Eugenia merge mai departe

După câteva zile ceva mai leneşe, iată-mă, revin în forţă, de această dată cu o scurtă istorioară cu iz balcanic, de mititei şi poşircă din viţă de boltă. Se făcea că Eugenia Grădinariu, zisă prin târg Jenica, hangiţă de felul ei a nutrit din fragedă pruncie oareşicare atracţie pentru muzica frumoasă, melodioasă şi cu versuri care comunică simplu, ascultătorului mesajul respectiv. Cum prin lume, vorba ceea, când te roade la măruntaie e bine să ştii unde să poposeşti în grabă, nu e de mirare că doamna Jenica e respectată iar în mediul interlop servită ori de câte ori se iveşte ocazia, pentru că te simţi şi mai altfel când ştii că te ghiftuieşti dintr-o mâncare în care nu a flegmat nimeni în prealabil şi nici nu s-a clătit pe mâini după o întâlnire sănătoasă cu părţile absolut intime ale trupului său. Prin urmare, vrea Jenica clip, facem clip, vrea cu maşina poliţiei, facem cu maşina poliţiei se aude un tablagiu ofticos care tocmai se ospătase de-a moaca în crâşma duduiei. Cu un ego mai mare decât tajmahalu urcat pe acoperişul casei poporului doamna Jenica se produce vreme de suficiente minute explicându-ne ea nouă cum e când poţi. Iac-aşa.

Dacă ar fi să ne luăm după nişte moldoveni absolut răutăcioşi, burdihanul care apare în cadru a trebuit să dea socoteală superiorilor pentru maşina folosită în scopuri artistice. Mai apre în cadru şi o salvare, mă întreb, or fi sărit şi aia să îşi asigure masa copioasă şi antiseptică la doamna Jeni sau pur şi simplu cameramanul acestui clip de excepţie l-a făcut pe paparazzo şi a pândit la drumul mare doar doar o trece vreo salvare, ca în bancul cu Ion şi Măria care stau goi pe câmp şi aşteaptă să treacă cineva care să îi bage şi pe ei în seamă. Sau poate că burdihanul o fi convocat salvarea să îl urmeze, şi precum haiducul, a dat de veste echipei de filmare că se fac şi cu o salvare.

Şi acum filmul, cu Elena Grădinariu vă rog, mare ţi-e grădina barosane...

Mulţumesc Doamnei Haudi Partânăr, cea care mi-a dezvăluit acest izvor de apă vie...

"La drumul mare" de Gabriel Sârbu, pilotul unui posibil lung metraj

Dacă ar fi să mă iau după recolta de trofee pe 2008 primite de scurtmetrajele româneşti ar trebui poate să trag concluzia firească: "scurtmetrajul" este brand românesc. Mă pot lăuda că am văzut multe dintre scurtmetrajele premiate, prin urmare îmi voi permite să enunţ câteva impresii, dar altădată. Acum mi-ar plăcea să mă opresc asupra scurtmetrajului lui Gabriel Sârbu "La drumul mare", Premiul Publicului şi Premiul special al juriului la cea de-a 20-a ediţie a Festivalului de Film Premiers Plans de la Angers, un film care m-a impresionat dintr-o perspectivă aparte. Mi-aş fi dorit să continue, mi-ar fi plăcut ca povestea să meargă mai departe, nu neapărat ca un Sabrina invers, ci ca Psycho meets The Barber of Syberia, iar acest lucru în primul rând datorită potenţialului enunţat de Sârbu în cele 20 de minute filmice, timp în care te aştepţi la cinism în egală măsură cu romantismul care stă să vină. De îndată ce începe să curgă genericul, moment în care publicul pragmatic e tentat să se ridice şi să părăsească sala de parcă ar urma un deluviu de neoprit, filmul lui Gabriel Sârbu prezintă un deznodământ în cheie comică. Sincer, am sperat să aflăm cu surprindere că prizonieratul răpitorului se dovedeşte tragic, maşina fetei fiind una furată. Ni s-a administrat însă o pastilă de râs şi de autoflagelare în amor. Nimic mai optimist. O lume în care răpitorul se îndrăgosteşte de victimă, schiţă aproape ruptă din 1001 de nopţi este o lume care ne dă speranţe. Triumful iubitoarelor de telenovele, sufletul pur, nealterat nu ţine cont de mărire şi nici de decadenţă.

