânzule?

Un băieţaş vioi şi curăţel, cu şorţ alb dinainte, răsare ca din pământ.

- Piţurcă, tată, ia să ne frigi tu un ficăţel de văcuţă... Aveţi proaspăt?

- Este! răspunde prompt, flăcăiaşul.

- Bun! şi adu-ne, puiule, o juma de pelinişor extra. Ai înţeles?

- Vine!...

Băiatul o zbugheşte ca glonţul din puşcă.

- Repede, Piţurcă, tată, că te omor!"

Mihail Drumeş - Elevul Dima dintr-a şaptea

O femeie care zâmbeşte este, dupa Ute Ehrhardt, o femeie vulnerabilă

Zilele trecute mi-au picat ochii pe titlul unei cărţi apărute la Nemira, a cărei autoare este Ute Ehrhardt, "Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor". Până să mă dumiresc eu ce ascunde acest titlu savuros, am realizat că este de fapt un studiu de psihologie a femeii. Şi ce dacă, mi-am zis, plescăind intelectual din dinţi. Citibil. Dezolantă lectură, la limitele banalului şi a naivului. Am sperat apoi ca autoarea să fie lesbiană. Asta ar fi explicat oarecum punctul de vedere, al naibii de non-feminist pe care îl dezvoltă. Nu am reuşit nicicum să aflu adevărul.

Ceea ce m-a supărat cel mai tare la cartea lui Ehrhardt este că am am decelat una dintre sursele răului în societatea modernă, văzută de unii ca emancipare a femeii, dar pe care eu o consider manipularea şi masculinizarea acesteia. Să educi o femeie să nu mai zâmbească, ceea ce face Ehrardt în multe dintre paginile cărţii sale mi se pare un precedent periculos, care precede educaţia contraceptivă a acestora. E felul lui Ehrardt şi a multor feministe radicale de a spune: nu mai faceţi copii, acesta este un semn de slăbiciune. A nu se înţelege greşit, nu militez pentru dictatura făraşului, a mopului şi a cratiţei, am fost şi sunt mai departe de părerea că într-o familie sarcinile se împart, milităreşte sau mutual. Pentru că oricum aţi lua-o, o relaţie în doi este un şir nesfârşit de compromisuri. Iată mai jos un pasaj din "Fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor" pe care îl redau pentru a mă face mai uşor înţeles. Citindu-l veţi înţelege că dacă păcatul original al bărbatului e curiozitatea, al femeii este zâmbetul. Probabil că Eva nu i-a zâmbit lui Adam când i-a dat mărul, însă i-a zâmbit ulterior ca proasta, transformând acest exerciţiu muscular într-un rictus permanent. Pasajul, vă rog:

FORME DE SUPUNERE

De fapt, zâmbetul e ceva foarte frumos. Zâmbetul exprimă un sentiment de viaţă plin de bucurie, de tihnă. A-i zâmbi unui om înseamnă a intra în contact cu el, a-l accepta. Zâmbetul devine totuşi o capcană atunci când femeile zâmbesc în mod neadecvat, când zâmbetul devine o constrângere. Acest zâmbet permanent reflectă autonegarea.

Zâmbetul devine supunere când semnalizează: "Eu vreau să mă adaptez situaţiei, eu mă fac mică, eu sunt cuminte."

În general femeile nu ştiu că prin zâmbetul lor transmit un metamesaj, care le face neajutorate şi supuse:

Ele zâmbesc rugător, cu toate că exprimă o cerere:

Metamesajul: Nu-mi lua cererea în serios.

Zâmbesc interogativ, deşi au luat o decizie justă.

Metamesajul: Găseşti şi tu că decizia e justă?

Zâmbesc muşcător, dar nu îndrăznesc să se apere.

Metamesajul: Eu sunt la discreţia ta, nu am de ales, îmi ţin gura.

Zâmbesc prosteşte şi mereu îşi camuflează inteligenţa.

Metamesajul: Eu sunt proastă, am nevoie de tine, nu trebuie să te temi de mine.

Zâmbesc stânjenite, deşi au avut nişte realizări bune.

Metamesajul: Mă simt penibil, fiindcă am reuşit. N-o să mă umflu acum în pene.

Zâmbesc cu bunătate şi îi amăgesc pe alţii, nu-i lasă să vadă că, de fapt, sunt supărate.

Metamesajul: Eu sunt foarte supărată, dar nu am curajul să o arăt direct.

