”Daisy” de Wai-keung Lau sau Hollywood when he was young

Hollywood-ul a obosit. Dacă orașul nu ne-ar fi îndepărtat atât de mult de vremurile imemoriale când era suficient să culci urechea la pământ ca să auzi ropotul cailor, dacă nu ni s-ar părea penibil să lipim urechile de cimentul explodat, proaspăt turnat pe drumurile noastre naționale am putea percepe respirația greoaie din Cetatea Filmului. Comediile repetă clișee expirate, pierzându-și de tot naturalețea și imaginația, filmelor muzicale le lipsește tocmai ceea ce le făcuse celebre - muzica iar dramele, dacă nu exploatează bresle sau categorii sociale marginalizate nu mai prezintă interes, urmare a epigonismului concentrat de care abuzează. Au mai rămas superproducțiile și filmele cu distribuție de prim rang, dar sincer, acestea nu mi se pare că își merită numele de film artistic, fiind mai degrabă succinte portofolii actoricești. Pe acest fond, după cum v-am spus, vizionarea unui film a încetat să mai fie rutină, cum se întâmpla pe vremuri, devenind mai degrabă o experiență unică și personală, ceea ce este ideal.

”Daisy”, filmul din 2006 al hong-kong-ezului Wai-keung Lau, alături de alte câteva producții nonamericane mi-a redat încrederea în cea de-a șaptea artă și în recuzita încă neexpirată a filmului. Lau, la bază operator, este recunoscut printre esteții filmului drept unul dintre cei mai abili regizori în surprinderea luminii naturale, apreciat de asemenea și pentru scenele sale de acțiune, de un dinamism special. Ca și ”Daisy”, filmele lui Lau refuză elitismul, adresându-se marelui public și promovând narativitatea facilă și previzibilă (chiar dacă trama va fi soluționată după morala asiatică și nu după una europeană), folosindu-se însă de poezia și impresia muzicii și poeziei. Cred că este pentru prima oară când urmăresc un film de acțiune (”Daisy” fiind la bază un film de acțiune!!!) și când deznodământul mă lasă rece. Pur și simplu nu mă interesează cum se termină, cine moare, cum moare și cine scapă, în orice moment acest film artistic putând fi curmat, cu puțin cinism, e drept, însă fără să mă lase cu buza umflată și cu întrebarea ”Asta a fost tot?”

Caut cronici și la Cinemagia dau peste un semisploiler neimportant (incredibil dar adevărat, trei rânduri de text...) și peste următorul comentariu: ”Frumos filmul dar prea lungit. Oricum finalul este neașteptat, merită văzut.” Să acuzi că ”Daisy” ar fi ”prea lungit” este ca și cum te-ai revolta că într-o expoziție a celor mai frumoase 100 de tablouri din lume, lângă Van Gogh figurează și un Klimt. Evident însă că dacă cel/cea care a văzut acest film se afla în căutarea acțiunii, poezia muzicii și a imaginii poartă întreaga vină pentru tărăgănarea deznodământului vreme de 110 minute. Pe de altă parte, finalul este din punctul meu de vedere mai mult decât previzibil. Din trei personaje două comit păgate majore sau minore. Cine trebuie să dispară? Cel de-al treilea, amoral, situat oarecum de cealaltă parte a legii, sau primii doi, imoralii funcționari ai unui sistem moral? Mai mult decât previzibil, credeți-mă.

Filmul lui Lau este proaspăt, folosește clișee cinematografice câte îi fac bine unui film de calitate, trucuri de scenariu de parcă Cyrano de Bergerac nu ar fi existat și poezia impresioniștilor, câtă li s-a întâmplat și câtă nu au mai apucat să li se întâmple. Cât despre muzică... ascultați-o:

Three is a lonely number - ”Two Lovers” de James Gray

Iubesc Bucureștiul așa cum e el: gri, populat de bizoni infecți pentru care Mookie își justifică întru totul existența (vă voi explica în timp cine e Mookie și sper că vă va fi la fel de simpatic pe cât mi-e mie) și dacă aș primi cadou de Crăciun o multvisată basculantă zău dacă nu aș ieși cu ea prin oraș ca să fac puțină curățenie, cu oameni încruntați, îmbrăcați iremediabil în negru și cu vânzători care poți să juri că au băut pe stomacul gol o cinzeacă de extract de fiere. Și acum să zicem că aș vrea să fac un film despre marea mea iubire. Aleg câteva perechi de îndrăgostiți, cu mare grijă să nu fac campanie electorală mascată unuia și altuia (cu durere de inimă îi exclud pe Nina și Ion Iliescu, Viorel și Oana Lis, Bahmuțeanca și Prigoană, Moni și Iri, ale căror idile sfidează cinismul secolului în care trăim) le plasez idila în București și îmi numesc filmul ”Two Lovers”. Da, nu sunt ignorant, știu că Iri a fost și cu... și că Bahmuțeanca a fost soția lui Bahmuțeanu, însă mai știu că timpul pe care tocmai l-am folosit se numește perfect compus.

”Two Lovers (Iubire la New York)” este ultimul film al lui James Gray și este probabil unul dintre cele mai bune filme ale verii 2009. Dacă la început i-am înjurat sănătos pe cei care dau titluri românești filmelor străine, la finele filmului mi-am revizuit atitudinea. ”Two Lovers” este chintesența iubirii în adevăratul sens al cuvântului, descoperită de Gray în interiorul blocurilor evreiești de cărămidă roșie din New York. Toate personajele filmului sunt perechi, de aici și titlul ”tricky” care la prima vedere te sperie puțin, dar pentru a ajunge în acest stadiu, pentru a-ți asigura în lumea pragmatică în care trăim acest statut indestructibil e nevoie de mai mult de atât, e nevoie de compromis, ceea ce vom deduce în final că nu iartă pe nimeni.

În cazul de față, ghidul în compromis ne este Leonard (Joaquin Phoenix, Montgomery Clift al generației sale), un tânăr evreu de 30 de ani, ratat și resemnat care, aflăm la începutul filmului, nu este la prima tentativă de sinucidere, având la activ destule tentative ”medicamentoase”. Leonard și tatăl său dețin o mică spălătorie/curățătorie, iar părinții săi se implică serios în găsirea unei fete care să îl scoată din resemnare, și o găsesc pe Sandra Cohen (Vinessa Shaw), fiica lui Michael Cohen, tot evreu și interesat de o fuziune. În paralel Leonard o va cunoaște pe Michelle Rausch (Paltrow), vecină de palier, secretară la o firmă de avocatură și amanta lui Ronald Blatt (Elias Koteas), unul dintre parteneri, bărbat însurat, cu copil și care, chiar și lui Michelle îi este evident că nu îi va părăsi niciodată pentru ea. Cum este de așteptat, și aici, doar aici le dau dreptate cronicarilor submediocri din România care s-au grăbit să considere filmul previzibil, Leonard se va îndrăgosti de Michelle mai mult decât de Sandra, care se îndrăgostește de Leonard. După ce relația dintre Leonard și Michelle pare a se suda, acesta fiindu-i alături în momentul unui avort, pe care aceasta refuză să i-l comunice lui Ronald, încât cei doi hotărăsc să părăsească New York-ul și să plece în lume, momentul adevărului își spune cuvântul. Michelle va refuza în cele din urmă să plece cu Leonard, deși acesta cumpărase din puținele sale economii biletele și își lăsase familia și musafirii să petreacă ajunul Anului Nou cu convingerea că această sărbătoare va culmina prin anunțul căsătoriei sale cu Sandra. Leonard este din nou singur și din nou foarte aproape de gestul său de la începutul filmului: sinuciderea. Iar acum este momentul în care James Gray își salvează filmul de la melodramă, oferind publicului soluția la resemnare: compromisul. Prin urmare Leonard își va recupera inelul pe care urma să i-l dăruiască lui Michelle și va reveni în sânul familiei, dăruindu-i Sandrei acest simbol al iubirii. Și gata, koniec filma! Mai lipsește ceva?

