Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

luni, martie 28, 2011

Ne calificăm cu Răzvan Lucescu... la un moment dat

Mi-aş fi dorit ca cele de mai jos să se concretizeze într-un studiu asupra umorului poporului român: între gluma amară şi cinism. Mobilul este meciul de fotbal dintre Bosnia şi România, de sâmbătă. După înfrângere mi-a fost dat să mă întâlnesc cu ambele manifestări. Cineva propunea astăzi la Radio Guerilla (favoritul meu!!!, după cum ştiţi) să se unească România cu Bosnia, aşa nu s-ar mai fi jucat meciul de sâmbătă pe care dealtfel l-am şi pierdut. Umor amar. Nu pot însă spune că numai noi, românii glumim aşa. E o atitudine comună şi în Ungaria, care reflectă un subconştient greu încercat. Combinaţia însă cu cinismul ne defineşte exemplar. Imediat după meci, citeam o declaraţie a "naşului" Sandu, care spunea că Bosnia a câştigat pe merit şi că ar fi nedrept ca această echipă să fie descalificată de FIFA, urmare a ambiţiei acestei ţări orgolioase de a nu ceda în faţa "agenturilor străine". E mai mult decât o declaraţie, e o invitaţie către FIFA de a ţine cont de o promisiune tainică, de un gentleman agreement. Cu alte cuvinte. eu traduc mesajul lui Sandu: chiar dacă au câştigat, invit FIFA să ţină cont că la bază avem de-a face cu o ilegalitate. Părerea mea. Ceea ce nu înseamnă că FIFA ne va şi asculta... Dar noi încercăm. Facem apropouri, trimiteri, ne victimizăm o dată şi încă o dată.


De fapt uităm prea uşor evidenţele. Evidenţa că meciul cu Bosnia era unul din start foarte dificil, nu numai pentru naţionala experimentală a lui Răzvan. Ne comportăm aşa, pentru că, contrar aşteptărilor, România a fost prima care a deschis scorul. Să ne imaginăm un maraton. Iepurele, unul pe care nimeni nu dădea doi lei, care n-a alergat în toată viaţa lui mai mult decât până în staţia de autobuz ajunge la 3 metri de finish. Iar acolo, datorită lipsei de antrenament crampă. Se prăbuşeşte. Nu numai că nu câştigă, dar nici nu mai poate trece linia de sosire. E luat cu targa şi dus la reanimare. Aşa şi cu naţionala noastră de sâmbătă. De fapt de asta ne-a scos din sărite Răzvan, pentru că ne făcuse să credem că putem câştiga. Cu golul norocos al lui Marica, unul la 3 ani. Pentru că Marica nu are constanţă. Îi iese odată şi îl urcăm pe tron, pe urmă ne mirăm că nu prinde echipa de club, datorită inconstanţei sale. Cu Mutu care dincolo de "hai băi în atac" nu a făcut nimic. Nu o zic ca să apar eu acum de inteligent, dar imediat după gol am spus cu glas tare: începe iadul. Şi aşa a şi fost.


Acum discutăm mult şi bine despre îndârjirea lui Răzvan Lucescu de a nu-şi da demisia. Acum sincer, de ce să şi-o dea? Pentru că nu mai avem nicicum altă şansă? Ca să vină un altul care să bată "galacticii" de la Luxemburg şi "extratereştrii" din Albania. Care să piardă lamentabil cu Bosnia, Franţa şi Bielorusia, dar să nu ne sperie prea tare pentru că acum echipa noastră e în reconstrucţie? Eu unul zic NU. Să rămână Răzvan. Să îşi formeze echipa şi să atacăm Mondialul de peste 3 ani. Să se revanşeze (deşi nu cred că e exclusiv vina lui) pentru că în următoarele calificări vom fi extraşi din urna echipelor slabe. Într-adevăr, la pauză l-aş fi introdus pe Zicu şi nu pe Cociş, nu aş fi apărat rezultatul, dar acum, revăzând meciul la rece, pot spune că Răzvan ştia de ce face asta. Nu poţi câştiga un meci cu Bosnia numai cu Pantilimon, Goian şi Raţ. Imposibil.


Cred că v-aţi dat cu toţii seama că sunt subiectiv. Răzvan Lucescu mi-e simpatic. Mare antrenor nu este, cu atât mai mult cu cât ca să fii mare antrenor cu o naţională ca a noastră este mult mai greu decât să promovezi în Bergenbier cu Triumfu Borăscu. Răzvan Lucescu are însă o eleganţă care pe mine, pe valorile mele le face să se simtă bine. chiar dacă pierdem, declaraţiile şi ţinuta lui Răzvan mă fac să trec mai uşor peste eşec. M-am săturat de aroganţa de meltean a lui Piţirică, de bigotismul şi gângăvelile generalului Caşchetă, de frustrările şi tremuriciul Şefului de autobază, generate de abstinenţa din timpul interviului de la bomboane agricole, de succesele "Regelui" în cunoaşterea limbii române care l-au urcat de la nivelul de agramat la cel de mediocru, de truismele de sorginte populară ale lui Olalariu sau de aşteptarea lui "Loţi"Boloni similară cu aşteptarea americanilor, concretizate în lectura publică a scrisorilor sale prin care îşi anunţă posibila sosire. Cu Răzvan lucrurile sunt clare: primesc ceea ce văd. Un tânăr educat, experimental, dornic de a se autodepăşi şi totodată, şi aici cred că e punctul său forte, realist şi optimist. Lui Răzvan o luptă pierdută îi oferă parametrii viitoarelor corecturi. Şi aici cred că mai toţi românii ar trebui să ne identificăm cu el. Mâine vom fi mai buni, pentru că am învăţat din trecutele greşeli. Mâine-poimâine batem Luxemburg nu pentru că ei sunt mai slabi decât noi, ci pentru că deja am învăţat ceva în plus. Pentru că am putea în acel moment bate multe alte echipe de valoare.

Niciun comentariu:

Pleased to meet you, hope you guess my name...