Zâmbesc cochet, crezând că numai prin cochetărie îşi vor atinge scopul.

Metamesajul: Iartă-mi nepriceperea sau prostia, eu vreau să fiu întotdeauna drăguţă. Doar sunt numai o femeie.

Ele zâmbesc de parcă ar fi prinse asupra faptei, dacă se întâmplă să se gândească o dată şi la ele însele.

Metamesajul: N-o să mai fac. Iartă-mă.

Zâmbesc neajutorate, când nu se mai descurcă.

Metamesajul: Sunt absolut inofensivă, numai tu mă poţi ajuta.

Zâmbesc, scuzându-se, deşi şi-au impus părerea în mod îndreptăţit.

Metamesajul: Îmi pare rău că am primit ceea ce îmi doream. Sunt gata să retrag totul.

Zâmbesc ezitând, deşi sunt sigure pe ceea ce spun.

Metamesajul: Sunt gata să-mi schimb părerea."

Prin urmare, eu de aici înţeleg un singur lucru. Că autoarea ar fi trebuit mai degrabă să scrie o carte umoristică, despre culpabilitatea eternă la femei, şi nu un ghid fabulist despre cum să le interpretăm zâmbetul.

"A fost sau n-a fost?" un film despre zăpezile pe care nu le mai vedem

Nu ştiu dacă v-am mai spus şi cu altă ocazie, dar unul dintre filmele româneşti cele mai dragi mie este "A fost sau n-a fost?". De curând l-am revăzut, cu atât mai mult cu cât în data de 17 septembrie 2010 Muzeul Terror Haza din Budapesta şi ICR Budapesta vor deschide ciclul lunar "România prin ochii românilor" cu acest film, urmat de o masă rotundă la care va participa regizorul filmului, Corneliu Porumboiu alături de regizorul maghiar Török Ferenc şi de criticul de film Gelencsér Gábor, într-o dezbatere difuzată în direct, on-line pe http://www.terrorhaza.hu/.

Dar să revin la filmul lui Porumboiu despre care greşit se spune că ar fi unul "minimalist". E vorba despre un termen impropriu, asumat din cinematografia vestică pentru a reliefa o restrângere a mijloacelor. În ceea ce îl priveşte pe regizorul român, consider că nu avem de-a face cu această noţiune, ci cu aceea de realism. Porumboiu este unul dintre puţinii regizori români care nu mint şi care nu se aventurează în proiecte pe care nu le stăpânesc cum trebuie. Ar fi fost absurd să faci un film despre o televiziune de provincie, cu profesioniştii locali, vorba vine profesionişti, şi să te aventurezi să pui bazele unei epopei. Minimalismul din "A fost sau n-a fost" este realismul unui Vaslui cu pretenţii, ca mai toate provinciile din lume, realismul unui buric al pământului. Viaţa se consumă la intensitatea metropolei, iar pretenţia integrării dă naştere comicului de limbaj. Este ca şi cum în Vaslui ar fi aterizat extratereştrii iar Jderescu, Mănescu şi Pişcoci ar fi început să discute despre acest fenomen. Pretextul scenariului declanşează de la bun început râsul, singura condiţie ce trebuie urmată, fără nici o altă floricică ulterioară este să nu exagerezi în nimic şi Porumboiu urmează aceste precepte. Îşi lasă eroii să vorbească, permite firescului să se manifeste cu graţia unei balerine printre canibali ce pun pentru prima oară în scenă "Lacul lebedelor". Este modul personal al lui Porumboiu de a spune: şi la Vaslui bate acelaşi soare, plouă aceeaşi ploaie şi am fost şi noi, cu sau fără voia noastră electrifricaţi. Nimic nu poate fi altfel. Până şi cu ninsoarea lucrurile stau la fel.

"V-am sunat să vă spun că ninge afară.

-Da, ninge ca pe vremuri.

-Bucuraţi-vă domnii mei de zăpadă că mâine va fi noroi din nou."