”Two Lovers” este în concluzie un film despre puterea lui 2 și efemeritatea lui 3. Un film despre perechi și despre îmbătrânirea în doi: soții Kraditor, soții Cohen, Michelle și Ronald (care când va afla de avort și de tragedia mută a lui Michelle își va părăsi în sfârșit familia pentru a se alătura celei pe care o iubește) și în cele din urmă Leonard și Sandra. Cât despre Joquin Phoenix, toată stima. Dacă Hollywoodul a avut vreodată, după Montgomery Clift un antierou, acesta nu poate fi decât Phoenix, iar dacă zvonurile se adeveresc, în curând și hip-hopul va avea unul.

Traducerea în oglindă turcă-engleză, un enorm semem (nu semen!!!)

Turcii din Antalia vorbesc turcă. Pe alocuri ei încearcă să fie exagerat de prietenoși și atunci te onorează vorbind engleză. Iată în cele ce urmează și câteva astfel de exemple imortalizate în interiorul complexului Crystal Family Resort din Belek:

” The high voice can be bring to loss of hearing. 16 years is inconvenient to come in the disco.”

E mișto afirmația din finalul textului. Cică cei 16 ani reprezintă un inconvenient pentru venirea la discotecă. Păi mi se pare normal acest inconvenient: fetele (minore) nu au aprobarea părinților iar cele care reușesc totuși să se sustragă și ajung la fața locului reprezintă un inconvenient pentru bărbații care le seduc și care nu au inspirația de a legitima mai întâi.

Cea de-a doua mostră este mult mai filozofică, făcând referire la tempora labuntur:

”You can bring the famous turkish sweet pastry (baklava) for you friends to home... Please do not hesitate to call 667, phone number of Guest Relations, for any information or request.

We wish you a pleasant remainder of your stay.”

Vă dorim să colectați amintiri plăcute. Un fel de: amintiți-vă de pe acum ceea ce vă veți aminti după ce ați plecat. Profundă rău. Mă trimite cu gândul la fata morgana.

Aventura Belek sau safari în grădina cu legume

Scadența a venit, îmi încarc bateriile și mă apuc să plătesc datoriile pe care le am la voi. Așadar ”senzația” concediului a fost Belek, colțișorul Antaliei unde am hotărât să ne pierdem de lume pentru 8 zile, refuzând cele mai elementare procedee de socializare și lăsându-ne în mrejele lenei și ale atemporalului. Singurele repere cronologice au fost soarele, stomacul și somnul. Dat fiind că de trei ani nu m-am mai bucurat de concediu, cel puțin nu de unul turistic, am exploatat pauza aceasta cu o nesăbuință care ar fi putut duce la pierderea obișnuinței de a mai lucra, ceea ce constat cu surprindere că nu s-a întâmplat. După cum ați înțeles, am refuzat orice activitate de grup, orice excursie, limitându-se la a ne trezi paradoxal de devreme, după care ocupam șezlong, ne beam cafeaua și începeam ”aventura” acelor zile deosebite, în care nu se întâmpla nimic. E inutil să spun că nu ne-am fi bucurat de această stare de bine și de liniște dacă all-inclusive-ul de care am beneficiat nu ar fi fost cu adevărat all-inclusive. Nicio plângere. În ”campusul” de la Crystal Family Resort, pentru că asta se poartă în Antalia, mici oaze utilate sfidător la adresa deșertului, curățenia, rigoarea și buna planificare sunt literă de lege, oarecum contrar altor orașe din Turcia, care amintesc oarecum de România prin murdărie. Câini vagabonzi: zero; pisici suficiente și adoptate. Personalul este deosebit de atent, lucru care la început îți stârnește o oarecare stare de panică, mai cu seamă dacă ești obișnuit cu nepăsarea și flegma aproape cultivate în rândurile personalului hotelier din România. Te întrebi, firește, ce urmăresc oamenii ăstia care îți urmăresc pur și simplu fiecare gest, încât de cele mai multe ori, aflat la prima țigară ești nevoit să îți aperi scrumiera, pentru a nu fi înlocuită prematur. La fel și cu mâncarea, încât e bine ca atunci când porția ta începe să se diminueze simțitor să te pleci ușor asupra farfuriei, pentru a-i transmite astfel chelnerului un mesaj hotărât. În cazul nostru, am fost rapid preluați de un turc scund, ochelarist, negricios, cu părul dat pe spate și ușor rebel care de îndată ce a aflat de unde suntem a început să ne copleșească cu ale sale cunoștințe de limbă română: ”bună dimineada”, ”haghi” (adică Hagi), ”ce faci” și ”la revedere”. Ciudați suntem noi, nu el că ne facem atâtea procese de conștiință în legătură cu bunăvoința omului de lângă tine, căci, în definitiv ”Bună Dimineada” nu a comis nici o infracțiune pentru a ne servi pe noi. De altfel comunicativitatea și amabilitatea turcilor nu are nici o legătură cu siesta asiatică, așa cum eronat am crezut la început. Același lucru îl întâlnești la tot pasul și în Budapesta, și nu pentru că oamenii ar simți nevoia de pauze dese în care să se întrețină cu toți străinii, ci pentru că în țările civilizate a vinde un produs coincide și cu a-l promova. Contrar acestui lucru, vânzătorii și chelnerii noștri par a depune toate eforturile pentru a-și îndepărta clienții.