"La drumul mare" are poantă, are tramă şi mai mult de atât transmite o cursivitate tonică, într-un Bucureşti populat cu un singur cerşetor, Gabriel Spahiu în zi mare, şi acela, un tip perfect sănătos însă veleitar în oraşul celor care se orientează la minut. Andi Vasluianu este precaut, având mare grijă să nu atragă prea mult atenţia asupra rolului său, Claudia Prec însă impresionează: dezorientată, labilă, stăpână pe ea şi în final stăpânită de o demenţă candidă. Am citit cronici care o considerau "pierderea considerabile" ale filmului. Nici vorbă! Tindem spre Stanislavschi sau spre Silvia Dumitrescu Timică?

Sper că filmul lui Gabriel Sârbu este doar începutul, acestuia urmându-i un lung metraj cu aceeaşi naturaleţe şi supradimensionare a cinematografiei minimaliste. Deşi cu mijloace reduse, scurtmetrajul "La drumul mare" m-a făcut să uit câteva minute de minimalismul cinematografiei minimaliste.

Internaţionalizarea limbii române

Doamna Haudi Partânăr mi-a deschis ochii în ceea ce priveşte sistemul de PR al francezilor, oameni conştienţi de valoarea şi viitorul limbii române mai ceva ca Bolliac şi comania. În primul rând jos pălăria în faţa politeţii din cale-afară a celor de la Grupul Renault, care ar face orice ca să îşi satisfacă clienţii, inclusiv cursuri de limbă română. Iată încă o dovadă că limba română are veleitaţi de limbă internaţională, cuvinte precum "greierashii" având mari şanse ca în curând să intre în dicţionarul auto englez. Mai greu e atunci când condensăm mai multe cuvinte româneşti , de această dândule acestora de gol apartenenţa. Dacă cei de la Renault caută greierashii în baza de date, în cele din urmă deocamdată fără sorţi de izbândă, în cazul unor cuvinte precum "mashina" sau "servis reno" situaţia devine închisă la culoare. Prin urmare, sfatul meu pentru impunerea treptată a limbii române în tezaurul limbilor internaţionale (alături de esperanto pentru început) este să alipim în sintagme de limba engleză câte un cuvânt românesc. Iată în cele ce urmează câteva exemple:

"What about peace, love, sardine, bucşe and tenderness".

"Every breath you take, every fiţe you make".

"Let's spend mălai together, now I need you more than ever".

Povestea merge mai departe...

Nu tu eşti tipul din vis - Oana Ungureanu şi Contact

Sub titlul "Iubita lui Lis vorbeşte în somn" aflăm în cele ce urmează cât de important poate fi în cadrul jurnalismului românesc galben să fii vedetă. Mai scrie un ziarist că mi-am suflat nasul şi unul dintre muci avea forma şi asemănarea capului lui Mickey Mouse, pe urmă trag un pârţ puturos şi se trezeşte unul sau altul că mi-a ieşit Givenchy cu sincron de Oda bucuriei iar în cele din urmă rup miezul de la felia de pâine şi se constată că am trasat graniţele României Mari. Toate acestea, absolut insignifiante în cuplu sau personal, capătă dimensiuni de ştiri senzaţionale care reuşesc spre surprinderea bunul simţ să vândă tone de hârtie. Click publică o ştirea cu pretenţii de specială despre cum "Iubita lui Lis are obiceiul de a vorbi foarte mult în somn" iar acest lucru mă nelinişteşte. A avea obiceiul presupune o conştientizare pe criterii de afinitate a unei anumite dependenţe. Am obiceiul să beau, am obiceiul să ascult Rolling Stones, am obiceiul să mă spăl pe mâini după ce trag apa chiar dacă uneori numai pentru a vizita weceul; am eu o problemă, cum intru într-o casă străină am obiceiul de a vizita buda, îmi spune multe despre persoană pe care o vizitez.