Aceste ultime replici din film de fapt sunt singura scăpare patetică a regizorului, în fapt profesiunea sa de credinţă: ce ridicolă este obişnuinţa! Obişnuinţa de a bagateliza orice. De a bagateliza frumosul, curatul, de a bagateliza iarna cu conţinutul ei politic-sentimental la români, devenite toate între timp locuri comune. Să nu uităm de promisiunea zăpezii şi de efemeritatea ei, într-un context pe zi ce trece mai urban. Să lăsăm pasiunile de moment şi să ne concentrăm pe ineditul albului. Pentru că în curând vom ajunge să plătim bilete la muzeu, pentru a fi ninşi sau pentru a avea privilegiul de a face un om de zăpadă... Aproape că m-am întrebat de ce nu ar face Porumboiu un film care să reconstituie zăpezile de altădată. Cu aceiaşi "trei ursuleţi": Jderescu, Mănescu şi Pişcoci. Pariu că oricare dintre ei ar fi bătut câmpii cu graţie fără să spună nimic despre ninsoare. Nimic.

Nu lăsați ”superunealta” de la Bergenbier să încapă pe mâinile cui nu trebuie!

De câteva zile urmăresc reclama la Bergenbier, aceea cu ”superunealta” și nu contenesc să îmi pun câteva întrebări.

În primul rând referitor la condiția bărbatului, nu pricep de unde atâta disperare pe cetățeanul care se trezește în pat cu uriașii chiloți ai celei care, urmare a unei nopți de desfrâu, alimentată cu Bergenbier tocmai îl violase. Dacă țineți minte, aici avem de-a face cu continuarea unei alte reclame, în care cetățeanul este legat de pat cu cătușe roz de pluș. După ce actul sexual s-a consumat, de ce se mai agită tânărul nostru să fugă? Nu dă nici cea mai mică dovadă de curiozitate umană, să vadă măcar cum arată ”atentatoarea” sau ce alte calități are? Poate că are cap de păpușă sau poate că este un geniu în finanțe-bănci. Rezultă din cele de mai sus că un viol, din când în când, nu este într-atât de grav câtă vreme berea vinovată te scoate din ananghie cu ”superunealta”. Bărbatul nu este altceva decât un animal sexual bergenbier. A bifat-o și pe fata cu chiloții cu mulți de x, acum poate merge mai departe.

În ceea ce privește condiția femeii, problema devine usturătoare. De fapt, problema femeilor care nu sunt fotomodele, nu sunt pițipoance, nu au bani de la tata sau de la ”bunicu” cu care trăiesc este de-a dreptul tragică, pentru că nu le bagă nimeni în seamă, cel puțin la așternut, petrecându-și majoritatea nopților singurele. Noroc cu Bergenbier, care li se urcă la cap bărbaților, transformându-i în niște victime neajutorate. Totul e ca prin preajmă să se afle o astfel de doamnă neliniștită. Bergenbier devine medicamentul potrivit pentru hipo-egoul femeilor supraponderale.

În concluzie, revenim la aceeași lume a bărbaților, în care berea Bergenbier se livra până nu de mult cu o partidă sexuală de cel puțin o seară. Prin intermediul noii reclame cu ”superunealta” partida sexuală cu partenera surpriză se limitează la una singură. La asta e bună superunealta. Aștept cu interes o nouă reclamă, în care, după mai multe astfel de beri, eroul nostru folosește cu succes superunealta pentru a-i tăia jugulara unui amic miștocar, care se trezește glumind pe seama partidei sexuale dintr-una din nopțile anterioare, petrecută alături de cucoana cu chiloți cu mulți x. Are potențial găselnița asta cu ”superunealta”. Sechelele pot continua cu aventurile eroului în pușcărie și ale ”violatoarei” cu alte victime, care mai de care mai cretinoid, meritându-și, zău, soarta.

Tiroida lui Băsescu, un punct de reper în ”Californication”

Cum am cultivat o relație specială cu traducerea, în puținul timp cu adevărat liber cochetând cu această ”artă” am reușit de-a lungul timpului să îmi pun diverse probleme legate de context și de compromisul adaptărilor. E drept, nu prea ai mână liberă la textele oficiale sau științifice (un eufemist la negarea absolută) dar la cele beletristice ți se oferă și acest elixir - să facem un text monoton să devină simpatic.