În ultima perioadă a concediului, am luat masa la La Mama. BebeBebe cere papanași și ni se spune că nu au. Ieșim la o țigară și la întoarcere, stupoare: la masa de alături se mâncau papanași. Prin urmare întreb: ați vrut să spuneți că nu mai aveți papanași sau că nu aveți? Surprinsă, vânzătoarea nu își poate ascunde nemulțumirea și îmi sugerează ceva de genul: nu, nu, nu... Prin urmare completez: duceți-vă la bucătărie și vedeți. Zis și făcut. Revine și îmi spune: nu mai avem decât o porție. Păi atât și vroiam. Au fost 10 minute aproape rupte din Caragiale, încununate până la urmă cu un umil succes. În Turcia însă ești copleșit de atenție. La fel se întâmplă și la cumpărături, unde orice achiziție presupune o intensă negociere. Mai întâi ești întrebat de unde ești, apoi ești ușor periat prin etalarea unor cunoștințe flatante despre țara sau orașul tău natal. La negociere, evident că prețul final va fi unul cu mult superior celui real, însă nu ai cum să nu apreciezi efortul, de data asta din partea comerciantului. De cele mai multe ultimul cuvânt îi revine acestuia: uite, dați-mi atât, nici cât voi, nici cât mine. Nu mai ai ce să-i zici.

Și încă ceva. Turcii au un cult pentru copii, față de care devin brusc paterni, grijulii și protectori încât întregul mit cu ienicerii chinuiți se spulberă. O viziune amuzantă este aceea cu tânărul moldav săltat de pe glie pentru a fi educat ulterior în stil otoman. Fără să se uite în urmă mi-l pot imagina pe acesta jubilând și spunându-și în gând: am reușit, de-acum să te ții educație. Cam ca în bancul cu găina care se întreabă ce atitudine să abordeze față de cocoșul care o fugărește insistent. Nu mă pot abține să nu echivalez prizonierul român pe cale să devină ienicer cu un bursier. Vremuri de mult trecute...

Ponoasele lui ”Cine te pune?”