A avea obiceiul să vorbeşti în somn se află după mine, extrapolând, pe picior de egalitate cu "a avea obiceiul de a sângera la orice tăiere" sau cu "a avea obiceiul de a face pipi pe tine". Acestea două se mai numesc şi "hemoragie", respectiv "incontinenţă". Prin urmare, Oana Ungureanu, respectiva duduie "are obiceiul de a avea o afecţiune", sinele său reacţionând într-un anume fel la un impuls subconştient.

Ei bine, "iubita" lui Lis, termen care mă agresează pentru că, literar vorbind o femeie îngrozitor de tânără în compania unui bătrân decrepit se numeşte în toate variantele de tramă altfel dar niciodată iubită, aşadar, iubita lui Lis vorbeşte în somn despre nişte masculi de la Unirii pe care ulterior îi reîntâlneşte la Mall. Tot e bine că Lis s-a prins chiar şi acum, ceea ce mă face să cred că Oana Ungureanu a folosit de această dată nişte cuvinte cheie, care i-au trezit vigilenţa "iubitului". Dacă ar mai fi ţinut-o tot cu "metafore" de genul: scoică, poştă, ciocan, măciucă, păsărică sau cuc acesta precis nu ar fi reacţionat cu vehemenţa cu care, de această dată s-a hotărât să ia măsuri, pe care noi nu le ştim, dar le putem anticipa din moment ce "iubita" lui a luat hotărârea de a merge la psihiatru. “Zicea ceva despre ăia doi băieţi de la Unirea, pe care i-a văzut apoi în Mall”, a povestit consternat Viorel Lis. Gelos din cale-afară, fostul primar a început să converseze cu iubita în somn doar-doar o va face pe aceasta să se dea de gol. “El ştie că eu vorbesc în somn. Mă enervează că intervine şi mă trage de limbă aiurea. Dacă fac un şoc, ceva? Ce ştiu eu ce vorbesc acolo?”, ne-a declarat Oana, care de la incidentul cu pricina se ciondăneşte întruna cu iubitul ei. Pentru a rezolva problema care a devenit deja supărătoare, Oana va consulta un psiholog. “O să merg la doctor să văd ce am. Nu mai stau aşa, vreau să mă tratez. Cine ştie ce mai zic şi am mereu certuri cu Viorel pe tema asta”. De aici rămâne ameninţarea cu şocul, care mă invită să văd concubinajul celor doi ca într-un banc prost: azi-noapte eram în pat cu ea şi iubita mea a făcut un şoc. Nu, nu, nu e vorba despre un penis captivus ci despre un şoc în timp ce ea visa şi eu o întrebam "unde ai vrea să te satisfacă băiatul ăla de care vorbeşti?"

Despre Lis, oricum, numai de bine.

Mihai Constantinescu, un viitor senator fără program

Încă un candidat pe listele uninominale pe care eu unul cel puţin nu mi-l puteam vreodată imagina pe post de senator este şi Mihai Constantinescu. Apărătorul muzical al maidanezilor, artist care acum câţiva ani era la un pas să fie evacuat din casă s-a gândit să îşi învingă puţin inerţia, şi să facă ceva. A avut de ales între a se tunde sau a candida din partea Partidului Ecologist şi a ales a doua variantă. Oare de ce?