De câteva zile văd, atunci când am câte o oră liberă sau când se pupă cu o muncă auxiliară câte un episod din Californication. Așa s-a întâmplat că vineri, uitându-mă pe net la Sezonul 1, episodul 5 să descopăr, după cum vedeți și în screenshot, la minutul 13:13 (sună aproape biblic, ca să nu aduc acum în discuție ghinionul absolut care în anii 90 purta nume propriu) am avut o mare revelație. Traducătorul, chiar nu îmi bat capul să citez numele acestuia, și-a permis o licență. În locul numelui propriu al unui personaj american l-a pus pe cel al lui Băsescu. ”dar tot ce obținem sunt discuții despre tiroida lui băsescu”. Câta libertatea domne! Din nefericire pentru stilistica acestei traduceri inconsecvența traducătorului pune o pată pe întregul său demers. O astfel de licență, introducerea pasageră, ca nuca în perete a unui personaj din peisajul românesc se cerea susținută. De pildă, ar fi fost bine dacă și numele personajului ar fi fost modificat, prin adaptare. De ce nu i-a spus eroului principal Liviu Vârciu? Turnului Eiffel ar fi trebuit să îi spună Eiffel de Corbeanca. Amantele sale ar trebui și ele să se numească Bomba Sexy, Sexy Brăileanca sau Blonda lui Bote. Fosta soție, evident, Adelina Pestrițu, fostă Vârciu.

Și povestea poate merge mai departe...

VasileSensual şi doppelganger-ul său, tot VasileSensual

Domnule "VasileSensual" alias Daos alias Ninja Wolf,


Când veți ieși de sub aliasurile sub care vă ascundeți cu lașitate, când veți renunța la gogomănii pseudo-negaționiste și veți încerca să vă ridicați la nivelul revistei ACUM veți avea o șansă să fiți ascultat. Câtă vreme vă comportați în acest fel, vă recomand să rămâneți pe blogul pueril pe care-l păstoriți.

Petru Clej

VasileSensual
vasilesensual.blogspot.com
vasile.sensual@gmail.com
89.134.156.41
2010/08/26 la 11:47

Dragii mei, mai ţineţi minte postul meu de săptămâna trecută în care mă arătam alarmat de comportamentul formatorului de opinie Petru Clej? Ei bine, iată că între timp, acest domn continuă să îmi dea de gândit şi confirmă spuselor altora care se vaită în virtual de stilul deviant al domniei sale. Cineva îl acuza pe acest individ de "hărţuire". Iată că nu am scăpat nici eu. După ce am fost acuzat că aş mai avea şi alte "nick"-uri prin intermediul cărora probabil nu îi dau pace (nu văd de ce m-aş ascunde când nu am de ce, fiind foarte mândru de numele pe care îl port şi care nu suferă comparaţie cu celelalte două născociri ale domniei sale), domnul Petru Clej face o verificare şi îmi dă şi IP-ul. Este vorba despre IP-ul meu nu şi al celor două nick-uri pomenite anterior. Acesta este un semn că Petru Clej este un investigator vigilent.

Mai aflu de asemenea că revista Acum are un anumit nivel. Singurul nivel pe care îl recunosc acestei foi este un subnivel, în principal datorită virulenţei gratuite a acestui domn, care pare să nu fie mulţumit de nici o altă părere în afara celei care îi aparţine.

Şi mai aflu că păstoresc un blog pueril. Aşa să îi rămână numele. Dacă non-pueril înseamnă să încriminez, să îmi vărs veninul, să eman teorii ale conspiraţiei, să suspectez pe cei care intră aici şi să le verific IP-urile, atunci mă declar mulţumit cu statutul acestui blog.

Trăiască blogurile puerile, ca al meu!

Portretul unui american, mai pe la tinereţe

De mult nu v-am mai supus la grea încercare cu un Quizz, aşa că recuperez în cele ce urmează. Eu unul l-am trecut, primindu-l şi eu la rândul meu de la BebeBebe. Prin urmare, nu e greu, nu e imposibil şi o să vedeţi, până la urmă e chiar catarctic. Şi chiar optimist. Folosiţi-vă imaginaţia, şi ca să vă dau totuşi un indiciu ţineţi cont că nu cu toţi dintre noi timpul e nemilos. Cu unii chiar deloc. Deci nu vă duceţi prea departe, priviţi imaginea şi ziceţi primul lucru care vă vine la gură. Încercaţi să nu mă înjuraţi, totuşi, eventual spuneţi al doilea lucru care vă vine la gură. Dacă vi se pare că cel din centru, cu bandana de piele pe cap seamănă că Administratorul de Bloc, sau cu Tânărul de la Măcelărie, sau cu Melteanul de la Colţul Străzii care seară de seară sudează ţigările şi fluieră gagicile pe stradă, spuneţi-i numele. Nu se ştie niciodată şi oricum, nu puteţi fi sigur că în timpul liber nu lucrează, ca part-time, la Hollywood.

Multă baftă vă urez şi să curgă răspunsurile!