Textul acesta a fost publicat astăzi în Cotidianul, fiind considerat unul dintre materialele demne de un blog. Stau şi mă gândesc dacă e de bine sau e de rău că ditamai cotidianul apelează la serviciul bloggerilor pentru a îşi umple paginile, pentru că sunt de părere că acest artificiu nu este rezultatul unui marketing revoluţionar ci este pur şi simplu o soluţie de criză. Pe de altă parte, când postezi astfel de enormităţi e bine să te pregăteşti de scandal, pe care, e drept, ulterior îl vei putea transforma în publicitate. Şi asta caută cei de la Cotidianul, trafic, obţinut în stil modern, otevist şi senzaţional. Textul de care vă vorbesc îmi aminteşte de propaganda imbecilă de dinainte de 89, când occidentul era rău şi blocul comunist era eminamente izbăvitor. Aici, un individ suficient de versatil deconstruieşte evoluţia unei Românii la două decenii de la Revoluţie după o reţetă stupidă, pe care din fericire mulţi dintre noi o uitaseră: evidenţierea găurilor negre. Sunt utile conservele de murături, dar în ele se află şi o cantitate de aer. Guma de mestecat americană e gustoasă dar produce carii. Filmele de acţiune sunt spectaculoase, dar sunt ireale. Şi tot aşa. Punând faţă în faţă teoria cu practica, bloggerul în chestiune încearcă să se infiltreze în subconştientul frustraţilor, ridicându-le semne de întrebare.

Aşadar:

”Da, era rău, nu aveam TV, nu aveam fast fooduri și alimente cu atâtea E-uri colorate, nu ne puteam duce în Vest să ne umilim făcând servicii pe care ei nu le fac. Era tare rău că după facultate statul te repartiza unde vroia el, însă măcar aveai slujbă, bunicel plătită. Da, era greu. Stăteai la cozi. Păi nu faci asta și acum? La gaz stai la coadă, la bancă stai la coadă, la supermarket stai la coadă.”

Am mai auzit cretinismele ăstea, după revoluție, dar atunci zău dacă nu îi înțelegeam pe astfel de ”filozofi”. Acum mi-e imposibil. Cine ne obligă să ne umilim și să prestăm munci pe care străinii le refuză? Dorința de a trăi mai bine. Ca și astăzi, statul te repartiza unde vroia el dacă nu aveai o relație ca să îți ușurezi exilul iar slujbă ai putea avea și astăzi dacă ignori ”umilirea” antecitată. În ceea ce privește statul la coadă, îmi permit să cred că una e să stai la coadă cu un coș plin după tine, și alta pentru 2 kile de zahăr, făină și o sticlă de ulei, ca să nu mai zic că pentru o astfel de coadă ca în trecut ocupai locul de dis de dimineață.

Să continuăm să desemantizăm enormitățile abjectului propagandist:

”Şcoala era gratuită. De abia acum îmi dau seama ce mare cadou e ăsta. Acum taxele la facultăţi sunt enorme. Copiii buni nu pot face, iar loazele îşi cumpără diplome. Şi ce-i dacă se învăţa limba rusă ? Orice limbă străină e mai mult decât binevenită.”

Câtă superficialitate. Școala era gratuită dar de la învățătoare până la diriginți cu toții erau unși, pentru că altfel ”odrasla ta nu ar fi fost tratată așa cum merita. Taxele la facultăți sunt enorme de parcă fiecare locuitor al României ar merita câte o diplomă universitară, așa cum era în anii 80, locuri căcălău, doar să vrei să intri la facultate. Copilul bun lipsit de șansă... Acum 10 ani un controlor RATB, meltean patentat îmi făcea morală pe linia lui 331 cu privire la șansa mea de a studia în străinătate în comparație cu acei ”copii buni” care se plafonează în țară. Sigur, avea dreptate, am plecat la studii și din primele zile mi-am luat Vauxhall și casă cu banii jos, completându-mi bunăstarea cu câte 2 mese la restaurant zi de zi. Și ce-i dacă învață astăzi limba engleză? A zis cineva că nu ar fi binevenită orice limbă străină învățată? Diferența e că dacă știi engleză bine ai mult mai multe șanse să îți găsești un loc de muncă în străinătate, în comparație cu limba rusă de pe atunci, care nici măcar nu îți asigura un loc de muncă în URSS.