Mihai Constantinescu urmează altor doi artişti care au anunţat că vor candida: Szobi Cseh şi Dida Drăgan. În comparaţie cu Constantinescu nici unul dintre aceştia nu s-au produs în plen pentru a ne reaminti calităţile care i-au consacrat. Imaginaţi-vă totuşi cum ar fi arătat o şedinţă în care Szobi Cseh se aruncă peste mese după care se autofenestrează, timp în care Dida Drăgan cade în genunchi şi intonează o rugăciune iar Constantinescu începe a gânguri un cântecel şăgalnic pentru copii... Aflăm dintr-o ştire Realitatea TV că "Muzica l-a consacrat, astfel încât nu s-a putut abţine să nu cânte puţin în timpul conferinţei de presă. Apoi a explicat cât de mult iubeşte el natura."Ei bine, lovitura de teatru acum vine. Nu numai că în faţa responsabilităţii şi dăruirii lui Syobi Cseh după mine Constantinescu nu ar avea ce căuta, dar ne mai şi convinge printr-o declaraţie conform căreia este chiar în plus: "De ce n-am putea şi noi să facem şosele, dar foarte serios, suspendate şi ridicate la o anumită înălţime ca să putem să fluidizăm circulaţia Bucureştiului?"

Prin urmare de ce l-aş alege pe Constantinescu, ca să îmi ofere ce, vise SF? Ca să îmi cânte când situaţia se complică? Nu, mulţumesc. Dacă tot nu pot scăpa de momentle ridicole cu aleşii mei măcar să mă bucur de Lăceanu şi Dolănescu, ei cel puţin sunt inegalabili. Constantinescu nu este decât un ludic trecut de prima tinereţe, cel mai mare cântăreţ din rândul celor trecuţi de prima tinereţe, cu chelie, plete şi iubitori de câini vagabonzi.

P.S.

Aflu astăzi că şi Stelian Ogică va candida pentru funcţia de senator de Giurgiu. Vom avea în Senat şi scamatorul cu alba-neagră. Ce ne mai lipseşte acum?

Jiji Becali devine George Becali ca blogger

"De când mă ştiu, spun lucrurilor pe nume. Unora le place sinceritatea mea, altora nu. Cu scrisul nu mă omor. N-am răbdare, iar cu computerul nu sunt prieten. Ori, dacă nu-ţi place să scrii, cum să ai un blog? "

Jiji şi-a tras blog, iar asta nu pentru că ar avea talent la scris, ci pentru că aşa a fost sfătuit. Clar. E vorba de imagine aici iar exploatarea acesteia este cel puţin comică. Într-un spaţiu virtual unde toţi ne dom jos sacoul, ne scoatem ceasul de la mână ca să nu ne strângă şi ne descălţăm pentru a ne relaxa degetele, Jiji Becali devine gomos, oficial şi se îmbracă cu hainele cele mai scumpe din dulap. În ceea ce priveşte lucrurile importante pe care acesta le-ar putea comunica, relaxaţi-vă, este vorba numai despre locuri comune şi vorbe în vânt. Sub numele de blogger George Becali, latifundiarul încearcă să demonstreze că nimic din ce fac cei din jur nu îi poate fi străin. Cel care le tastează este un ţuţăr, un slugoi, Jiji însuşi recunoscând că nu le are pe ăstea. În concluzie, ce face atunci Jiji pe blog?

Îşi asigură un trafic monumental şi cam atât. Maximele sale nu au nici un fel de valoare citite şi redactate de cineva care în prealabil i le purică de alice şi bulinuţe de salivă. Aştept dincolo de singurele două articole publicate până acum să văd restul topicurilor pe care le va aborda, pentru că la "eticheta" pe care o afişează aici mă tem că acest blog se va transforma în cea mai plictisitoare adresă de pe internetul românesc. Singura scăpare ar fi ca brusc Jiji să o cotească şi, în ciuda exprimării sale cenzurate să alunece uşor în ludic şi să ne relateze angoasele, coşmarurile, visele sale erotice, lucurile care zi de zi îl amuză sau îl oripilează, meniul său zilnic, poluţiile sale nocturne, discuţiile pe care le are cu familia sa şi cântecele pe care le interpretează sub duş. În rest, George Becali, oficialul nu are nimic de comunicat.

P.S.

Iată o mostră de loc comun:

"E normal să-i dai proprietarului banii pe casă, la valoarea actualizată. Dar nu-i normal să-i restitui acum chiriaşului care a plătit o sumă ridicol de mică despăgubiri de zeci sau de sute de ori mai mari, ca să-şi poată cumpăra o altă casă, la preţurile de azi."