Am obosit. Sar peste câteva gângăveli de cascadorii râsului și ajung la momentul adevărului. Iată ce spune blogerul nostru:

”Se vorbeşte despre urmăriţi de regim, de exilaţi politici, de victime şi spioni, de cei de origine nesănătoasă şi neproletara care au avut de suferit. Comunismul a fost o perioadă întunecată dacă făceai dizidenţă, dacă vroiai să schimbi ceva. Dar cine te pune? Eu nu eram decât un cetăţean oarecare, care nu vroiam decât să trăiesc în treaba mea. Politica nu mă interesează. Un sistem mă priveşte exact în măsura în care îmi merge bine. Mi-a mers bine şi în comunism şi în jungla asta de democraţie sau ce o fi. Dacă stai în banca ta şi îţi vezi de treabă e ok. ”

Dați-mi o coadă de topor! Nu, că asta tocmai citeam. Dați-mi o rangă! Un bulan. O bâtă de baseball, o găleată cu deșeuri, o oliță, un malaxor, un ToyToy, dați-mi ceva, orice, teoreticianul regimului comunist din România merită un cadou din partea mea. După atâta verbozitate, tăntălăul recunoaște că de fapt face apologia simțurilor atrofiate. Dar cine te pune? Ăsta este leitmotivul dizertației sale. Cine te pune să vrei mai mult? Păi aia zic și eu. Cine te pune să vrei perfecțiunea unor sisteme evident imperfectibile?Diferența este că acum ca să te bucuri de alte privilegii trebuie să te afirmi, câtă vreme pe vremuri mediocritatea era la modă. Iar finalul este triumfător: Mi-a mers bine și în comunism și în jungla asta de democrație sau ce o fi. Dacă stai în banca ta și îți vezi de treabă e ok. Păi atunci ce rost a avut toată această bâlbâială? N-a avut, dar blogul și-a cerut drepturile, iar omul a scris. Mai bine ar fi eliminat un text suprarealist, măcar ambiguitatea l-ar fi salvat pe autor de la verdicte dintre cele mai grave.

Sfat util: Pleacă stimate profet neînțeles în China, Cuba sau Coreea de Nord. Ai toate șansele să retrăiești acea perioadă care ți-a trezit nostalgia. Iar dacă te plictisești prematur, întoarce-te dar vorba unei clasice în viață: ciocul mic!

P.S.

Holocaustul este un mit și negrii au venit în America pentru a se împrieteni cu omul alb.

În curând ”Momente vesele cu Nicu Constantin” pe DVD...

De nerecunoscut Bucureștiul. Asta am simțit în scurtul interludiu prin capitală, un acut sentiment de neapartenență. Mamuți de sticlă și oțel, nesimțiți la tot pasul, indolență. De parcă în ultimii doi ani niște indivizi ciudați ar fi luat cu asalt orașul meu natal pe care s-au apucat să îl mutileze după cele mai oribile fantezii. Oamenii pe care îi știam, oamenii și datorită cărora Bucureștiul mi-era drag încep să nu mai fie. Dacă ”invadatorii” ăștia i-ar fi luat ostateci probabil că aș fi întreprins călătorii nocturne pentru a-i elibera, unul câte unul. Dar nu, nu s-a întâmplat așa, ei pur și simplu au murit. Pierzându-și ambasadorii, Bucureștiul moare și el, nu încet, ci galopant și în locul lor trebuie să numim pe alții. Ca la șah. Pierzi nebunii, caii, turele, nu-ți mai rămâne decât să îi dai o importanță nemeritată pionului, pentru a îl putea apoi transforma în altceva. Numai că până să confirme, pionul se mișcă precum un pion. Vise deșarte.

A murit în liniște, fără teledonuri, fără medalioane de propagandă sau apariții furtunoase în prime time, umil și tăcut Nicu Constantin. Noii cioclii sunt gata să intre în funcțiune, pentru că la vremuri noi, oameni noi, iar astăzi tabloidele au luat locul antreprenorilor de pompe funebre. În curând un CD ”Momente vesele cu Nicu Constantin”, în curând un număr jubiliar, cam ceea ce s-a întâmplat și cu Moțu Pittiș, Adrian Pintea și Tatiana Stepa. În cazul celei din urmă, scopul este unul umanitar, fondurile vor fi transferate fiului, ne revoltăm de pomană. Nu știm să apreciem restituirile de calitate... Respectul acesta pentru artiști este echivalent cu acela pe care îl avem pentru unul care alunecă pe gheață. Am fi putut să te prindem imediat de mână și să te tragem cu o forță atât de mare încât nu numai că nu ai fi atins gheața, dar te-ai fi trezit în câteva nanosecunde pe Intercontinental, fără să poți pricepe ce ți s-a întâmplat... Mă uit în urmă, ce rămâne după moartea lui Nicu Constantin: Țociu și Palade, Garcea, Axinte... Nicu Constantin și ochelarii săi proverbiali și marea sa iubire pentru Rapid, un tip cald, modest și cu bun simț. Ceilalți cu mașinile lor de ultimă generație, cu tupeul lor, fițele lor, glumele lor de proastă calitate și cu marile lor iubiri... Bucureștiul lui Nicu Constantin îi aparține acum lui Garcea.

Patrimoniul sentimental al Bucureștiului a fost pe cale de dispariție. Acum nu mai este. Pur și simplu nu mai este.

Hai acasă!

Iată, concediul meu e pe trecute și încep bilanțurile acestei lungi perioade de timp, care, constat în aceste momente că a fost nedrept de scurtă. Și asta nu neapărat din vina mea, de a-mi fi administrat prost timpul ci urmare a unui lanț de întâmplări minunate, neașteptate, ce stau la baza conceptului de societate. Am redescoperit oameni. Oameni pe care, cu rigiditatea și încrâncenarea care uneori mă caracterizează i-am plasat strategic sub un maldăr de amintiri, într-un cufăr a cărui cheie am înghițit-o chiar înainte de momentul în care am fost răpit, tocmai pentru ca atunci când ar fi urmat să o elimin să nu-i mai dau de urmă. Am făcut ce am făcut și m-am lăsat încă o dată săltat și dus, am sperat eu în același loc, unde nădăjduiam să găsesc cheia. Inevitabilul s-a produs. Din nou în stomac, am fost eliberat și ajuns acasă am deschis cufărul. Și de această dată, trecut prin două astfel de ”abducțiuni” am reușit să reevaluez respectivele amintiri. Și timpul s-a strâns, zgârcit, râzându-mi în nas. Știam că nu le pot avea pe toate dintr-o dată, așa că, la rece, până la urmă scurtimea concediului meu de odihnă își pierde gravitatea.

Era vorba despre oameni regăsiți. Ați fost vreodată surprinși de faptul că la un moment dat se întâmplă să nu mai fie cazul să faceți concesii? Mie mi s-a întâmplat și este fabulos. E ca și cum te întorci după mulți ani acasă unde nu ai fumat niciodată, cel puțin în fața părinților. Iar acum ajungi la poartă, tremuri din toate oasele la gândul că te va apuca bâzdâcul și vei număra orele până să ieși pe poartă și să sudezi jumătate de pachet. Constați că nu îți vine să fumezi. Și cum stă treaba cu a doua șansă? De fapt ți se dă tot ție. Șansa de a scăpa de o dependență. Dar nu o descoperi decât acolo, acasă. Fiindcă acasă înseamnă timp zero. Te reinventezi. Sincer, concediul acesta m-am reinventat și prin urmare, probabil că este cel mai frumos concediu de până acum.

Pentru a îndepărta echivocul din text am să fac câteva precizări de ultimă oră.

Nu am trecut la iehovism, la mormoni, la baptiști și nici la urinoterapeuții lui Grig.

Nu m-am apucat de fumat iarbă, de tras pe nas sau de injectat în venă.

Nu am dat niciun tun, nu am pornit nici un sistem piramidal și nici nu am făcut cerere de a intra în vreun partid.

Nu mi-am injectat atropină în ochi, dar nu ar fi exclus să fi trecut la venirea în țară printr-o zonă prin care se pulverizase din belșug această substanță...